Familia constienta (VII). Dr. Shefali Tsabary

ESTE PARENTAJUL LIPSIT DE EGOISM?

Un alt aspect legat de mitul ca parentajul este doar despre copil este faptul ca noi credem ca tot ceea e facem pentru copiii nostri este lipsit de egoism si, prin urmare, ca ei ar trebui sa aprecieze eforturile noastre. In timp ce in parentaj exista si elemente altruiste, nu este in totalitate adevarat ca suntem complet altruisti cand ne educam copiii. In realitate, foarte putine lucruri sunt altruiste in aceasta aventura a parentajului. Poate fi extrem de periculos sa credem ca suntem complet lipsiti de egoism, deoarece aceasta credinta creeaza sentimentul ca avem mereu dreptate, ceea ce are un efect dezastruos asupra dezvoltarii sanatoase a copilului.

Departe de a fi un act lipsit de egoism, decizia de a avea un copil provine adesea dintr-o dorinta de a satisface o nevoie interioara, pe care presupunem ca o vom implini imaginandu-ne cum va fi sa avem o familie si sa fim parinti. Desigur, cultura societatii nu considera ca dorinta de a avea o familie si de a fi parinte are legatura cu eul nostru. Departe de aceasta: ii considera pe parinti martiri, seducandu-i sa se creada innobilati de actul de a da nastere unui copil. Exact acest aspect al transformarii in parinte, care este un produs al eului nostru fals, ne face sa credem ca propriul copil este proprietatea noastra.

Din pacate pentru copiii lor, multi parinti gandesc, in mod irational, ca pot face cu propriul copil orice considera necesar, din moment ce se gandesc la binele copilului. In momentul cand acelasi copil se revolta, mai tarziu, impotriva dictaturii parentale, parintele se simte victimizat, ca si cum el ar fi ranit de catre copil. Copiii care simt presiunea de a-si proteja parintii, asa incat acestia sa nu fie dezamagiti, isi abandoneaza vocea interioara autentica pentru a-i multumi pe acestia. Acest abandon al propriei autenticitati poate avea implicatii foarte profunde, uneori determinandu-i pe copii sa devina foarte incapatanati. Aceste implicatii negative pot fi evitate doar daca parintele este constient de egoismul sau si de faptul ca este obsedat de realizarea propriului plan.

INDRAZNESTE SA TE EDUCI PE TINE MAI INTAI

Daca ne lasam pacaliti de mitul ca parentajul este exclusiv despre copil, cand acesta se ridica la nivelul asteptarilor noastre, imediat ne asumam toate meritele pentru modul extraordinar in care l-am educat si la fel de repede il vom invinovati daca ne dezamageste. Din cauza faptului ca cei mai multi dintre noi am fost crescuti de parinti cu un nivel scazut de constientizare, acest lucru ne-a afectat negativ din punct de vedere emotional. Singura persoana asupra careia detinem controlul deplin si avem influenta este propria persoana.

Parentajul este adesea cel mai eficient cand ne concentram in principal asupra noastra, nu asupra copiilor nostri. Ca adulti si, in special, ca parinti, incepem, in mod suprinzator, sa ne simtim provocati de propriul copil. De fapt, suferinta din trecutul nostru este reactivata. Cele mai puternice reactii negative se declanseaza in relatiile cele mai apropiate, in mod special in cele cu proprii copii. Parentajul constient pune accent pe felul in care copiii nostri reflecta prin comportamentul lor ceea ce nu vedem la noi insine. Ei scot la suprafata suferintele pe care nu le-am procesat si care acum ne determina sa reactionam atat de puternic fata de ei, uneori irational. In loc sa ne concentram atentia asupra defectelor reale sau imaginate ale copiilor, adevarata provocare este sa ne asumam rolul de lider in acest proces al transformarii, constientizand in mod profund ca purtarea copiilor nostri reflecta direct propriul nostru comportament.

In loc sa incercam sa “ii reparam” pe copii, e nevoie sa ne indreptam atentia catre interiorul nostru si sa examinam problemele interne pe care trebuie sa le solutionam. Parentajul constient este o practica zilnica si necesita angajament zilnic. Atitudinea care diferentiaza un parinte constient de ceilalti parinti este calibrarea constanta a atentiei. Parintele constient poate face la fel de multe greseli ca si ceilalti, insa este capabil sa isi accepte greselile si sa se intrebe: “Ce spun aceste greseli despre cum ar trebui sa ma dezvolt ca persoana?” Ironia este ca, cu cat suntem mai instabili din punct de vedere emotional, cu atat suntem mai predispusi sa devenim rigizi, insensibili si moralizatori. Atasamentele noastre rigide si dominate de anxietate ne impiedica sa ne conectam cu copiii.

Copiii apar in viata noastra pentru a ne oferi oportunitatea de a creste, de a evolua, si prin urmare fiecare moment din acest proces e ca un semnal de alarma pentru noi. Promisiunea aceste treziri a constiintei este extraordinara, caci ne ofera oportunitatea de a ne elibera copiii de povara asteptarilor noastre si de sa ii motivam pe acestia sa isi dezvolte sinele autentic, iar noi, ca parinti, ne usuram de sentimentul impovorator ca trebuie sa ii supraveghem si sa le gestionam viata permanent. In acest fel, evoland, nu ne vom lasa influentati de trecut si vom renunta la asteptarile nerealiste fata de viitorul copiilor nostri.

Tu Esti Vocea

Au trecut aproape 2 ani de cand lumea pe care o stiam s-a transformat intr-o asa masura, incat des am impresia ca ma aflu in genul acela de film, pe care nu l-am inghitit niciodata: genul SF, apocaliptic. Nu conta ca intr-un asemena film, cu mare succes de box office la vremea lui, actor principal putea fi Bruce Willis, Tom Cruise sau Will Smith. Asemenea scenarii mi se pareau nu doar jignitoare ca idee, inumane si chiar urate, dar consideram ca pierdeam evident timpul cu ceva ce nu se putea intampla si din care nu aveam nimic de invatat (imi spuneam ca asa ceva era doar fiction, slava Domnului!). Era ca si cum cineva ar fi incercat sa ma convinga ca ne putem intoarce la ideea ca Galileo Galilei era un vrajitor care uzurpa biserica si ca trebuia ars pe rug!

Continue reading “Tu Esti Vocea”

Chemarea vietii

Februarie 2021, de dimineata. Astept rabdatoare sa mi se puna perfuzia cu fier la Spitalul Municipal din Reading. E o zi friguroasa, dar in salonul de spital in care ne aflam eu si alti cativa pacienti, e chiar placut. Ma fac comoda in fotoliul larg, caci stiu ca urmeaza sa stau acolo vreo 40 de minute. O asistenta tanara si frumoasa imi pregateste medicatia. Catalin e inca in usa salonului, iar eu ii fac semn din ochi ca sunt ok. Ma uit la lichidul maro din punga de perfuzie si o senzatie de rece imi picura in vena. Asistenta e inca pe langa mine, verificand una, alta si imi spune incet sa o chem daca ceva nu e in regula. Zambesc si incuviintez. E doar o perfuzie, ce poate sa fie? 5 minute mai tarziu, o minge de foc pare ca imi creste in abdomen, si urca ca un val greu, spre inima. Sangele alearga prin vene ca nebunul, simt ca obrajii imi ard ca focul; nu am aer si inima nu mai incape in lacasul ei, iar eu simt cu claritate ca o sa explodeze. Un gand imi strabate mintea: am sa mor si nu il mai vad pe Catalin; asta ma face sa imi intorc capul spre stanga, dar la usa nu mai e nimeni. Inghit in sec si cu o ultima farama de putere, ridic mana si mai mult in soapta, reusesc sa spun: Excuse me, I don’t feel well. Apoi valul de foc pornit din stomac imi inunda tot corpul, iar eu nu mai stiu de mine.

Continue reading “Chemarea vietii”

“We see only that which we are”(Debbie Ford)

Articolul de azi e publicat dupa multa cugetare, caci stiu ca e posibil sa para ca arat cu degetul spre altii ori ca judec sau ca intentionez sa ii fac pe unii sa se simta vinovati ca si-au spus parerea. Incerc mereu sa nu fiu nici moralizatoare, nici superioara, insa pe mine, se pare, nu ma menajeaza lumea. Pe de alta parte, in cei 8 ani de blogging, ce scriu imi este in special mie dedicat, caci scriind, imi reamintesc ce fiinta complexa e omul si ca avem nevoie unii de altii, pentru a putea vedea si o alta perspectiva: perspectiva celuilalt. Asa ca m-am hotarat sa public si perspectiva mea pe o tema complet lipsita de importanta (mai ales in asa vremuri), si totusi, ceva ce preocupa mai ales mintile femeilor, fie ca admitem, fie ca nu: ambalajul.

Continue reading ““We see only that which we are”(Debbie Ford)”

Life in UK (VIII). Dupa 3 ani

Dupa ce am publicat lista cu “Ce imi place cel mai mult in Anglia”, mi-am dat seama de cate alte experiente “pozitive” nu am scris, dar probabil ca ar trebui sa ma intind pe prea multe alte pagini ori nu as mai finaliza ninicand articolul. Asa ca nu mai intind vorba si iti povestesc repede si despre ce nu ma prea incanta aici, Asadar:

Ce imi place cel mai putin in Anglia:

Neglijenta: intr-o tara in care natura este apreciata si pastrata, este dezamagitor sa mai vezi si gunoaie; daca in orasele mari pot sa “inghit” si sa accept faptul ca este aproape imposibil sa nu existe mizerie, in locurile mai mici si unde natura impune respect, prezenta gunoaielor ma face sa sufar fizic. Si pe-aici mai sunt stapani care nu strang mizeria dupa cainii lor (rar, adevarat), ori tineri care arunca ambalajele produselor pe care le consuma, in iarba ori in parc.

Continue reading “Life in UK (VIII). Dupa 3 ani”