Drumul catre mine mi se pare cea mai interesanta calatorie la care puteam sa ma imbarc; o calatorie pe viata, care nu costa bani, ci multa rabdare si multe…decizii; caci unul din darurile pe care mi le-a dat viata este intelegerea faptului ca, de cele mai multe ori, eu chiar pot sa aleg, sa decid,  pentru mine: ce gandesc, ce fac si chiar ce si cum ma simt.

Cele mai grele decizii au fost acelea pe care le-am luat ca sa schimb ceva la…mine. Schimbarile de genul asta, zice mintea, sunt foarte dificile, caci trebuie sa renunt: la ce mananc si-mi place, la idei pe care le am despre lume, la chestii pe care le cred despre mine insami, la obiceiuri fara de care parca viata nu mai e la fel etc. Cam de fiecare data, s-a dovedit ca nu am pierdut, de fapt, nimic. Doar am castigat. Iar cel mai mare castig a fost faptul ca m-am apropiat mai mult de mine insami, ca simptomele fizice care ma incerca de ani de zile au nascut in mine o dorinta vie de a-mi intelege corpul si ca, paradoxal, “nerezolvarea” unor probleme m-a ajutat sa cresc emotional si mental mai mult decat orice altceva. Dar…

Nicio schimbare reală și durabilă nu poate fi făcută fără stradanie și fără a ieși din confort; e nevoie de timp, energie, de încredere și, mai ales, de o minte deschisa și de un suflet dispus sa se si framante în acest proces, pentru a putea vedea lucrurile așa cum sunt de fapt, pentru a recunoaste ce face bine si ce nu si, in final, pentru a avea curajul de a lua masuri.

La inceputul procesului meu de schimbare, masurile luate au fost destul de drastice si poate prea bruste, pentru etapa la care ma gaseam mental, masuri de care “am tinut cu dintii” luni de zile totusi, pana mi-am dat seama ca ma luptam: cu mine, cu ceilalti, cu conjunctura. Eram tot timpul pe modul “renuntare, sacrificiu, victimizare”, iar atata vreme cat mintea privea asa lucrurile, nu s-a schimbat mare lucru. Poate ca rezultatele la analizele de sange erau cateodata mai bune, dar cam atat.

Lupta mea de la inceput a fost insa o parte importanta din procesul de schimbare si din calatoria catre mine; nu cred ca se putea altfel, caci acceptarea nu e ceva ce se manifesta natural si cu usurinta in mine si uneori am nevoie de ceva care sa ma scuture, ca sa imi reamintesc de darul vietii, de care vorbeam la inceput: e alegerea si decizia mea. Aleg sa raman unde sunt, chiar daca nu mi-e bine SAU decid sa schimb, ca macar sa imi dau o sansa sa fiu mai bine. Si atunci, daca e alegerea mea, de ce tot las mintea sa se vaicareasca si sa ma saboteze?

Desi am priceput cam greu, am intuit la un moment dat ca toata treaba asta e de durata. si ca fara acceptarea a ceea ce sunt, cum sunt si unde sunt la acel moment si, mai ales, fara bucuria de a fi pe drum, nu voi ajunge departe. Nevoia m-a invatat sa ma observ, iar azi, când simt ca “o iau pe aratura”, imi mut atenția, focusandu-ma pe ceva care imi servește de fapt; cu cât exersez mai mult, cu atât imi iese mai bine. Brian Eno cu intelpciune spunea ca “repetitia e o forma de schimbare.”

Desi nu reusesc mereu sa nu ma ating de mancare ce nu imi serveste corpul sau sa nu raman agatata in ganduri care ma ingrijoreaza sau care ma tulbura, am grija sa imi amintesc că aceasta este o călătorie lungă, interesantă, provocatoare și minunată si ca nu este nicicum o pedeapsă sau ceva cu care trebuie să ma lupt. Adevarul este ca ma simt norocoasa ca am fost si ca inca sunt suficient de curajoasa pentru a alege si a ramane in aceasta calatorie, ca o dovada de dragoste pentru mine insami și pentru cei dragi.

Tot de nevoie, am invatat sa incerc sa nu ma mai critic prea tare si sa imi reamintesc ca sunt doar un om, care vrea sa faca tot ce ii sta in puteri, pentru a fi bine. Pe de alta parte, A STI ce trebuie facut pentru “a fi bine” nu conteaza absolut deloc, daca nu si aplic, caci de la A STI la A EXPERIMENTA e cale lunga. A STI nu inseamna A FACE, iar obiceiurile noi nu se capată peste noapte. În același timp, cand nu actionezi in directia schimbarii, ghici ce? Nimic nu se schimba și ramai blocat ani și ani unde nu ti-ai dori să fii. Si aici iar intervine decizia: decid sa mai schimb ceva sau raman unde sunt, chiar daca vad ca nu mi-e bine? Ah, nu simți uneori că cheltuim atat de multa energie doar gândindu-ne la faptul ca trebuie sa (mai) schimbam ceva, dar nu o facem sau o facem pe jumatate, cand, de fapt, acea energie o putem folosi la schimbarea in sine si cu asta basta?

Mi s-a spus, nu doar o data, ca sunt obsedata de subiectul sanatate. Mie imi place sa cred ca sunt, de fapt, preocupata de tot ceea ce tine de natura umana si de felul in care, constient sau inconstient, alegem pentru noi,  iar acea alegere ne poate schimba cu totul viata.

Pana la urma, cred ca uneori trebuie să fii obsedat de ceva, ca sa te schimbi si sa fii consistent o viata intreaga. Iar intre obsesia pentru a fi bine si alte obsesii care nu mi-ar servi la nimic, aleg prima obsesie.