La finalul anului scolar, in perioada tezelor, Gia a declarat cu tristete: “Cred ca testele scolare sunt concepute sa strice relatia dintre parinti si copii”… Nu ca as fi fost foarte suprinsa de afirmatia ei, dar am chestionat-o: “De ce spui asta”? “Pentru ca, pana sa se apropie tezele, eram toti prieteni. Acum insa, toata armonia s-a stricat; suntem nervosi si suparati tot timpul!”
Am mai scris despre sistemul scolar romanesc…Citind randurile doamnei dr Soescu, pun sare pe rana, simtindu-ma inca neputinicioasa…Si uite-asa, ma cuprinde un dor nebun sa schimb lumea asta…
Poza de mai jos marcheaza un alt moment istoric, atat pentru mine, cat si pentru verisorul Catalin, un fel de frate un pic mai mare, caci am impartit acelasi lapte matern o vreme. 🙂 Mama lui Catalin, Mama Aurelia, cum ii spunem cu totii, e sora mai mica a mamei, mezina din cei sapte copii ai familiei Banescu. Pe Catalin l-a nascut cu sase luni inainte de a veni eu pe lume. Pentru ca la scurt timp, Mama Aurelia a trebuit sa isi reia munca, mama il hranea pe Varu’ intai, ca era mai mare si stia sa ceara, si apoi pe mine. Mai tarziu, in vacantele la sat, ni se facea baie in aceeasi copaie si mancam aceeasi bataie de la tataia pentru prostiile pe care le facea Varu’. 🙂 Intelegi deci de ce nu puteam lipsi de la serbarea lui de final de gradinita. Dar poza imortalizeaza si altceva: prima si singura mea bataie cu un alt copil. Un baietel m-a impins la gradinita, eu am cazut, iar ochiul drept mi s-a invinetit pe loc si asa a ramas si cand fotograful ne-a facut poza. Eu am ripostat, imbrancindu-l zdravan, dar altceva nu am reusit sa ii fac. Varu’ Catalin a comentat: “Pai daca nu mi l-ai aratat mie, ca il umpleam de bulion”. Si nu erau doar vorbe. Stia sa se bata, nu gluma! De altfel, in copilarie si in adolescenta, a fost paznicul meu de nadejde, intai in cartier, apoi pe la discoteci, prin oras. 🙂 No surprise, de ani buni, e politist in Tulcea. 🙂
1980, cu varu’ Catalin; eu grupa mare si cu ochiu’ vanat, el la final de gradinita, iedul cel mic al caprei
In anul urmator, era randul meu sa serbez sfarsitul gradinitei, alaturi de colegi si de tovarasa educatoare Boghea, cea mai blanda educatoare dintre cate sunt! In afara de educatoarea mea, de dulapiorul unde imi puneam lucrurile si de fundele crete, albe precum laptele, pe care mama mi le lega in par, nu imi amintesc mare lucru legat de gradinita. O fi normal?
1981, final de gradinita
Mama povesteste ca, in drum spre serbare, ne-am inatalnit cu Varu’, care se juca in fata blocului. Era prafuit si ciufulit, dar voia sa mearga cu noi, asa ca mama l-a trimis in casa sa se spele si sa se imbrace cu ceva frumos. Ghici cu ce s-a intolit Varu’? Cu uniforma scolara de-a-ntaia! Nu a uitat sa se incinga cu o centura de pionier, care nu era a lui in mod sigur, ca abia dintr-a doua te faceau pionier la scoala. Pentru el, probabil, uniforma de elev era maximul elegantei baietesti! :-)))
Iata, incet si pe nesimtite, ma apropiam de sfarsitul copilariei. Eu cred ca, odata cu scoala, copiii nu mai sunt copii pe de-a-ntregul. Dupa ce esti inregimentat la scoala, incep grijile: trezitul de dimineata, statul in banca cu orele, temele, testele, notele, rautatile copiilor. Nici vacantele nu mai erau doar pentru joaca. Tin minte ca aveam tone de teme din tot felul de culegeri, fise de lecturi obligatorii, pentru care mergeam des la Casa Cartii, ca sa fac tot felul de conspecte. Acum, privind in urma, as fi putut sa cer mai putin de la mine, sa nu ma stresez de la o varsta atat de frageda, desi nu ma presa nimeni, dar eram atat de constiincioasa! Daca fetele mele ar fi asa, m-ar speria de-a dreptul! 🙂
Acum vreo 2 ani, am descoperit ca, daca ma apropii tare, tare de imaginea mea din oglinda, ochiul meu se imbuneaza parca, lumina din el se incalzeste si atunci recunosc ochiul meu de copil. Ochiul de copil, cu privirea limpede, fara judecati, frici ori vinovatie. Doar un ochi de om, nimic mai mult. De cand am descoperit asta, atunci cand vreau sa ma reconectez la mine, ma privesc foarte de-aproape, pana ce fruntea mea aproape atinge oglinda. 🙂 Cam acelasi sentiment ma incearca atunci cand desfac portocale; cine si-a vietuit copilaria, asemeni mie, in comunism, stie cat de rara era ocazia de a adulmeca mirosul dulce si exotic al portocalelor venite de peste mari si tari, doar in preajma sarbatorilor de iarna. Cel putin, asa era la Tulcea…asa ca, atunci cand mireasma portocalelor ma invaluie, copilul din mine zambeste. 🙂
Iata una dintre primele mele amintiri, imortalizate fortat la studioul foto din oras: pe la patru ani, cand tata avea nevoie de o poza pentru un document, am facut o criza de plans, fiindca am plecat de la fotograf, fara sa mi se faca poza si mie. Si bine am facut! Altfel, cum as fi stiut cum aratau ochii mei aburiti de lacrimile copilariei? 🙂 Privind poza, imi amintesc cu foarte mare claritate sosetele trei sferturi brodate, tricoul cu masinuta rosie si fustita din catifea maro, ultimele doua primite “de suflet”. Cu putin timp in urma, o fetita din bloc, cu care eram de-o seama, printr-o intamplare nefericita, a cazut de la fereastra apartamentului si a decedat. Am primit atunci cateva hainute ale acestei fetite, de la parintii ei indurerati. Aceasta e si prima mea amintire despre moartea cuiva.
la 4 ani, cu lacrimi in ochi
Mama vine dintr-o familie numeroasa, cu multi frati si surori, asa ca verile la tara erau minunate; aveam atatia unchi, matusi, veri si verisoare, ca abia ii puteam numara. Cand il serbam pe tataia, in curtea din satul Valea Nucarilor, se imprumutau mese si scaune de la vecini, asa de numeroasa era familia! Si ce de mancaruri se puneau pe mese, plus trei feluri de vin adus din beciul de sub magazie, si painea coapta in cuptor de mamaia noaptea-ntreaga, si cornuletele fragede si pudrate, si camionul lui Mastroianni (unchiu’ Mitica), pe care-l escaladau toti nepotii, in nestire…
langa camionul lui Mastroianni, cu verisoarele Doina, Adela si Mariana in 1980…tigancusa cu glezniere sunt eu
Nu stiu cum erau vacantele tale de copil, dar de-ale mele mi-amintesc cu emotie si bucurie, mai ales de cele petrecute la sat, la mamaia si tataia, parintii mamei…Cand noaptea venea prea repede, iarna, peste sat, intrebari stranii prindeau glas in mintea mea: ce e Universul? Cat de mare este el? E infinit, mi se spusese. Nu se termina? Cum vine asta? Ma cuprindea emotia doar gandidu-ma la maretia cerului si la ceea ce se afla dincolo de el…ceva ce mintea mea de copil nu putea intelege si cuprinde, si asta ma tulbura din cale-afara. In noptile senine de vara, tolanita in iarba ori pe prispa joasa a casei, mangaiam cerul cu privirea mea de copil, fascinata de modul cum stelele pareau ca-mi fac cu ochiul, ca intr-o joaca celesta. Si acum, cand aud cantand cocosii, ori cand miroase a lemn ars in soba, a liliac, a cherdele cu verdeata, a cozonac ori a paine proaspat coapta, sufletul meu se bucura, vibrand la amintirea vremurilor copilariei. Toata ziulica ne jucam pe-afara, eu si verii mei, mancand direct din copaci fructe sau din gradina, rosii, castraveti, ardei…Si cel mai bun desert, stii care era? Paine calda, abia scoasa din cuptor, cu coaja crocanta, pe care noi, copiii, o muiam in zahar si vin: deliciul suprem! 🙂 (Azi m-as panica toata daca fetele mele ar manca asa ceva! Si iar: ce vremuri senine, lipsite de griji! Totul era o bucurie la varsta aia, iar in vremurile alea, mai simple si mai curate, se traia fara ingrijorari de tot felul!). Mi-amintesc ca ceilalti copii erau “topiti” dupa untura pe paine. Am incercat si eu de vreo doua ori sa mananc, caci nu voiam sa se creada ca-s vreo sclifosita de la oras, dar abia reusem sa inghit, asa de groaznica mi se parea reteta dupa care se dadeau in vant toti copiii! 🙂
Tin minte cum studiam felul in care, dupa vreo ploaie de vara, cate-un melc molatec isi tara casa prin praful stins al curtii, iar eu, privindu-l, uitam de mine si de orice altceva. Nu cred ca aveam la sat vreo jucarie (las’ ca nici n-aveam decat vreo 3 papusi in total). In schimb, stateam mult pe-afara, studiind florile din curte, comportamentul gainilor, saream coarda ori jucam X si 0 in praful de pe ulita mirosind a musetel si a balega. Vara, jucam cu alti copii de prin vecini, pana noaptea tarziu, noua pietre, lapte gros sau mijita, iar iarna ma jucam de-a gospodinele cu Lucica, vecina, imbracand fustele lungi ale maica-sii, dupa ce inghetam bocna pe-afara, de la atata sanius; dar cel mai mult, cand era frig, citeam; citeam pana oboseam, langa soba care torcea calda, asemeni unei pisici mari si blande. E drept ca nu era chiar totul roz la sat, la Valea Nucarilor: WC-ul era in curte; adica, in fundul curtii! Cand esti mic, si la propriu si la figurat, lumea si tot ce inconjoara are dimensiuni uriase! Drumul pana la WC, mai cu seama iarna, mi se parea o aventura din carti! Ei, si odata ajunsa acolo, in cazemata de lemn, usor inclinata si parca extrem de fragila, fiindca nu exista hartie igienica, ci doar ziare, ma mai uita Dumnezeu pe vine, caci ma prindea vreo lectura interesanta, gasita in cine stie ce vechitura de revista. Vara insa, nu iarna! :-))) Intelegi tu de ce! 🙂
Si azi, cand aud Modern Talking, ABBA ori Boney M, imi vin in minte dansurile pe care le incingeam cu verii mei, Gigel si Mariana, in sala lunga a casei lor. De la ei am invatat sa dansez “fox” si cu ei am petrecut cele mai frumoase revelioane din copilarie! Tot de la Gigel am invatat cea mai frumoasa uratura auzita vreodata, pe care o recitam cu mare emfaza pe la casele din sat, pana tarziu, in noapte, in Ajun de Craciun, inghetati tun, pana la durere, dar fericiti ca adunam covrigi, mere, nuci, bomboane fondante si cativa banuti. Nici in ziua de azi nu am uitat acea uratura si o mai zic fetelor, doar-doar, s-o prinde si de ele. 🙂 …
Vis de iarna. Gia, 2011
Buna seara la fereastra, gospodari ca dumneavoastra,
Gospodari si gospodine/ Si voi, tinere copile.
De dormiti, de nu dormiti/ Va rugam să va treziti!
Nu stati langa soba!/Apropiati-va de perdele/Si-ascultati vorbele mele!
In noaptea de Vasile Sfantul/Mi-a luat caciula vantul/ Si mi-a dus-o chiar aici, la dumneavoastra, sub fereastra,/ Si venind dupa caciula,/ Sa va spun si-o uratura…
Doi va ura, doi va fura/Iar unul mai hotoman/Hat, gaina de gatlan!/Si o baga in suman/ Si-i mai trage si-una-n cap/Sa nu zica cot-co-dac!
La Anul si Laaaaa Muuuuulti Aaaaaani!!! 🙂
31 Dec. 1990. Catalin, in rol de Capra, alaturi de vecini si sora cea mica, Liliana
Liorisme 