I close my eyes in order to see (Paul Gaugin) (II)

Studentia la fara frecventa a fost o perioada care m-a intarit extraordinar. Pana sa fiu studenta, apucasem sa ies doar de cateva ori din Tulcea; lumea mea era un mica, previzibila si, tocmai de aceea, ma simteam protejata, in siguranta. Cinci ani de naveta catre Bucuresti si inapoi, pe perioada sesiunilor, au insemnat cunoastere de sine si extinderea universului in care eram obisnuita sa traiesc pana atunci, dar si oboseala, stres si…teama. Teama de necunoscut, de tot ce nu vazusem si nu traisem inca pana la 19 ani.

Prin vara lui ’97, dupa cateva zile obositoare de examene, ma intorceam acasa cu trenul. Pe la jumatatea distantei dinspre capitala spre Tulcea, dureri ciudate au inceput sa imi chinuie spatele, in special zona rinichilor. La un moment dat, imi amintesc ca durerea devenise de nesuportat si tot ce mi-as fi dorit era sa pot respira, sa ma intind si sa imi plang durerea, care ma complesea.

Nu mai stiu cum s-a intamplat, dar tata m-a asteptat in acea zi la gara. Spre casa, un drum de vreo 20 de minute pe jos, abia reuseam sa imi misc picioarele, aveam febra si capul imi era ca o bucata de beton. Ajunsi in fata blocului, am realizat ca nu sunt in stare sa imi car corpul patru etaje, era peste puterile mele. Eram foarte slabita si totul se invartea in jur, caci pe langa durerea care imi paraliza parca toti muschii, febra ma facea de plastilina si simteam ca urma sa lesin.

Tata a lasat pe holul blocului geanta mea cu cele cateva lucruri pe care le avusesem la Bucuresti, m-a luat vitejeste in brate si m-a carat pana sus, ca pe un copil moale. Mama era la munca, asa ca tata a trebuit sa se descurce cu mine cat de cat, facandu-mi o frectie cu apa si otet. Imi amintesc perfect ca tot timpul cat tata mi-a frectionat bratele, picioarele si spatele, lacrimile imi curgeau continuu. La fiecare atingere, era ca si cum un elefant incerca sa ma mangaie, iar eu nu puteam decat sa gem de durere si sa plang.

Cand in sfarsit s-au mai linistit frisoanele, am adormit imbalsamata in otet, in caldura inabusitoare din dormitor. M-am trezit spre seara uda fleasca si cu o senzatie de sfarseala, care molesea si cumva atenua durerea de rinichi. Pe jumatate adormita, am stiut totusi ca trebuie sa imi schimb pijamaua uda, desi fiecare miscare era un chin. M-am ridicat in reluare, cu gandul sa ajung intai la baie si apoi sa ma schimb in ceva uscat. Tinandu-ma de pereti, cu tot corpul in flacari, am ajuns la baie si am reusit, ca intr-un vis, sa ma asez pe wc. Am simtit ca totul se invarte, urechile au inceput sa imi tiuie insuportabil, pleoapele se facusera precum plumbul si nu am mai stiut nimic de mine.

Dupa o vreme, intr-o liniste desavarsita, cum nu mai cunoscusem, printre gene, ochii mei au perceput o lumina calda, intai firava, apoi din ce in ce mai clara. Un fel de soare bland imi lumina fiinta, adanc, pana la inima. Cu uimire, constientizam ca acea lumina extraordinara imi lumina si incalzea pana si coastele.

Am incercat sa imi aduc in fata ochilor palmele si, ca intr-o plutire, am realizat ca chiar eu eram lumina. Linistea aceea incredibila nu ma parasea si un sentiment de pace profunda pusese stapanire pe mine. Eu eram liniste si lumina si caldura blanda. Atat. Nimic nu parea sa tulbure starea minunata ce ma cuprinsese.

Cateva clipe mai tarziu, mi-am dat seama ca cineva imi striga numele. Intai neclar, apoi din ce in ce mai puternica, vocea mamei a strapuns linistea in care pluteam si a ajuns la mine cu claritate. Cu un efort extraordinar, caci imi era greu sa ma smulg din starea aceea de beatitudine completa, am reusit sa imi cobor barbia in piept si sa privesc in jos, de unde parea sa vina vocea. Cu mare mirare, am vazut-o pe mama aplecata peste cineva, care se afla pe…wc. A, stai putin, sunt eu pe wc. Dar ce face mama? De ce striga la mine? Si ce e cu mirosul asta intepator? Mama, te rog, nu mai striga atat de tare! Aici e liniste si atat bine!

Acela a fost momentul in care o tuse de nestapanit m-a cuprins, iar mirosul intepator de mai devreme imi strapungea creierul. In momentul urmator, capul meu relaxat a fost surprins de o pereche de palme, care m-au trezit complet. Buimaca, neintelegand ce se intampla, am reusit sa o zaresc pe mama, aplecata deasupra mea. Ma striga continuu si era evident foarte speriata. Am reusit intr-un final sa ii soptesc: te rog, ma doare capul, nu mai striga.

Mama a inceput sa planga. A reusit sa ma ridice de pe wc si sa ma care alaturi, in dormitor. Mi s-a dat un medicament si am cazut din nou intr-un somn greu, fara vise, din care m-am trezit abia a doua zi, dimineata. Tata m-a urcat la prima ora in masina si m-a dus la spital, unde mi s-a spus ca aveam o criza de rinichi. Mi s-au prescris antibiotice (care aproape ca m-au omorat, nestiind atunci ca eram alergica la Kanamicina, dar asta e o alta poveste) si am fost trimisa acasa.

Abia dupa vreo doua zile, cand am reusit un pic sa imi revin, mama mi-a povestit ca in ziua precedenta se intorsese acasa de la munca si ca ma lasase sa dorm; spre norocul nostru, usa de la bucatarie ramasese deschisa. Asa se face ca mama ma auzise cand intrasem la baie; dupa cateva minute, cand si-a dat seama ca nu e nicio miscare, a batut la usa baii, intreband ce fac. Cum nu a primit raspuns, a incercat sa intre, dar pentru ca wc-ul era chiar langa usa, iar aceasta se deschidea spre interior, mama nu putea sa intre, caci picioarele mele blocau usa. Cu greu a reusit sa se strecoare, impingandu-ma cu usa, in timp ce eu eram inerta pe toaleta.

Mama a realizat ca lesinasem, moment in care a inceput sa ma strige. Cum nu raspundeam, a luat otetul aflat dupa usa din baie (pe vremea aceea, foloseam otetul pe post de balsam de par), a turnat in palma o cantitate mica, a reusit sa imi apuce limba si sa mi-o traga afara. Habar nu am cine o invatase pe mama manevra asta, dar ea zice ca eram stravezie la fata, cu capul dat pe spate si gura deschisa. Mamei i-a fost teama ca “o sa-mi inghit limba si o sa ma sufoc”. Otetul m-a adus in simtiri, provocandu-mi tuse, dar mama zice ca era un fel de horcaiala, de om care “trage sa moara”, si atunci m-a luat la palme, aducandu-ma la realitate.

Ca si episodul din tabara de la Galaciuc, Vrancea, si povestea crizei de rinichi si a intalnirii mele pentru catea momente cu, cred eu, “locul de trecere”, ar fi putut sa se stearga din memoria mea daca din cand in cand nu ar reveni la mine, dar nu in realitate, ci in cate un vis, abandonul acela complet in Liniste si in Lumina.

In diminetile (rare), dupa asemenea vis, ma trezesc ca si cum as fi inviat. Sau ca si cum abia m-as fi nascut. Ma simt de parca as fi bolit ani de zile si, la limita mortii, m-as fi vindecat miraculos si m-as fi intors la viata cu bucurie si cu recunostinta. Ca atunci cand crezi ca ai pierdut tot si apoi realizezi ca (ce bine!), pierderea era doar un vis. Te trezesti si esti fericit ca, in realitate, nu doar ca nu ai pierdut, dar ai mai castigat o zi. De viata.

I close my eyes in order to see. (Paul Gauguin)

Cu cat inaintez in varsta (ah, cum suna asta!), cu atat am senzatia ca, de multe ori, realitatea din jur este, in fapt, reflexia perceptiei mintii mele, si deci, posibil, nu adevarul a ceea ce este. Caci, pana la urma, ce este realitatea daca nu altceva decat o perceptie suta la suta personala, o interpretare data de mintea de om a tot ceea ce crede ca vede si ca intelege. Daca in ecuatia asta intra si sufletul ori acea entitate interioara, care nu prea tine seama nici de minte, nici de logica, atunci lucrurile se complica si mai tare, realitatea capatand culori de since fiction.

Continue reading “I close my eyes in order to see. (Paul Gauguin)”

Fluturi si Ingeri (pentru Haruka)

Joi, 25 martie. O dimineata rece, cu roua lucind infrigurata pe firul verde al ierbii. Aerul miroase totusi altfel, nu ca iarna; poate am senzatia asta si pentru ca de langa mica sera din sticla, imi zambesc gingas cateva narcise si niste zambile, iar “bolta” de trandafiri e deja plina de frunzulite vesele, verzi. Trilurile de ciripeli din copaci accentueaza senzatia de primavara, chiar daca temperatura de afara e de doar 2 grade.

Continue reading “Fluturi si Ingeri (pentru Haruka)”

“Toti se gandesc sa schimbe lumea, dar nimeni nu se gandeste sa se schimbe pe sine.” -Lev Tolstoy

Bine te-am regasit, drag Cititor!

Nu pot sa cred ca nu am mai trecut pe aici de mai bine de doua luni! In opt ani de zile, de cand scriu pe acest blog, cred ca e prima data cand am lasat sa treaca atat de mult timp, fara sa astern macar cateva randuri aici, pentru tine, dar mai ales pentru mine. Viata si provocarile ei imi ocupa cam tot timpul, de ceva vreme, iar scrisul, una din pasiunile mele, a trebuit sa astepte.

Continue reading ““Toti se gandesc sa schimbe lumea, dar nimeni nu se gandeste sa se schimbe pe sine.” -Lev Tolstoy”

Thank you for the Music!

In ultimii ani, am asculatat cu adevarat muzica destul de rar. De curand, am descoperit un canal de muzica, pe radio, cu muzica “mea”, muzica anilor ’70-’90 si mi-am amintit de dependenta mea din tinerete: muzica. Desi ai mei si-au permis sa cumpereun radio-casetofon abia prin ’91, cumva, muzica nu a lipsit niciodata din viata mea. Din ceea ce m-a marcat in tinerete, muzical, nu am uitat nici macar o nota sau un cuvant.

Continue reading “Thank you for the Music!”