Great expectations. Marile sperante

M-am tot gandit in ultima vreme: de ce uneori o relatie nu mai functioneaza, dupa ce ani buni parea ca e cea mai buna alegere? La un moment dat, relatia cu o anumita dieta, cu un anumit job, cu o anumita persoana inceteaza sa fie ceea ce…asteptam. Te gandesti ca ai dat tot ce aveai, tot ce puteai ca totul sa fie bine si, cu toate astea, dupa indelungi stradanii, ceva nu mai merge. De ce? Unde si care e greseala?

Greu de crezut, dar am realizat in timp ca doar asteptarile mele ma fac sa cred ca ceva e gresit. Cand ma astept ca cineva sa gandeasca, sa simta, sa actioneze intr-un fel anume, ori cand cred ca o dieta pe care o abordez ar trebui sa ma vindece sau sa ma ajute in nu stiu ce problema, ori cand imi inchipui ca o anume activitate, ori job, ori situatie prin care trec trebuie sa vina cu anumite satisfactii, rezultate…ei bine, cand asteptarile mele nu se materializeaza, atunci intervine sentimentul ca gresesc undeva, apare nemultumirea si frustrarea.

Ce, cand, cum cred eu ca e bine sa se intample lucrurile, nu are des legatura cu ceea ce mi-e cu adevarat de folos. In toate e nevoie de timp, de incredere si de…renuntare. Cand am facut tot ce tinea de mine si, totusi, asteptarile mele nu s-au implinit cum si cand mi-as fi dorit, atunci stiu ca e timpul sa le las…pe ele, pe asteptari. Intelegerea asta reusesc uneori sa o aplic cu succes, iar alte ori, cu greu. E un proces in lucru, fara indoiala…

IMG_4806

Nu o data mi s-a dovedit ca cele mai trainice relatii din viata mea au fost acelea de la care nu am avut asteptari.

Daca ma refer la relatiile cu oamenii, tare greu am priceput si acceptat ca oamenii raman in viata noastra atat cat e nevoie si ca nimic si nimeni nu poate forta o legatura interumana sa ramana asa cum era candva. De exemplu, am trait ani de zile cu iluzia ca prieteniile mele, nascute si crescute in copilarie si in adolescenta, mai sunt ce erau odata. Mi-a luat atat de mult timp si atata suferinta interioara sa inteleg ca acele relatii au functionat intr-o etapa a vietii mele cand nu existau asteptari. Mai tarziu, cand drumurile s-au bifurcat, asa cum se intampla in viata cand cresti mare, eu ma asteptam ca legaturile acelea stranse, despre care credeam ca fusesera create pe viata, sa continue. Macar intr-o masura. Macar pret de un mesaj. Macar pret de o privire sau pret de o intrebare. Ei bine, abia cand am renuntat la a astepta si le-am lasat in urma, inima mea s-a mai linistit (asta desi mintea cere si astazi explicatii, raspunsuri).

Nu pot spune ca la maturitate am legat multe alte prietenii. Si daca le-am legat, a trebuit ca unora sa le dau iar drumul; uneori, nu a tinut de mine, alteori, pentru ca asa am simtit; am realizat ca din nou se nasteau in mine asteptari si nu imi placea ce simteam; nu imi (mai) placea de mine. Abia in ultimii cativa ani, de la oameni care aproape ca nu ma cunosteau si in momente neasteptate, am primit cele mai intersante vibratii. Pe aceste cateva relatii nu vreau sa le etichetez nici prietenii, nici amicitii si nici cunostinte;  Vreau doar sa ma bucur de ele, atat si atunci cand se poate; fara confesiuni intime la ceas de seara, fara drame, fara…asteptari.

Interesant e ca in ultimii ani, atunci cand nu sunt acasa, intre ai mei, petrec mult timp singura (in alergarile lungi, in masin), dar mi-e pur si simplu bine cu mine, de una singura. Desi imi place sa fiu in compania altora, nu mai simt nevoia sa fiu conectata permanent cu ceilalti, asa cum simteam candva. Pana la urma, relatia cu mine insami e cea care imi da cu adevarat echilibru sau nu. Da, suntem un Tot, un singur Mare Suflet (desi nu intelegem si nu practicam asta prea des), dar, in acelasi timp, cred ca omul, desi fiinta sociala, cumva, la un nivel subtil, ramane singur in universul sau interior. Spun asta cu deplina acceptare si impacare, fara sa pretind ca asa o fi pentru toata lumea.

IMG_4948

Daca ma gandesc la relatia mea cu alimentatia, acelasi principiu se aplica: ori de cate ori am asteptat sa rezolv o durere, un simptom, o suferinta mancand intr-un fel anume sau consumand un anume aliment, vindecarea nu a venit. Ameliorare, poate, dar nu vindecare. Cand am incetat sa mai astept ca ceva din exterior sa rezolve ceva din interior, dar am continuat sa aplic consistent si consecvent principiile in care cred, cu uimire am observat ce bine imi e, fara sa mai caut pana la epuizare raspunsuri si solutii.

Daca ma refer la relatia mea cu sportul in general, e si mai evident ca bucuria in a face miscare am capatat-o atunci cand am renuntat sa am asteptari de la corpul meu, in termeni de timp si de distante ori de acrobatii fizice. Desi am stiut mereu ca un timp mai bun in alergare sau statul in maini nu ma schimba ca om, era greu sa nu aud gandul care se vaicarea continuu; ba ca alerg prea incet, ori iata cum gafai, sau cum dupa ani buni de yoga si de fitness, tot nu pot sta in cap. Acum, fac ce pot, cu ce am in dotare, cu bucurie si cu recunostinta, lucrand la anduranta, flexibilitate, stabilitate si la functionalitate musculara si osoasa, ci nu la figuri de…stil. Am renuntat la incrancenarea de a fi mai buna an de an si, in schimb, am capatat linistea de a fi pur si simplu…in forma. Atat.

IMG_4830

Si daca ma gandesc la locurile de munca pe care le-am avut, vad ca fix de acolo, de unde asteptam mai multa siguranta si apreciere, exact de acolo am primit cele mai multe surprize “neplacute” si suparare. Privind in urma, e chiar amuzant cum pana la urma, pe cai nevazute si cand ma asteptam mai putin, lucrurile s-au asezat mereu, chiar daca altfel si in alt moment, decat credeam eu ca trebuie. Si mereu in folosul meu.

Desigur, mintea intreaba: Cum sa renunt la asteptari? La ce bun atunci orice efort, ori plan, ori speranta, daca nu ma astept ori nu urmaresc un anume rezultat?

Insa apoi, tot eu ma intreb: cum pot eu sti cu adevarat ce e mai bine pentru mine? Stiu eu oare cum arata un proces de vindecare complet? Pot eu sa imi inchipui o stare perfecta de sanatate, cand nu am experimentat-o inca? Pot eu sa stiu ce relatii imi sunt cu adevarat de folos sau ce job ma va invata mai multe despre mine, despre altii, despre cate si mai cate? Si cum stiu eu cat si ce imi va intari fizicul si mentalul mai mult si mai consistent? Cunoasterea de sine si intelegerea a ceea ce ma inconjoara sunt lectii de invatat o viata intreaga; iar in acest proces, faptul ca eu ma astept la un anume rezultat, intr-un anumit timp sau mod, nu face decat sa imi limiteze experientele si perceptia despre ce mi se intampla si, eventual, ma impinge sa gasesc…vinovati.

Pe de alta parte, stii ce simt de ceva ani incoace? Simt ca, cu cat acumulez mai multa informatie, cu atat parca nu stiu nimic! Gasesc atat de multe idei si conceptii despre viata, despre psihic, emotii, sanatate, relatii, parentig, alimentatie, cariera, dar totul imi pare atat de …intelectualizat! Avem oare nevoie de tot felul de dovezi si de studii, care sa ne invete sau sa ne arate ce e aceea o relatie, cum trebuie sa fie ea, ce sa mancam, cum sa ne crestem copiii, cate ore sa facem sport, cate ore trebuie sa dormim, cum ar trebui sa arate viata profesionala, care e baremul in care trebuie sa ne incadram, ca sa para ca suntem sanatosi? Trebuie sa macinam totul in minte, iar si iar, pana ce nu mai ramane nimic din misterul vietii, al naturii, avand pretentia ca noi trebuie sa stim si sa intelegem totul? Poate ca sunt momente in viata cand e mai bine sa ne concentram nu pe invatat, ci pe…dezvatat (sa observam si sa ne detasam de tipare asimilate in timp si adanc inradacinate in noi, care, de fapt, nu ne servesc la nimic).

Poate ca asta inseamna sa ai credinta: sa stii ca menirea ta de om e aceea de a face totul cum crezi si cum poti mai bine, la nivelul la care te afli, intr-un anumit moment al vietii, in tot ce intreprinzi. In rest, doar sa ai incredere ca ce ti-e de folos se va intampla. Nu neaparat in ordinea, la momentul si in felul in care mintea se asteapta, ci asa cum e nevoie. Sa ai credinta inseamna sa transformi Marile Sperante in experiente personale, actionand cu toata inima si increderea ca ce e pentru tine, e pus de-o parte.

IMG_4778

 

Viata ca un film…fotografic (XV). Mama pentru prima oara

10 decembrie 2003, intr-o miercuri. O zi obisnuita de iarna pentru cei mai multi oameni. Nu si pentru noi. Sunt insarcinata in 42 de saptamani. Pentru ca Gia refuza sa faca cunostinta cu lumea, doctorul ginecolog ma programeaza de dimineata la Spitalul Pantelimon, din capitala. Mi se face internarea, iar spre ora 8-9 apare si doctorul. Ma intreaba daca mi s-a luat sange. Confirm. Dar proba de urina? Nu, raspund eu. Dispare cateva clipe si se intoarce cu o sticluta mica, maro inchis, pe care mi-o da, in timp ce imi indica baia, aflata pe coridor.

Continue reading “Viata ca un film…fotografic (XV). Mama pentru prima oara”

A manca inseamna a trai?

Zilele trecute, la iesirea din cantina de la serviciu, nenea de la “Securitate”, un barbat asiatic, maruntel si cu ochi vii, m-a intrebat zambind: “Azi cate portocale ai mancat”? Intre sutele de angajati, care mananca “normal”, probabil ca e greu sa trec neobservata, cu un munte de coji de portocale in fata sau cu o mare caserola de pepene.

Continue reading “A manca inseamna a trai?”

Life in UK (I)

Cand totul a prins contur, cand ne-a fost clar ca lucrurile chiar se intampla si ca urma sa ne mutam in alta tara, am inceput sa ma uit la ce aveam in jur cu alti ochi. Ma intrebam cand aveam sa revad tot ce eram obisnuita sa vad si in ce fel, lipsindu-ma de toate astea, avea sa se schimbe viata mea, viata noastra.

Continue reading “Life in UK (I)”

De Pastele Mortilor

In ultima vreme, mult prea des si mult prea devreme, moartea ia de mana oameni de tot felul si de toate varstele, ducandu-i pe un alt taram. Cu totii suntem…muritori si poate ca ideea propriei fragilitati ne ajuta sa ne cunoastem si sa ne intelegem mai bine, pregatindu-ne pentru singura certitudine a vietii: moartea.

Continue reading “De Pastele Mortilor”