Viata ca un film…fotografic (II)

Si totusi, ce greu trebuie sa fi fost acum 40 de ani sa iti casatoresti copiii! Pentru ca totul se facea din curtea omului si implicarea era maxima: si sufleteasca, si materiala. Nunta tinea aproape o saptamana, presupunea multe pregatiri, multime de nuntasi, mancare si bautura, toate facute si oranduite prin munca proprie, dupa cum putea fiecare. Nu stiu cum se intampla la oras, dar la sat, nu te faceai de ras in asemenea momente! Sambata, la “Margele”, veneau tinerii la mire sau la mireasa acasa; taraful le canta pana pe la miezul noptii, dupa care toata lumea se retragea acasa, pentru a se pregati pentru a doua zi. Duminica, cavalerul de onoare si alti flacai mergeau cu caii sa ia nasii de-acasa. Pe la pranz, ajunsi la mireasa, nasa si fetele gateau mireasa, in acompaniamentul tarafului si al chiuielilor tinerilor. Dupa cununia religioasa, nasii si o parte din nuntasi se asezau la masa, dar fara tineri. La masa participau doar rudele casatorite si cavalerul de onoare. Nunta continua din nou pana la miezul noptii, cand nasii erau dusi de cavaler si o parte din nuntasi, acasa; unde continuau petrecerea. A treia zi, luni, o luau de la capat; era ziua darului pentru tinerii casatoriti. Din nou masa si dans, pana la miezul noptii. Ehehe, grea treaba!

Parintii tinerilor faceau eforturi mari atunci cand li se casatoreau copiii. Si nici nu se pomenea altfel! Cred ca era de neconceput, asa cum se intampla de multe ori azi, ca parintii sa fie doar invitati la nunta copiilor lor, fara putere de decizie sau sprijin material in organizarea acesteia! Atunci era o mandrie si un lucru de la sine inteles ca parintii sa se implice in acest moment atat de important in viata unui om: nunta si intemeierea unei familii.

Mama mireasca, pe prispa casei, in asteptarea alaiului de nunta
Mama, mireasa, si prietena ei, domnisoara de onoare, pe prispa casei parintesti, in asteptarea alaiului de nunta

Coronita de mireasa a mamei am purtat-o la serbarea de final de clasa a IV-a. Ce surpriza am avut sa constat ca mare parte din colegele mele aveau coronite asemanatoare! 🙂 Nasturii de la rochia de mireasa a mamei erau cu adevarat deosebiti; perlati si tare delicati. Stiu asta pentru ca la final de liceu, o croitoreasa mi-a facut o rochie turcoaz si acesti nasturi s-au potrivit perfect! 🙂

Si ce dificil trebuie sa fi fost atunci sa ai copii, sa ii cresti cu putin, sa nu ai scutece de unica folosinta, bona, masina de spalat, concediu maternal mai lung de 3 luni! Dar nu se gandeau tinerii acelor ani in felul asta la viata. Lucrurile erau necomplicate inutil: copiii veneau, erau crescuti dupa puteri si nu se plangea nimeni. Viata era cum era si mergea inainte. Asa a fost si cand am venit eu pe lume, intr-o noapte de toamna ploioasa, cu rafale in geamuri si vant puternic (exact ca astazi!). N-aveam par deloc (!), zice mama. Au trecut fix 40 de ani din noaptea aceea. 🙂

Si daca, la implinirea unei asa varste…rotunde, ma intrebi ce mi-as dori, cel mai bun raspuns e un citat din Thorwald Dethlefsen: “Oamenii doresc mereu sa modifice lucrurile si, de aceea, inteleg cu greu ca singurul lucru care i se cere omului este capacitatea de a contempla. Telul suprem al omului – fie ca il numim intelepciune sau iluminare – consta in capacitatea de a putea contempla totul si de a recunoaste ca este bine asa cum este. Asta inseamna o adevarat cunoastere de sine“.

la 11 luni; in fundal, covorul din zestrea mamei, tesut de ea
la 11 luni; in fundal, covorul din zestrea mamei, tesut de ea si de sora ei, Stefana

Viata ca un film…fotografic (I)

Viata. Ce e ea? Drumul de la conceptie si pana la trecerea “dincolo” si toate cate se aduna intre aceste doua puncte, de inceput si de sfarsit? Privind in urma, as spune ca viata mea este un cumul de experiente, de sentimente nedeslusite sau inca vii, de oameni, locuri si trairi unice si mai ales, de decizii luate la un moment dat; viata e calea pe care merg de 40 de ani, uneori fara sa am habar, alteori vietuind cu ochii larg deschisi si cu inima batand cu putere; viata este ce traiesc chiar in acest moment, in prezent, dar si tot ce am trait pana acum sau ce imi amintesc ca am trait; si daca multe le-am uitat de-a lungul drumului, ma ingrijesc sa privesc in adancul meu, sa readuc la suprafata ce a fost, ca sa pot impaca CINE AM FOST cu CINE SUNT si astfel, sa pot SA FIU. Nu atunci si nici de maine-n colo, ci chiar ACUM. Fiindca incep sa intuiesc ca nu mai sunt cine am fost si nici nu sunt cine voi fi.

De ajutor, in acest proces incalcit si de durata, imi sunt si amintirile fixate, la un moment dat, pe retina aparatului foto. Sunt sigura ca daca nu ar fi existat aceste cateva fotografii din trecutul meu, multe din momentele vietii mele s-ar fi pierdut in negura anilor trecuti. Din fericire, la intervale de cativa ani, aparatul foto imortaliza una, doua imagini alb-negru si mai tarziu color, pentru ca eu sa nu dau uitarii ceva sau pe cineva sau…pe mine: copilas, copil, adolescenta, fiica, sora, mireasa, sotie, mama si tot ce se ascunde dincolo de aceste…roluri.

Oamenii care zamislec vieti se numesc PARINTI. Mama si tata. Pe ei e neaparat sa ii iubim si sa ii iertam pentru tot ce credem ca au facut sau ca n-au facut, pentru ceea ce au zis sau n-au verbalizat, pentru tot ce n-au putut sa ne dea sau pentru ca ne-au dat prea mult. Cel mai probabil, o inima care nu-si poate ierta parintii, nu se poate ierta pe sine. Vorba Maicii Siluana: “Pentru ca a cinsti pe parintii nostri, inseamna a cinsti viata. Viata ne este daruita de Dumnezeu, in con-lucrare cu parintii nostri. ” (Mestesugul Bucuriei. Monahia Siluana Vlad)

Gheorghe si Axinia, octombrie 1973
Gheorghe si Axinia,13 mai 1973, in ziua nuntii lor

Si-atunci de peste larg pridvor,
Din dalb iatac de foisor
Iesi Zamfira-n mers istet,
Frumoasa ca un gand razlet,
Cu trupul nalt, cu parul cret,
Cu pas usor.

(fragment din Nunta Zamfirei, de George Cosbuc)

Poza de mai sus mi-e foarte draga.  Ma uit la parintii mei si ma gandesc ca poate a fost singura zi din viata lor in care-au fost cu adevarat in centrul atentiei. Ii privesc si vad cat de tineri erau (mama avea 21 de ani si tata 22), dar si cat de seriosi si de patrunsi pareau de acea zi; si atat de simpli, in haine si pantofi noi, tinandu-se, parca pe furis, de mana.  Imaginea de pe covorul din spate contrasteaza puternic cu pamantul bolovanos de sub pantofiorii albi ai mamei. Vad o simplitate care nu cred ca se mai intalneste azi la niciun eveniment, fericit sau trist. Iti dai seama? Fara stat la coafor cu orele, la mani-pedi, fara machiaj asigurat de make-up artisti cu pretentii si scumpi cat 10 salarii de bugetar. Fara dantele si crinoline, papion, cocarde si buchete sofisticate. Fara DJ si bani in plic, fara organizatori de evenimente, shopping cu luni de zile inainte si fara sute de fotografii sofisticate si fotoshopate. Oamenii acelor vremuri, cel putin cei pe care ii stiu eu, nu foloseau artificiile si mastile de carnaval, pe care ni le punem astazi cu totii in astfel de ocazii. Pe vremuri, nunta si casatoria nu aveau nimic in comun cu toata poleiala si fatada de astazi. Dragostea, pe-atunci, era ceva intim, fara evidentul si stridentul acestor vremuri. Si poate si de aceea, casatoriile, de cele mai multe ori, erau legate pe viata. 🙂

Si-n vremea cat s-au cununat
S-a-ntins poporul adunat
Sa joace-n drum dupa tilinci:
Feciori, la zece fete, cinci,
Cu zdranganeii la opinci
Ca-n port de sat.

(fragment din Nunta Zamfirei, de George Cosbuc)

Eheeeiii…dar despre nuntit, intr-o alta postare…:-)