Viata ca un film…fotografic (III)

Acum vreo 2 ani, am descoperit ca, daca ma apropii tare, tare de imaginea mea din oglinda, ochiul meu se imbuneaza parca, lumina din el se incalzeste si atunci recunosc ochiul meu de copil. Ochiul de copil, cu privirea limpede, fara judecati, frici ori vinovatie. Doar un ochi de om, nimic mai mult. De cand am descoperit asta, atunci cand vreau sa ma reconectez la mine, ma privesc foarte de-aproape, pana ce fruntea mea aproape atinge oglinda. 🙂 Cam acelasi sentiment ma incearca atunci cand desfac portocale; cine si-a vietuit copilaria, asemeni mie, in comunism, stie cat de rara era ocazia de a adulmeca mirosul dulce si exotic al portocalelor venite de peste mari si tari, doar in preajma sarbatorilor de iarna. Cel putin, asa era la Tulcea…asa ca, atunci cand mireasma portocalelor ma invaluie, copilul din mine zambeste. 🙂

Iata una dintre primele mele amintiri, imortalizate fortat la studioul foto din oras: pe la patru ani, cand tata avea nevoie de o poza pentru un document, am facut o criza de plans, fiindca am plecat de la fotograf, fara sa mi se faca poza si mie. Si bine am facut! Altfel, cum as fi stiut cum aratau ochii mei aburiti de lacrimile copilariei? 🙂 Privind poza, imi amintesc cu foarte mare claritate sosetele trei sferturi brodate, tricoul cu masinuta rosie si fustita din catifea maro, ultimele doua primite “de suflet”. Cu putin timp in urma, o fetita din bloc, cu care eram de-o seama, printr-o intamplare nefericita, a cazut de la fereastra apartamentului si a decedat. Am primit atunci cateva hainute ale acestei fetite, de la parintii ei indurerati. Aceasta e si prima mea amintire despre moartea cuiva.

Ver old photos 098
la 4 ani, cu lacrimi in ochi

Mama vine dintr-o familie numeroasa, cu multi frati si surori, asa ca verile la tara erau minunate; aveam atatia unchi, matusi, veri si verisoare, ca abia ii puteam numara. Cand il serbam pe tataia, in curtea din satul Valea Nucarilor, se imprumutau mese si scaune de la vecini, asa de numeroasa era familia! Si ce de mancaruri se puneau pe mese, plus trei feluri de vin adus din beciul de sub magazie, si painea coapta in cuptor de mamaia noaptea-ntreaga, si cornuletele fragede si pudrate, si camionul lui Mastroianni (unchiu’ Mitica), pe care-l escaladau toti nepotii, in nestire…

cu verisoarele Doina, Adela si Mariana in 1980
langa camionul lui Mastroianni, cu verisoarele Doina, Adela si Mariana in 1980…tigancusa cu glezniere sunt eu

Nu stiu cum erau vacantele tale de copil, dar de-ale mele mi-amintesc cu emotie si bucurie, mai ales de cele petrecute la sat, la mamaia si tataia, parintii mamei…Cand noaptea venea prea repede, iarna, peste sat, intrebari stranii prindeau glas in mintea mea: ce e Universul? Cat de mare este el? E infinit, mi se spusese. Nu se termina? Cum vine asta? Ma cuprindea emotia doar gandidu-ma la maretia cerului si la ceea ce se afla dincolo de el…ceva ce mintea mea de copil nu putea intelege si cuprinde, si asta ma tulbura din cale-afara. In noptile senine de vara, tolanita in iarba ori pe prispa joasa a casei, mangaiam cerul cu privirea mea de copil, fascinata de modul cum stelele pareau ca-mi fac cu ochiul, ca intr-o joaca celesta. Si acum, cand aud cantand cocosii, ori cand miroase a lemn ars in soba, a liliac, a cherdele cu verdeata, a cozonac ori a paine proaspat coapta, sufletul meu se bucura, vibrand la amintirea vremurilor copilariei. Toata ziulica ne jucam pe-afara, eu si verii mei, mancand direct din copaci fructe sau din gradina, rosii, castraveti, ardei…Si cel mai bun desert, stii care era? Paine calda, abia scoasa din cuptor, cu coaja crocanta, pe care noi, copiii, o muiam in zahar si vin: deliciul suprem! 🙂 (Azi m-as panica toata daca fetele mele ar manca asa ceva! Si iar: ce vremuri senine, lipsite de griji! Totul era o bucurie la varsta aia, iar in vremurile alea, mai simple si mai curate, se traia fara ingrijorari de tot felul!). Mi-amintesc ca ceilalti copii erau “topiti” dupa untura pe paine. Am incercat si eu de vreo doua ori sa mananc, caci nu voiam sa se creada ca-s vreo sclifosita de la oras, dar abia reusem sa inghit, asa de groaznica mi se parea reteta dupa care se dadeau in vant toti copiii! 🙂

Tin minte cum studiam felul in care, dupa vreo ploaie de vara, cate-un melc molatec isi tara casa prin praful stins al curtii, iar eu, privindu-l, uitam de mine si de orice altceva. Nu cred ca aveam la sat vreo jucarie (las’ ca nici n-aveam decat vreo 3 papusi in total). In schimb, stateam mult pe-afara, studiind florile din curte, comportamentul gainilor, saream coarda ori jucam X si 0 in praful de pe ulita mirosind a musetel si a balega. Vara, jucam cu alti copii de prin vecini, pana noaptea tarziu, noua pietre, lapte gros sau mijita, iar iarna ma jucam de-a gospodinele cu Lucica, vecina, imbracand fustele lungi ale maica-sii, dupa ce inghetam bocna pe-afara, de la atata sanius; dar cel mai mult, cand era frig, citeam; citeam pana oboseam, langa soba care torcea calda, asemeni unei pisici mari si blande. E drept ca nu era chiar totul roz la sat, la Valea Nucarilor: WC-ul era in curte; adica, in fundul curtii! Cand esti mic, si la propriu si la figurat, lumea si tot ce inconjoara are dimensiuni uriase! Drumul pana la WC, mai cu seama iarna, mi se parea o aventura din carti! Ei, si odata ajunsa acolo, in cazemata de lemn, usor inclinata si parca extrem de fragila, fiindca nu exista hartie igienica, ci doar ziare, ma mai uita Dumnezeu pe vine, caci ma prindea vreo lectura interesanta, gasita in cine stie ce vechitura de revista. Vara insa, nu iarna! :-))) Intelegi tu de ce! 🙂

Si azi, cand aud Modern Talking, ABBA ori Boney M, imi vin in minte dansurile pe care le incingeam cu verii mei, Gigel si Mariana, in sala lunga a casei lor. De la ei am invatat sa dansez “fox” si cu ei am petrecut cele mai frumoase revelioane din copilarie! Tot de la Gigel am invatat cea mai frumoasa uratura auzita vreodata, pe care o recitam cu mare emfaza pe la casele din sat, pana tarziu, in noapte, in Ajun de Craciun, inghetati tun, pana la durere, dar fericiti ca adunam covrigi, mere, nuci, bomboane fondante si cativa banuti. Nici in ziua de azi nu am uitat acea uratura si o mai zic fetelor, doar-doar, s-o prinde si de ele. 🙂 …

Vis de iarna. Gia, 2011
Vis de iarna. Gia, 2011

Buna seara la fereastra, gospodari ca dumneavoastra,
Gospodari si gospodine/ Si voi, tinere copile.
De dormiti, de nu dormiti/ Va rugam să va treziti!
Nu stati langa soba!/Apropiati-va de perdele/Si-ascultati vorbele mele!
In noaptea de Vasile Sfantul/Mi-a luat caciula vantul/ Si mi-a dus-o chiar aici, la dumneavoastra, sub fereastra,/ Si venind dupa caciula,/ Sa va spun si-o uratura…
Doi va ura, doi va fura/Iar unul mai hotoman/Hat, gaina de gatlan!/Si o baga in suman/ Si-i mai trage si-una-n cap/Sa nu zica cot-co-dac!

La Anul si Laaaaa Muuuuulti Aaaaaani!!! 🙂

IMG_20141228_103830~2~2
31 Dec. 1990. Catalin, in rol de Capra, alaturi de vecini si sora cea mica, Liliana

 

4 thoughts on “Viata ca un film…fotografic (III)

  1. Forte frumos. Ai talent la scris, mi-am amintit absolut tot. Aniversarea lui tataia de 70 ani…exista si o fotografie de grup, eram forte multi (si uniti pe vremuri,atat nu zic mai mult) ….Ce dansuri aveam in program de revelion😀…aveam si casetofon dar mai mult povestim cand o sa ne vedem; va pup pe toti si un an nou cu sanatate si impliniri.

    Liked by 1 person

  2. Draga Mariana, am si poza de grup…o pastrez pentru o postare viitoare, ai sa vezi de ce. 🙂 Asa este, sunt amintiri de nesters si cea mai frumoasa amintire e aceea ca faceam parte dintr-o familie mare si unita. Sarbatori fericite tuturor! 🙂

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s