Life in UK (II)

Faptul ca plecam fara mari framantari legate de casa din Corbeanca (desi primii chiriasi pe care i-am avut cateva luni s-au comportat atat de mitocaneste, incat, vazand ce au lasat in urma lor, mi s-a facut frig instantaneu) mi-a dovedit ca ma pregatisem temeinic, inconstient, atunci cand ani buni, invatasem din carti despre atasamente si despre detasare.

Continue reading “Life in UK (II)”

Sportul ca filozofie (IV). A fi “in forma” toata viata / The philosophy of exercise (IV). Staying in shape for life

Dupa operatia de diastazis din 2012, au fost luni de zile cand nu mi-am putut folosi complet muschii abdominali. In prima saptamana de dupa interventie, ma trezeam dimineata cu dorinta arzatoare de a ma…intinde. O astfel de actiune insa ar fi pus in pericol cusaturile inca proaspate. Asa ca ma abtineam. Corpul meu intra atunci intr-un fel de spasme. Incepeam sa tremur la propriu, atat de greu ii era organismului meu sa nu poata sa faca ceva atat de firesc, de natural si de instinctiv: sa se intinda dimineata, dupa ce toata noaptea incercasem sa dorm cat mai nemiscata, ca sa nu se desprinda pungile de drenaj.

Ulterior, miscari simple, pe care pana atunci nici nu le constientizam, cum ar fi datul cu aspiratorul sau apasatul pedalei de ambreiaj, erau o provocare. Nu mai spun de exercitiile fizice. Cred ca abia dupa vreun an si jumatate de la operatie a disparut complet orice disconfort al muschilor abdominali.

Atunci cand dintr-o data nu mai poti face ceva ce anterior era usor sa faci, ajungi sa apreciezi foarte tare cand, in sfarsit, dupa multa vreme nu mai ai dureri si recapeti posibilitatea de a te misca firesc. Articolul de mai jos, preluat de pe un site pe care eu il citesc de multa vreme si la care revin constant, vorbeste despre motivatia de a face sport, un subiect pe care eu il tot aud. Oamenii nu gasesc motivatie sa se apuce ori sa continue sa faca constant miscare fizica. Tindem sa complicam totul atat de mult! Desi nu vei citi despre asta in articolul tradus mai jos, cred ca lucrurile sunt muuuuult mai simple!

Asadar, ce spui de aceasta motivatie? Misca-te pentru ca poti! Nu stiai? Sa te misti fara dureri chiar poate fi un privilegiu! Nu poti decat sa mergi pe jos? E in regula, mersul pe jos e tot exercitiu fizic; cel mai firesc si cel mai important tip de miscare, de fapt!

Deci, care e motivatia ta de a (nu) te misca?


Am cunoscut candva un  bărbat care facea sport în fiecare zi. Rutina lui zilnica de miscare fizica era câteodată de trei ore si niciodată nu “pierdea” o zi. L-am întrebat odata pentru ce se antrena, de ce isi doreste sa fie mereu într-o formă atât de bună. El a răspuns: “Vreau sa fiu în formă toata viață.” Apoi l-am întrebat cum reuseste să facă asta, cum poate să facă față unui antrenament atat de dur zi de zi, fără pauza. El a spus pur și simplu: “Îmi place să fac asta. Aștept cu nerăbdare antrenamentul meu de zi cu zi. “

Asta suna logic, dar încă aveam impresia că acest barbat avea niște puteri neobișnuite de auto-disciplină și auto-motivatie. Nu mulți oameni din lume ar putea face ceea ce făcea. Acest om nu parea să aibă aceeași problemă de motivație pe care majoritatea dintre noi o au.

Motivatia este într-adevăr o problemă serioasă pentru toți, cu excepția câtorva “selectați”. Dar cum depășim această problemă? Cum putem deveni mai coerenti cu programul de miscare fizica, zilnic? Există un program ideal de exerciții, care ne va ajuta să facem acest lucru?

În ultimii patru ani, am realizat un studiu privind exercițiile fizice. Am vrut să aflu de ce este atât de greu ca oamenii să se motiveze sa faca sport. Studiul a aratat ca toti cei intervievati erau de acord cu faptul ca sportul este important, dar e greu…de facut. Rareori am găsit pe cineva care era mulțumit de gradul său de consecvență. Am auzit multe scuze. Acestea au variat de la program supra-aglomerat, probleme personale, până la boli fizice, stres mental sau pur si simplu, lene. Dar, în realitate, toate acestea nu sunt decât o problemă de motivatie, deghizata in altceva.

Rădăcina lipsei de motivatie este în mintea noastra. Suntem în esență creaturi leneșe, predispuse să facă doar ceea ce este convenabil și plăcut. Pur și simplu avem nevoie de motive distractive pentru a face lucruri. Cheia in a face sport este de a găsi o modalitate de a realiza antrenamentul cât mai convenabil și mai plăcut posibil si adaptat fiecarei persoane.

Sursa traducere articol: https://www.rawfoodexplained.com/exercise/staying-in-shape-for-life.html


After the diastasis surgery in 2012, there were months when I couldn’t fully use my abdominal muscles. During the first week after surgery, I would wake up in the morning with a burning desire to … stretch. But such an action would have endangered the fresh seams. So I refrained. But my body would go into some kind of spasm. I was beginning to tremble, so difficult it was for my body to not be able to do something so natural and instinctive: to stretch in the morning, after a whole night of me trying to sleep as immobile as I could, not to detach the drainage bags.

Later, simple movements, which until then I wasn’t even aware of, such as using the vacuum cleaner or using the clutch pedal, were a challenge. Let alone doing proper exercising!

I think after more than one year and a half after the operation, all discomfort of the abdominal muscles completely disappeared. When all of a sudden you can no longer do something that was previously easy to do, you get to appreciate it very much when after a long time, you no longer have pain and regain the opportunity to move naturally. The article below, taken from a site that I have been reading for a long time and which I return constantly to, talks about the motivation to do sports, a topic that I keep hearing. People do not find motivation to start or continue to constantly make physical movement. We tend to complicate things so much! Although in the article translated below you wont’t find this idea, I believe things are soooooo much simple!

So, what about this motivation? Move because you can! Don’t you know? Moving without pain can even be a privilege! You only can walk? It’s okay, walking is still physical exercise; the most natural and most important type of movement, in fact!

So, what’s your motivation for (not) moving?


I once knew a man who exercised every day. His routines were sometimes as long as three hours, yet he never missed a day. I asked him one time what he was training for, why he stayed in such good shape. He merely replied: “I’m staying in shape for life.” I then asked him how he was able to do it, how he managed to face such a grueling workout day after day without a miss. He said simply: “I enjoy doing it. I look forward to my workout everyday.”

This sounded logical, but I still went away with the impression that he had some unusual powers of self-discipline and self-motivation. Not many people in the world could do what he did. He just didn’t seem to have the same motivation problem that most of us have.

Motivation is indeed a serious problem for all but a select few. But how do we overcome this motivation problem? How do we become more consistent with our daily exercise programs? Is there an ideal exercise program that will help us do this?

For the past four years, I conducted a study on Exercise. I wanted to find out why it is so hard for people to motivate themselves to exercise. I talked to many people—some who were jocks and some who weren’t. All, I found, agreed on the same thing: Exercise is important but hard to do. Rarely did I find anyone who was satisfied with his degree of consistency. I heard many excuses and alibis. They ranged from overcrowded schedules and personal problems to physical ailments, mental stress and plain laziness. However, in reality, all these were nothing more than the motivation problem in disguise.

The root of the motivation problem is in the head. Exercise Reform is a head trip—mind over matter. We are basically lazy creatures, prone to do only what is convenient and enjoyable. We just naturally need fun reasons to do things. The key, then, to Exercise Reform, is to find some way to make the workout as convenient and enjoyable as possible. An exercise program has to be designed to accomplish this. It has to be tailored to the average person with a busy schedule, to the person who doesn’t play sports, who is faced with the task of working out on his own, often without the support of a workout partner.

https://www.rawfoodexplained.com/exercise/staying-in-shape-for-life.html

Great expectations. Marile sperante

M-am tot gandit in ultima vreme: de ce uneori o relatie nu mai functioneaza, dupa ce ani buni parea ca e cea mai buna alegere? La un moment dat, relatia cu o anumita dieta, cu un anumit job, cu o anumita persoana inceteaza sa fie ceea ce…asteptam. Te gandesti ca ai dat tot ce aveai, tot ce puteai ca totul sa fie bine si, cu toate astea, dupa indelungi stradanii, ceva nu mai merge. De ce? Unde si care e greseala?

Greu de crezut, dar am realizat in timp ca doar asteptarile mele ma fac sa cred ca ceva e gresit. Cand ma astept ca cineva sa gandeasca, sa simta, sa actioneze intr-un fel anume, ori cand cred ca o dieta pe care o abordez ar trebui sa ma vindece sau sa ma ajute in nu stiu ce problema, ori cand imi inchipui ca o anume activitate, ori job, ori situatie prin care trec trebuie sa vina cu anumite satisfactii, rezultate…ei bine, cand asteptarile mele nu se materializeaza, atunci intervine sentimentul ca gresesc undeva, apare nemultumirea si frustrarea.

Ce, cand, cum cred eu ca e bine sa se intample lucrurile, nu are des legatura cu ceea ce mi-e cu adevarat de folos. In toate e nevoie de timp, de incredere si de…renuntare. Cand am facut tot ce tinea de mine si, totusi, asteptarile mele nu s-au implinit cum si cand mi-as fi dorit, atunci stiu ca e timpul sa le las…pe ele, pe asteptari. Intelegerea asta reusesc uneori sa o aplic cu succes, iar alte ori, cu greu. E un proces in lucru, fara indoiala…

IMG_4806

Nu o data mi s-a dovedit ca cele mai trainice relatii din viata mea au fost acelea de la care nu am avut asteptari.

Daca ma refer la relatiile cu oamenii, tare greu am priceput si acceptat ca oamenii raman in viata noastra atat cat e nevoie si ca nimic si nimeni nu poate forta o legatura interumana sa ramana asa cum era candva. De exemplu, am trait ani de zile cu iluzia ca prieteniile mele, nascute si crescute in copilarie si in adolescenta, mai sunt ce erau odata. Mi-a luat atat de mult timp si atata suferinta interioara sa inteleg ca acele relatii au functionat intr-o etapa a vietii mele cand nu existau asteptari. Mai tarziu, cand drumurile s-au bifurcat, asa cum se intampla in viata cand cresti mare, eu ma asteptam ca legaturile acelea stranse, despre care credeam ca fusesera create pe viata, sa continue. Macar intr-o masura. Macar pret de un mesaj. Macar pret de o privire sau pret de o intrebare. Ei bine, abia cand am renuntat la a astepta si le-am lasat in urma, inima mea s-a mai linistit (asta desi mintea cere si astazi explicatii, raspunsuri).

Nu pot spune ca la maturitate am legat multe alte prietenii. Si daca le-am legat, a trebuit ca unora sa le dau iar drumul; uneori, nu a tinut de mine, alteori, pentru ca asa am simtit; am realizat ca din nou se nasteau in mine asteptari si nu imi placea ce simteam; nu imi (mai) placea de mine. Abia in ultimii cativa ani, de la oameni care aproape ca nu ma cunosteau si in momente neasteptate, am primit cele mai intersante vibratii. Pe aceste cateva relatii nu vreau sa le etichetez nici prietenii, nici amicitii si nici cunostinte;  Vreau doar sa ma bucur de ele, atat si atunci cand se poate; fara confesiuni intime la ceas de seara, fara drame, fara…asteptari.

Interesant e ca in ultimii ani, atunci cand nu sunt acasa, intre ai mei, petrec mult timp singura (in alergarile lungi, in masin), dar mi-e pur si simplu bine cu mine, de una singura. Desi imi place sa fiu in compania altora, nu mai simt nevoia sa fiu conectata permanent cu ceilalti, asa cum simteam candva. Pana la urma, relatia cu mine insami e cea care imi da cu adevarat echilibru sau nu. Da, suntem un Tot, un singur Mare Suflet (desi nu intelegem si nu practicam asta prea des), dar, in acelasi timp, cred ca omul, desi fiinta sociala, cumva, la un nivel subtil, ramane singur in universul sau interior. Spun asta cu deplina acceptare si impacare, fara sa pretind ca asa o fi pentru toata lumea.

IMG_4948

Daca ma gandesc la relatia mea cu alimentatia, acelasi principiu se aplica: ori de cate ori am asteptat sa rezolv o durere, un simptom, o suferinta mancand intr-un fel anume sau consumand un anume aliment, vindecarea nu a venit. Ameliorare, poate, dar nu vindecare. Cand am incetat sa mai astept ca ceva din exterior sa rezolve ceva din interior, dar am continuat sa aplic consistent si consecvent principiile in care cred, cu uimire am observat ce bine imi e, fara sa mai caut pana la epuizare raspunsuri si solutii.

Daca ma refer la relatia mea cu sportul in general, e si mai evident ca bucuria in a face miscare am capatat-o atunci cand am renuntat sa am asteptari de la corpul meu, in termeni de timp si de distante ori de acrobatii fizice. Desi am stiut mereu ca un timp mai bun in alergare sau statul in maini nu ma schimba ca om, era greu sa nu aud gandul care se vaicarea continuu; ba ca alerg prea incet, ori iata cum gafai, sau cum dupa ani buni de yoga si de fitness, tot nu pot sta in cap. Acum, fac ce pot, cu ce am in dotare, cu bucurie si cu recunostinta, lucrand la anduranta, flexibilitate, stabilitate si la functionalitate musculara si osoasa, ci nu la figuri de…stil. Am renuntat la incrancenarea de a fi mai buna an de an si, in schimb, am capatat linistea de a fi pur si simplu…in forma. Atat.

IMG_4830

Si daca ma gandesc la locurile de munca pe care le-am avut, vad ca fix de acolo, de unde asteptam mai multa siguranta si apreciere, exact de acolo am primit cele mai multe surprize “neplacute” si suparare. Privind in urma, e chiar amuzant cum pana la urma, pe cai nevazute si cand ma asteptam mai putin, lucrurile s-au asezat mereu, chiar daca altfel si in alt moment, decat credeam eu ca trebuie. Si mereu in folosul meu.

Desigur, mintea intreaba: Cum sa renunt la asteptari? La ce bun atunci orice efort, ori plan, ori speranta, daca nu ma astept ori nu urmaresc un anume rezultat?

Insa apoi, tot eu ma intreb: cum pot eu sti cu adevarat ce e mai bine pentru mine? Stiu eu oare cum arata un proces de vindecare complet? Pot eu sa imi inchipui o stare perfecta de sanatate, cand nu am experimentat-o inca? Pot eu sa stiu ce relatii imi sunt cu adevarat de folos sau ce job ma va invata mai multe despre mine, despre altii, despre cate si mai cate? Si cum stiu eu cat si ce imi va intari fizicul si mentalul mai mult si mai consistent? Cunoasterea de sine si intelegerea a ceea ce ma inconjoara sunt lectii de invatat o viata intreaga; iar in acest proces, faptul ca eu ma astept la un anume rezultat, intr-un anumit timp sau mod, nu face decat sa imi limiteze experientele si perceptia despre ce mi se intampla si, eventual, ma impinge sa gasesc…vinovati.

Pe de alta parte, stii ce simt de ceva ani incoace? Simt ca, cu cat acumulez mai multa informatie, cu atat parca nu stiu nimic! Gasesc atat de multe idei si conceptii despre viata, despre psihic, emotii, sanatate, relatii, parentig, alimentatie, cariera, dar totul imi pare atat de …intelectualizat! Avem oare nevoie de tot felul de dovezi si de studii, care sa ne invete sau sa ne arate ce e aceea o relatie, cum trebuie sa fie ea, ce sa mancam, cum sa ne crestem copiii, cate ore sa facem sport, cate ore trebuie sa dormim, cum ar trebui sa arate viata profesionala, care e baremul in care trebuie sa ne incadram, ca sa para ca suntem sanatosi? Trebuie sa macinam totul in minte, iar si iar, pana ce nu mai ramane nimic din misterul vietii, al naturii, avand pretentia ca noi trebuie sa stim si sa intelegem totul? Poate ca sunt momente in viata cand e mai bine sa ne concentram nu pe invatat, ci pe…dezvatat (sa observam si sa ne detasam de tipare asimilate in timp si adanc inradacinate in noi, care, de fapt, nu ne servesc la nimic).

Poate ca asta inseamna sa ai credinta: sa stii ca menirea ta de om e aceea de a face totul cum crezi si cum poti mai bine, la nivelul la care te afli, intr-un anumit moment al vietii, in tot ce intreprinzi. In rest, doar sa ai incredere ca ce ti-e de folos se va intampla. Nu neaparat in ordinea, la momentul si in felul in care mintea se asteapta, ci asa cum e nevoie. Sa ai credinta inseamna sa transformi Marile Sperante in experiente personale, actionand cu toata inima si increderea ca ce e pentru tine, e pus de-o parte.

IMG_4778

 

Josh LaJaunie: from morbidly obese to ultra marathoner / de la obezitate morbida la ultra maratonist

Since my 3 hours daily commuting, I have been listening to hours and hours of Podcasts. The one that I listen the most is Rich Roll’s Podcast. That is how I found out about Josh’s amazing story. I hope you will enjoy this interview and let yourself get inspired by this man, who not only had the power to do profound personal changes, but he accomplished that by overcoming deep food traditions and, even more amazingly, by inspiring his community and his family.

Continue reading “Josh LaJaunie: from morbidly obese to ultra marathoner / de la obezitate morbida la ultra maratonist”

Viata ca un film…fotografic (XV). Mama pentru prima oara

10 decembrie 2003, intr-o miercuri. O zi obisnuita de iarna pentru cei mai multi oameni. Nu si pentru noi. Sunt insarcinata in 42 de saptamani. Pentru ca Gia refuza sa faca cunostinta cu lumea, doctorul ginecolog ma programeaza de dimineata la Spitalul Pantelimon, din capitala. Mi se face internarea, iar spre ora 8-9 apare si doctorul. Ma intreaba daca mi s-a luat sange. Confirm. Dar proba de urina? Nu, raspund eu. Dispare cateva clipe si se intoarce cu o sticluta mica, maro inchis, pe care mi-o da, in timp ce imi indica baia, aflata pe coridor.

Continue reading “Viata ca un film…fotografic (XV). Mama pentru prima oara”