Zilele trecute, imi spunea cineva (un “invatator” trimis mie sa imi confirme ce stiu deja) ca sunt ok exact asa cum sunt, ca singurul lucru pe care trebuie sa il fac este sa am iubire si incredere: corpul meu stie ce e mai bine pentru mine. Nu mintea mea, care incearca sa le analizeze si sa le inteleaga pe toate si care, daca nu sunt “pe faza”, ma sperie, strigand la mine: “Nu vezi ca ametesti mereu? Uite ce palida esti tot timpul; tu nu erai asa! Si uite ce puls ridicat ai! Rezultatele analizelor sunt de speriat, ai nevoie de doctor! Daca mori? Nu vezi ca nu te ajuta nimic?…”

Urechile mele aud vorbele “invatatorului”, iar inima mea incearca sa asculte, insa ma apuca mila de mine, de toate cate le fac de atata vreme si parca fara de folos. Stau cu fata in sus si lacrimi grele imi alearga pe obraji, inundandu-mi urechile. Apoi, imi vine in gand Florenta si experienta ei. Cum trimite Dumnezeu gandul bun, ca sa nu deznadajduiesc! Caci alti oameni au de facut Lucrari muuuult mai anevoioase, ori eu imi plang asa de mila, doar pentru atat!?

Apoi imi vin in gand anii umblati pe la doctori, ca sa ma vindece de migrene si neputinta lor de a ma ajuta. Si imi mai amintesc si de anii cu dereglari hormonale, cand mi s-a spus ca, fara medicamente, nu voi putea functiona, dar acestea imi faceau mai rau. Corpul meu a scos-o la capat, pana la urma! Nu mi-e clar cum si cand exact ori daca si cat a contat ce am schimbat in viata mea de-a lungul anilor. Cert este ca, la un moment dat, corpul meu si-a gasit singur echilibrul.

Si asa, pentru o clipa, ADEVARUL la care inima mea nu poate mereu sa acceada, fiindca mintea nu o lasa, imi umple fiinta: da, sunt ok exact asa cum sunt in momentul asta, chiar daca uneori e mai greu. Adevarul, de multe ori, e dificil de crezut, tocmai fiindca e atat de simplu.