In ultimii ani, am asculatat cu adevarat muzica destul de rar. De curand, am descoperit un canal de muzica, pe radio, cu muzica “mea”, muzica anilor ’70-’90 si mi-am amintit de dependenta mea din tinerete: muzica. Desi ai mei si-au permis sa cumpereun radio-casetofon abia prin ’91, cumva, muzica nu a lipsit niciodata din viata mea. Din ceea ce m-a marcat in tinerete, muzical, nu am uitat nici macar o nota sau un cuvant.

Muzica mi-a facut viata mai frumoasa si chiar a schimbat-o la nivel poate nu evident, dar, cumva, a facut-o. Prima schimbare s-a intamplat cand m-am indragostit de pian. Pentru ca la televizor, in comunism, muzica inseamna, in peste 90% din cazuri, muzica patriotica sau muzica simfonica, eu alegeam a doua varianta, fermecata de ceea ce auzeam; atunci trebuie sa se fi produs declicul. Insa pentru ca ai mei nu mi-ar fi putut cumpara pianina, am hotarat ca e mai realist sa incerc sa le cer o vioara.

Bunicul din partea tatei e cel care mi-a cumparat-o, intr-o zi de vara, in vacanta din clasa a II-a. In secundar, in mod obligatoriu, la Scoala de Muzica faceai un al doilea intrument. Pentru ca eu incepusem cu vioara, al doilea instrument trebuia sa fie cu clape, asa ca am facut si pian, un instrument care, paradoxal, nu mi-a placut deloc. Dau vina pe profesoara care ma lovea constant peste maini, pentru ca in mod sigur nu eram la nivelul asteptarilor ei.  Desi la final de clasa a VIII-a legatura mea cu cele doua instrumente s-a incheiat, sunt sigura ca cine sunt azi, ca structura sufleteasca si poate nu numai, are lagatura si cu anii de muzica practicati in copilarie.

Anii ’80, verile lungi din acea perioada a vietii si dragostea mea pentru muzica si pentru carti se leaga si de vacantele petrecute la Manastirea Celic-Dere, unde tata avea o matusa, fosta stareta. Aveam mai putin de 14 ani si era firesc in acel context sa ma imbrac precum o maicuta in miniatura, sa iau caruciorul din curte, sa merg in padure si sa caut lemne uscate. Nu imi lipsea niciodata o carte, cu care ma lungeam sub vreun copac si in linistea lumii copilariei mele, ma afundam, abandonata, in lectura. Era la fel de firesc sa merg la biserica, cu maica Ierusalima si cu maica Lavrentea si sa cant in corul de maicute la slujba. Imi amintesc atat de bine mirosul de lumanare arsa, cel de tamaie si lumina blanda si calda, clipind printre vitraliile inalte ale bisericii. Tot ce traiam la Manastire era atat de special: de la padurea batrana, a carei respiratie aproape ca o auzeam noaptea, de la icoanele din camera unde dormeam si care se insinuau in visele mele de copil, de la ceaiul de izma si crutoanele ce constituiau micul dejun in fiecare dimineata si pana la muzica bisericeasca, ce ma invaluia in biserica si imi facea pielea de gaina.

Anii de comunism ne-au privat de multe, inclusiv de bucuria de a selecta usor ce muzica voiai ori sa citesti pe teme favorite. Cumva insa, desi nici muzica, nici cartile nu imi erau chiar la indemana, viata a avut grija ca nici una, nici celalata, sa nu imi lipseasca. Casa Cartii din Tulcea, in copilaria si in adolescenta mea, a reusit sa mai ostoiasca dorinta mea de a fi contact cu muzica si cu lectura. Mi-amintesc perfect mirosul si linistea din salile de lectura, dar mai ales din sala de auditie, unde ii puteam asculta pe Beatles, Abba, Vivaldi, Berlioz ori pe Shakin Stevens. Pentru mine, atunci cand imi puneam pe urechi castile negre si muzica se revarsa catre mine, era ca si cum urcam intr-un OZN, aventurandu-ma in cea mai tare experienta a vietii.

Legat de muzica, mi-a mai ramas in minte o fotografie alb-negru cu John Lennon, asezata in biblioteca intesata cu carti a familiei Solca. In liceu, ma imprietenisem cu colega mea, Oana, fiica a doi profesori cunoscuti in orasul meu natal. Uneori, mergeam la ea acasa si cel mai mult imi placea sa adulmec mirosul sutelor de carti (nici prin cap nu mi-ar fi trecut sa incerc sa extrag ceva din raft, mi se parea un sacrilegiu), sa ascult muzica pe care Oana o punea la casetofon (stiu sigur ca ascultam Police) si sa privesc indelung poza lui Lennon. Totul imi vorbea in jur de muzica si de citit. Eram fericita.

Muzica mi-a schimbat si…cariera profesionala. Pentru ca am iubit de copil muzica lui Elvis Presley, mi-am dorit sa stiu, sa inteleg ce canta, dincolo de linia melodica, de ritm si de voce. Am invatat de unde am putut si cum am putut cate un pic de engleza, intreband colegi sau prieteni care faceau, la scoala, engleza (eu aveam in curricula scolara doar franceza si germana, pe care, din pacate, nu am avut niciodata prilej sa le vorbesc si le-am uitat in mare parte).

Cativa ani mai tarziu, prin 1994, cand Uzina de Alumina din Tulcea, unde munceam ca dactilograf de la 19 ani, s-a privatizat, am fost chemata in secretariat si intrebata de catre Directorul General daca stiu sa vorbesc engleza. Am raspuns ca nu stiu. “But you do understand what I am saying, right“?, a intrebat din nou Directorul venit de la Londra. Zic: “Yes, but I don’t speak English.” Din acea zi am fost nevoita sa me descurc la locul de munca in engleza. Cand esti tanar si vrei sa inveti, totul e usor. Mi s-a dat o sansa, care mi-a prins atat de bine in viata, sansa de a vorbi o limba straina, pe care nu o studiasem in scoala deloc. Dupa inca ceva ani, cand lucram in Bucuresti pentru o firma italiana, care vindea electrocasnice, acelasi lucru mi se intampla cu limba italiana. Thank you, Elvis Presley; grazie, Adriano Celentano!

Candva nu credeam ca se poate trai fara muzica. Azi, fetele mele cred acelasi lucru. Eu? Eu imi doresc sa pot sa simt din nou ca muzica e viata.