When we are not in harmony, we are in disease (dis-ease). Not our body, but us. The disease (and the pain associated with it) is probably the only way we put our life on hold. At least until we feel better. We hate to be put on hold and so we are anxious to do everything and anything, so that we will get back quick to the way things were. We start fighting and struggling with the symptom, not understanding that the disturbance we feel is the red flag that helps us to be aware that something is not “right” inside us.

So, why getting mad on the symptom and wanting to get rid of it? We just have to see why that symptom occurred on the first place and what is to be done, so that there would be no need for the symptom to manifest. Let’s not look for the cause of the sickness (our past, our way of life, our surroundings, our thoughts, fears and emotions) only to have something to blame. The cause will only help us to act, to take measures, but is not something to put the blame on, because there will always be a cause and we cannot totally control/eradicate that in life.

Any disease has a sole purpose: to help us get back to harmony, to health. And by fighting the disease we will not be able to use it as a teacher and so we will lose a great opportunity: that of looking, searching and finding in ourselves all the “problems” and all the answers. By accepting and understanding the symptom, we see what it’s been missing: In the material life (clean food, clean air, physical exercise etc), but also (and foremost) in the spiritual and emotional life. Our life and our body mirror what we have and what we miss in the inside. That is why it so difficult to look at the symptom and see ourselves in it. Because that process forces us to be honest. And being honest with ourselves is the toughest thing anyone can get through. Tougher that the pain. And that is because we really know ourselves very little, in spite the fact we believe otherwise. What we don’t know scares us the most.

Pain and disease make us humans again: they take our attention away from what we hold dear (money, job, power, food, pride, pleasures, even family) and force us to be appreciative of the things on which we rarely put time, energy and attention: soul, real needs of the body, nature, love, rest, patience, compassion…So, most of the time, in order to be whole (healthy, in harmony) we need to be in dis-ease and in pain. As long as we are human beings, we live in polarity and many times we get disconnected from our true needs. In that sense, sickness is a part of life and health, just as the night is a part of the day. Without sickness, we wouldn’t know health.

Când nu suntem în armonie, suntem “în boală” (dis-ease). Nu trupul nostru, ci noi. Boala (și durerea asociată cu ea) este, probabil, singura modalitate de a lua o pauza de la viața noastra. Cel puțin până ne simțim mai bine. Dar noi nu suportam sa luam pauze și, de aceea, suntem dispusi să facem totul, astfel încât să ne întoarcem rapid la modul în care erau lucrurile inainte de boala. Începem lupta cu simptomele, neînțelegând că perturbarea pe care o simțim este semnalul care ne ajută să fim conștienți de faptul că ceva nu este “in regula” în noi.

Dar, de ce să fim supărati pe simptom și să vrem să scapam de el? Trebuie doar să vedem de ce a apărut acest simptom în primul rând și ce trebuie făcut, astfel încât să nu mai fie nevoie ca acesta să se manifeste. Să nu căutăm cauza bolii (trecutul nostru, modul nostru de viață, mediul înconjurător, gândurile, temerile și emoțiile noastre) doar pentru a avea pe ce sau pe cine sa dam vina. Cauza “problemelor” ne va ajuta doar să acționăm, să luăm măsuri, dar nu este ceva/cineva de invinuit, pentru că va exista întotdeauna o cauză și nu putem controla/eradica total acest lucru din viata.

Orice boală are un singur scop: să ne ajute să ne întoarcem la armonie, la sănătate. Luptând împotriva bolii nu vom putea să o folosim ca pe un profesor; astfel, vom pierde o mare oportunitate: aceea de a căuta și de a găsi în noi toate “problemele”, dar și toate răspunsurile. Prin acceptarea și înțelegerea simptomului, vedem ce lipsește în viața materială (mâncare curată, aer curat, exerciții fizice etc.) și (mai ales) în viața spirituală și emoțională. Viața și corpul nostru reflectă ceea ce avem și ceea ce ne lipseste în interior. De aceea, este atât de dificil să ne uităm la simptom și să ne vedem în el. Pentru că acest proces ne obligă să fim cinstiți. A fi sinceri cu noi înșine este cel mai dificil lucru. Mai dificil decât durerea. Și asta pentru că, de fapt, ne cunoaștem foarte puțin, în ciuda faptului că noi credem altfel. Ceea ce nu cunoastem, ne sperie cel mai tare.

Durerea și boala ne fac din nou oameni; ele ne obliga sa ne mutam atenția de la ceea ce suntem atasati foarte puternic (bani, job, putere, mâncare, mândrie, plăceri, chiar familie) și ne obligă să apreciem lucrurile carora rareori le dedicam din timpul, energia și atenția noastra: sufletul, nevoile reale ale corpului, natura, iubirea, odihna, răbdarea, compasiunea… Deci, de cele mai multe ori, pentru a fi întregi (sănătoși, în armonie) este nevoie ca intai sa fim bolnavi si suferinzi. Atât timp cât suntem ființe umane, traim în polaritate și de multe ori ne detașăm de nevoile noastre reale. În acest sens, boala este o parte a vieții și a sănătății, la fel cum noaptea este o parte a zilei. Fără boală, nu am ști ce e sănătatea.