La alergarea de azi dimineata, a continuat vaicareala din mintea mea, despre faptul ca, desi lucrez de acasa de doua saptamani, am creierii mai prastie decat cand mergeam la birou. Apoi gandul a facut un salt spre ai mei, la Tulcea, la izolarea lor si la felul in care se simt probabil: izolati si cu fata lor departe, pentru motive pe care nici azi nu le inteleg ei cu totul. Apoi, alt gand a dat navala in capul meu, moment in care ochii mei s-au oprit pe o dalba lebada, care in nemiscarea diminetii de duminica, plutea nepasatoare pe apa, si ea parca incremenita, sclipind sub primele raze ale soarelui.

In ultimele luni de zile, aici a plouat aproape non stop, apele s-au umflat in toata Anglia, grave inundatii au acoperit pamanturi, case, animale. Si in zona noastra, desi mai protejata decat alte regiuni ale tarii, nivelul apelor a crescut, iar eu vedeam in fiecare weekend, pe canal, cat se chinuiau lebedele, ratele, gastele si alte pasari plutitoare sa ramana linistite in habitatul lor. Apa era mult prea involburata, ca pasarile sa traiasca nepasatoare pe apa, asa cum parea ca o faceau de obicei. Cu toate astea, la fiecare final de saptamana, natura isi traia, in ritm mai alert sau in pace totala, detasarea.

Azi de dimineata, lebada care acum, cand furtunile si ploile au plecat de pe la noi, respira doar pace, mi-a reamintit ca mai ales in vremuri de furtuna, nu avem nevoie de vaicareala si de incrancenare, ci de increderea ca furtuna ne va intari aripile, pentru urmatoarea furtuna, care, nu e asa?, mai devreme sau mai tarziu, se va manifesta in viata, intr-un fel sau altul.

Si asa, dintr-un gand in altul, respirind natura si linistea ei, alta intrebare mi s-a ivit in minte, in timp ce alergam: ce a adus bun in viata mea situatia asta incredbila, in care toata lumea se afla? Caci, iata, mintea gaseste intotdeauna,  dar absolut intotdeauna, motive sa se planga de una sau de alta. Este ea in stare oare sa gaseasca si parti pozitive in vremurile astea tulburi? Iata-ma deci, in plin soare, in curticica din spatele casei, incercand sa gasesc motive pentru care sa fiu recunoscatoare pentru momentul prezent, “in ciuda” vremurilor care parca se desfasoara dupa cel mai teribil film regizat vreodata. Dupa un pic de reflectie, iata si lista mea:

 -munca intr-o multinationala: toata lumea stie ca nu e treaba usoara sa lucrezi pentru o asemenea organizatie; te simti o mica rotita fara importanta, ce poate fi inlocuita repede, intr-un angrenaj urias; pentru prima data insa, sunt cu adevarat recunoscatoare ca lucrez pentru o firma mare; in perioada asta atat de tulbure, foarte multi oameni isi pierd locul de munca si salariul; companiile mari si foarte mari, am sperante, vor avea puterea sa treaca cu bine peste provocarea economica prin care trece acum Planeta, iar noi, agajatii care le slujesc, simt ca nu traim cu spaima ca maine ne pierdem “painea”, chiar daca, nu pot sa spun ca uit ca totul e relativ in viata.

-lucratul de acasa: in general, muncesc cel putin 2 ore in plus, cand lucrez de acasa; sincer, cred ca angajatorul se asteapta sa fim “pe faza” mai mult decat cand suntem la birou, unde e acceptat ca poti sa te mai rupi cateva minute, ba sa te duci la baie, ba sa bei un ceai, ba sa schimbi cateva cuvinte la o cafea, cu 2-3 colegi, ba pentru ca toata lumea are pauza de masa. Ei bine, am avut zile cand nu am iesit deloc din casa, nici macar pentru bine-meritata ora de pranz. Cu toate astea, faptul ca nu am in fata, la plecare, un drum de 1 ora si jumatate, imi permite sa nu ma mai trezesc la ora 5 si 10 dimineata, ci sa dorm pana la 6,30 (asa rasfat nu am mai trait de cand aveam vreo 14 ani, cand scoala era la 5 minute de casa); chiar daca ziua mea de lucru incepe la 8 si se incheie uneori dupa 7 seara, nu simt acelasi nivel de oboseala, ca atunci cand si conduc zilnic 3 ore, spre si de la birou. Apoi, nu mai am cheltuiala cu motorina, care, evident, nu e una mica. In plus, lucru foarte valoros pentru mine, desi ma trezesc mai tarziu decat cand plec la birou, am timp mai mult de sport dimineata, ceea ce ma ajuta sa am un tonus psihic si fizic bun, pe tot parcursul zilei. Ba chiar am reusit sa fac de vreo 3 ori exercitiile de respiratie, la aer, in curte!

-miscarea in afara casei: in aceste ultime 2 saptamani, am constientizat si mai tare cat suntem de norocosi, caci stiu ca astazi nu multi oameni pot iesi din casa, in siguranta; noi  oricum traim intr-un oras foarte mic, unde nu se calca nimeni pe picioare, niciodata; cu atat mai mult, zilele acestea, cand pana si centrul orasului arata ca in celebrul film, “Vanilla Sky”.

Suntem cu atat mai norocosi, cu cat avem la 5 minute de mers pe jos apa curgatoare si crang, si liniste, fara sa ne intalnim, de multe ori, cu absolut nimeni; in schimb, “intalnim” tot felul  de pasari, care vietuiesc in habitatul lor, netulburat de zbaterea umana;

 

 

 

 

 

 

 

 

 

In plus, la nici 20 de minute de alergat, in orice directie am lua-o, ne putem bucura de izolare totala: fara oameni, fara masini, fara zgomot ori poluare. Doar natura.

-scolile inchise: si pentru fetele noastre, perioada de somn s-a mai prelungit cu vreo ora; faptul ca nu mai suntem “la progrm impus”, ne-a permis sa stabilim agenda familiei, intr-un mod care ne ajuta pe toti (desi fetele mai mormaie): mai multa miscare dimineata si pentru ele (alearga minim 30 de minute, pe langa casa), au doua mese de fructe pe zi (fiind acasa, le putem face smoothie proaspat), au timp si de activitati care le plac (desi teme au mai multe decat cand merg la scoala); cumva, e timp pentru toate, intr-un ritm tihnit; in plus, am realizat cat de matur au inteles ele situatia in care ne aflam; se plang rar ca nu au posibilitatea sa socializeze sau ca nu ies decat in jurul casei, respectand regulile momentului fara lamentari inutile.

-postul negru: pentru ca nu mai sofez aboslut deloc, simt ca pot sa tin post negru zilnic, pana spre ora 3-4, uneori pana pe la 5 seara (in functie de cum ma simt la nivel de echilibru interior), chiar daca dimineata fac sport destul de intens; sofatul prelungit implica un consum nervos suplimentar, adaugat zilei, si atunci prefer sa mananc la pranz, cand merg la birou. Fiind acasa, ziua zboara pe negandite langa cana cu apa si lamaie sau cu ceai, iar eu ma bucur ca pot sa postesc aproape zilnic in felul acesta, cu mari beneficii pentru psihic si pentru mental;

-impreuna: pentru ca rar avem concediu mai mult de 7 zile o data (ah, azi ar fi trebuit sa fie prima zi din vacanta noastra la Napoli!), e o binecuvantare sa fim toti patru,  impreuna, toata ziua; chiar daca sunt prinsa cu ceea ce fac pentru job, e minunat sa sa fiu langa fetele noastre cand mananca (“biroul” meu e in bucatarie, iar al lui Catalin, la etaj), sa le raspund la cate o intrebare, sa facem o plimbare toti, dupa-amiaza, pe langa casa, sa ii strang in brate pe ai mei nu doar seara, cand ajung, obosita, de la birou;

-mi-am dat seama ca pauza aceasta neasteptata de socializare e un moment perfect sa nu imi mai “rimelez” radacinle parului, incercand sa ascund albul parului; de cate ori transpiram (adica in fiecare dimineata), vopseaua neparmanenta se prefacea intr-un fel de nisip, o situatie cu totul neplacuta; mai mult, nu doar ca parul meu avea nevoie de regenerare, pentru ca nu mai fusese tuns scurt de peste 15 ani, iar radacinile complet albe pe un par foarte lung nu erau deloc un compliment stilistic, dar am simtit nevoia de schimbare, asa ca nu l-am mai colorat sub nicio forma si m-am despartit fara mari regrete de batranele mele bucle vospite; inca un exercitiu de detasare (de asta data, de Lioara cea creata si cu parul lung).

-desi si inainte ma auzeam des, mai ales cu mama, acum ii sun pe ai mei, la Tulcea, de doua ori pe zi si ne vedem pe video macar 5 minute, zilnic; in felul acesta, ma conectez la cum se desfasoara ziua lor, la ce fac si la ce traiesc ei, simtindu-i mai aproape.

Mi-este foarte clar ca traim o perioada istorica, din multe puncte de vedere, cu tot ce implica asta, inclusiv cu realitatea ca propria viata, ori viata cuiva drag sau a cuiva cunsoscut poate sfarsi; fiinta umana e parca mai fragila ca niciodata, desi, pana de foarte curand, ni se parea ca noi, oamenii, controlam totul.

Dar tocmai in astfel de momente avem oportunitatea perfecta de a ne uita la ce avem, nu la ce nu avem, la ce suntem, nu la ce nu suntem, la ce putem facem si ce nu facem, fara sa avem pretentia ca le stim pe toate ori ca e musai sa fim perfecti, dar si cu intelegerea ca lucrurile nu se vor rezolva, asa cum spunea Albert Einstein, tot la nivelul la care au aparut.

Acum avem ocazia sa facem ce putem, cu ce  avem, la nivel vietii fiecaruia. Acum e momentul sa aplicam ce tot citim prin cartile inteleptilor, dar rar reusim sa o facem: sa fim precum apa; fara forma, si totusi luand forma a ceea ce ii apare in cale, puternica, dar ramanand libera. Desi pare doar o alta mantra Tao-ista sau una recitata de Bruce Lee, probabil ca azi cel mai important lucru pe care-l putem face e sa nu ne pierdem in ganduri care nu ne servesc, ci sa le alegem pe cele care ne ridica si ne ajuta sa ramanem precum apa. Caci apa “o poti lovi, dar nu ii poti face rau, ii poti da foc, dar nu o poti aprinde, o poti intepa cu un cutit, dar nu o poti taia.”

Probabil ca nu e in natura sa, ca omul sa ramana netulburat de ceea ce se intampla in exterior si cred ca e nevoie de munca interioara permanenta pentru a trai, cat de des se poate, precum apa.  Tu cum te descurci?