Viata ca un film…fotografic (XIV). Omul meu

1995, Tulcea, orasul meu. Ajun de Craciun, spre seara. Tocmai am facut o baie calda, bine-meritata, dupa un drum lung cu trenul de Bucuresti. Zbarnaie strident soneria. Mama deschide usa. Opresc feonul, iar parul meu se cuminteste brusc, cand jetul de aer cald inceteaza sa il mai zburleasca. Se aud voci vesele pe hol. Multe. Ma duc sa vad cine e. O gasca de vreo 10-12 tineri s-au pornit sa colinde in fata usii noastre; blocul rasuna de vocile lor puternice, in timp ce o chitara ii acompaniaza.

Pe holul blocului e semi intuneric, iar eu nu pot dinstinge bine chipurile celor din gasca de colindatori. Cand repertoriul se termina, intra toti pe holul apartamentului. Atunci il recunosc pe var-miu, Catalin, si pe alti prieteni comuni. Toti sunt veseli si au obrajii rosii de la gerul de-afara, dar sunt probabil incalziti si de vinul pe care gazdele primitoare au grija sa-l ofere colindatorilor la finalul cantarii.

Varu’ Catalin insista sa ma alatur grupului, dar eu sunt obosita si proaspat spalata pe par. Ideea de a iesi afara, in gerul serii de iarna, dupa drumul lung de la Bucuresti, nu ma incanta prea tare. Toti insista insa, iar mama imi zice si ea: “Pai cand ai sa te duci? Cand ai sa fii maritata si cu copii?”

Asa ca, mai mult impinsa de la spate, trag haina pe mine si ies cu gasca de colindatori afara, in aerul tare de Craciun tulcean. Zapada lumineaza aleea dintre blocuri. Fulguieste si parca nu mai e atat de ger. Straduta se umple de invalmaseala de glasuri tinere. “Craciun fericit”, aud o voce baritonala, la ureche. Intorc capul sa vad de la cine vine urarea. Desi vocea mi-e cunoscuta, nu imi dau seama cine e baiatul care-mi zambeste de sub o bandana vesela. Cand mi se adreseaza din nou, imi dau seama cine e: Catalin Clemente, fostul coleg de clasa al Anitei, prietena mea de-o viata.

Ne pupam zgomotos pe obraji, incantati de revedere. Catalin e student in anul trei la Politehnica si s-a intors acasa, sa-si petreaca Sarbatorile cu ai lui si cu prietenii din copilarie. Cum Tulcea e mica, toata lumea se cunoaste cu toata lumea, asa incat pe colindatorii din gasca ii stim bine amandoi, fie ca vecini, fie ca fosti colegi de generala sau de liceu. Ne amestecam printre ceilalti prieteni si gasca o porneste catre gazda urmatoare. Planul e sa ajungem la familia fiecarui colindator din grup. Pe drum, ma uit pe repertoriul de colinde si nu mi-e greu deloc sa ma integrez intre cantaretii Ajunului de Craciun.

Intre doua gazde, eu si Catalin facem un update al ultimelor evenimente, de la ultima revedere, care avusese loc cam cu un an si ceva in urma, in Regie. Ajunsesem acolo cu o prietena si il cautasem. De cand terminasem liceul, mai aflam vesti despre Catalin de la prieteni comuni, ramasi, ca si mine, in Tulcea, dar cu el nu tineam legatura direct, asa ca imi facea mare placere sa regasesc un vechi amic, din viata de liceu…

E trecut de miezul noptii, iar grupul nostru e din ce mai vocal si mai vesel, caci toate gazdele au grija sa ne “trateze” cu tot felul de bauturi, alcoolice, in marea majoritate. Cum suntem deja obositi, bautura ne cam inmoaie pe toti, mai ales ca de mancat, nu prea am mancat. Asta nu ne opreaste sa cantam cat ne tin gurile si plamanii prin toate cartierele prin care trecem. In parcul de pe langa Casa Cartii, ii recit lui Catalin din Bacovia:

“…Si frunze albe, frunze negre;
Copacii albi, copacii negri;
Si pene albe, pene negre,
Decor de doliu funerar …
În parc ninsoarea cade rar …”

Orele trec, noi toti ne cam pierdem glasurile, mai uitam din versurile colindelor, dar cei dragi inca ne deschid usile, asa ca o tinem din casa-n casa, imprastiind bucurie si cantece de Craciun. Pe la 3 dimineata, fara ganduri ascunse, caci stiam ca Clemente are prietena, trec la repertoriul lui Cosbuc:

“…Nu te-ai priceput!
Am fost rea şi n-aş fi vrut
Să te las, ca altă fată,
Să mă strângi tu sărutată…
Dar m-ai întrebat vrodată?
Mă-nvingea să te sărut
Eu pe tine! Pe-ntrecut
Chip cătam cu viclenie
Să te fac să-ntrebi, şi mie
Mi-a fost luni întregi mânie
Că tu nu te-ai priceput…”

Ajungem intr-un cartier de case al Tulcei, la bunicii unuia dintre prietenii-colindatori. Ne simtim toti bine, e o vorbaraie de nedescris, iar chitara nu mai tace. Intr-un tarziu, gasca intra in casa, obosita de atata colindat, impinsa si de gerul care face zapada sa sclipeasca la primele ore ale diminetii de Craciun; eu si Catalin ramanem la aer, langa o carcasa de masina parasita in curte si ingropata pe jumatate in zapada. Stau pe capota masinii abandonate, imi las capul pe spate si niciun gand nu imi strabate mintea. Cu privirea urmaresc dansul lent al fulgilor de zapada si in mine creste un sentiment straniu, de siguranta totala. E unul din acele momente rare, cand te simti ca intr-un vis: totul se misca in reluare, esti amortit pe de-a-ntregul si, in acelasi timp, te simti mai viu ca niciodata.

Sub vraja zorilor care se apropie, a dansului halucinant al fulgilor de nea, a linistii care invaluie tot, a gerului care “musca” obrajii, a Craciunului care a sosit, Catalin ma ia in brate si eu abia atunci observ ce alunita are pe obraz. Ma ia ameteala, inima alearga ca nebuna si mintea tace, lasand doar sufletul sa vorbeasca.

Catalin ma lasa un pic singura afara, pe capota masinii parasite, ca sa ii anunte pe prietenii nostri ca noi o luam spre casa. Mintea are astfel ragaz sa prinda voce si sa imi tipe in timpane ce tipa nasoala sunt: baiatul asta ti-e amic de ani de zile; ce-ti veni sa strici o prientenie atat de lunga, pentru o imbratisare de cateva clipe? Ahaha! Si are si prietena! Cat poti fi de ipocrita, Lioara! Iti place sa te crezi o fata corecta, cu principii si uite ce faci tu acum!

Inghit in sec si abia atunci imi dau seama ca nu imi mai simt degetele. Nici de la maini, nici de la picioare.

Vraja se risipeste, iar “constiinta” mea se ia la tranta cu tot ce simtisem cu doar cateva clipe in urma. Ma cuprinde o panica atat de subita si de profunda, incat, desi inghetata bocna, ies repede pe poarta si o rup la fuga cu o disperare, pe care doar frica ti-o poate da. Aerul limpede si curat al diminetii imi patrunde in haine, in ochi, in piele, in timp ce narile se deschid la maxim in alergare, de parca tot oxigenul planetei nu putea hrani nevoia mea de aer.

Pe stradutele pustii, felinarele clipesc obosite, iar casele dormiteaza in semi intuneric. Alerg ca fugarita de stafii. In urma mea, departe, il aud pe Catalin stragandu-ma in linistea diminetii, iar dupa un minut, ii aud si pe ceilalti: “Lioaraaaaaaaaaaaaa”. Numele meu pluteste cateve clipe in aer, apoi se repede peste case si se rostogoleste catre mine; desi obosita, accelerez, in timp ce pe tample-mi alearga broboane de transpiratie rece. Sunt cel mai vinovat om de pe Planeta…

25 decembrie 1995, dupa-amiaza. Zbarnaie strident soneria. Mama deschide usa. “Lioara, te cauta un baiat, Catalin.”

Si asa, intr-un Ajun de Craciun, printre colinde, fulgi de zapada, amintiri de liceu si sentimentul ca sunt cel mai pacatos om de pe Pamant, toate s-au aliniat ca eu sa imi gasesc Omul…

IMG_0113

IMG_0118

IMG_0117

IMG_0120

 

6 thoughts on “Viata ca un film…fotografic (XIV). Omul meu

  1. Draga Lioara,sa aveti un An Nou binecuvantat cu iubire,mulțumire,împliniri si tot ce e mai frumos acolo unde sunteti!!!!
    Cu iubire Oana Timisoara.

    Like

    1. Buna, Oana! La multi ani si voua! Sa fiti sanatosi si bucurosi!
      PS. Am scris acum 2 zile articolul promis, despre armonia interioara; sper ca l-ai vazut. Te imbratisez cu drag! Lioara

      Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.