Am 13 ani. La anul, am buletin. Inca cresc. Iar in procesul asta de crestere, am momente cand simt ca sunt altfel. Spre exemplu, azi fac un experiment. Pe strada, mergand spre scoala, incerc sa imi imaginez cum ar fi daca eu n-as fi…eu.  Mintea mea imagineaza inca o Lioara, desprinsa din mine, in incercarea de a ma vedea eu pe mine insami, dar din afara mea. Privesc pe celalalt trotuar, pe care alti oameni il strabat, in sus si-n jos, prinsi in ale lor, iar printre ei, iata, ma zaresc si pe mine.

Ma studiez de la distanta. Chiar sunt o fata draguta: subtirica, cu par bogat si cret, mers saltaret si ochi zambitori. Ma surprind gandind: acum sunt asa, dar peste o vreme? Oare cum voi arata? Si unde voi fi? Cu cine voi fi si cum voi trai? Nu simt teama pentru viitor, poate doar curiozitate.

Lioara, cea desprinsa din mine pentru o vreme, ma zareste si ea, dar pare sa nu ma recunoasca, caci privirea ei trece peste mine si nu tresare. Asta ma surprinde si ma intristeaza, cumva. Imi spun ca probabil au trecut multi ani si nu ma mai stie. Atunci apare gandul ca poate viata ma va transforma intr-o persoana rea si rece; gandul asta chiar imi face rau. Ma intreb ce m-ar putea schimba asa de tare, incat sa uit de mine insami? Pai, poate banii. Poate ca voi fi peste ani atat de bogata, incat voi deveni cu totul altcineva decat ma stie lumea. Atat de altcineva, incat nici macar eu insami nu imi voi aminti cine eram mai demult.

Sau poate ca voi avea o functie importanta, voi conduce multi oameni, care vor depinde de deciziile mele. Voi fi un om cu putere si va trebui sa fiu atat de dura si de hotarata, incat pana si parintilor mei le va fi teama de mine.

Sau poate ca ma voi casatori cu un barbat rau, care va face din mine o carpa. Voi fi atat de injosita, de nefericita, incat sufletu-mi se va impietri. Atat de tare, incat nici macar cu copiii mei nu voi putea fi blanda si buna.

Dintre toate variantele astea, cea mai plauzibila imi parea a fi ultima. Da, cred ca doar o relatie ingrozitoare, cu un om pe care il iubisem candva, putea sa ma transforme intr-un om necunoscut mie. Ok, atunci eu nu ma voi casatori! Eu vreau sa ma recunosc, chiar si atunci cand mai plec din mine…Lumea, viata nu ma va schimba in cineva peste care privirea mea sa treaca rece si indiferenta peste ani de zile.

Au trecut fix 30 de ani de-atunci. Inima mea se incalzeste la amintirea relatata mai sus. Si ma intreb: unde si cum sunt azi? Cat din Lioara de azi ar recunoaste oare Lioara de la 13 ani? Da, m-am schimbat, stiu asta. Nu stiu cat, dar stiu ca m-am schimbat. Toti o facem. Oare ce anume m-a schimbat cel mai tare, de-a lungul vietii mele? Stiu ca nici banii, nici puterea si nici o relatie ingrozitoare nu m-au indepartat de cine eram cand eram copil. Sunt un om pazit de ingeri: nici bogat, dar nici sarac; nici plin de putere si de importanta date de o functie, dar nici somer; si, cel mai important, m-am insotit cu un barbat care mi-este alaturi de aproape o viata de om. Atunci? Ce m-a schimbat?

Nu e greu sa imi raspund: FRICA. Da, cel mai tare, m-a schimbat frica: frica de boala, de durere, de moarte. Frica pentru copiii mei si pentru cei dragi. Cand am lasat sa ma cuprinda frica, nu mi-a fost bine deloc cu mine insami. Si nici cu cei din jur.

Dar asa cum frica ma transforma nu demult intr-o Lioara gri, care rula des scenarii negative in minte, care se simtea singura, nedreptatita de soarta si neinteleasa de cei din jur, care tremura de grija, ori de cate ori copiii faceau febra sau Buni avea o problema, tot frica m-a schimbat apoi in cineva care a simtit ca poate si ca trebuie sa isi ia soarta in maini, acceptand si apoi renuntand la frici. Da, frica a fost cea care m-a facut sa vreau sa stiu, sa studiez, sa vreau sa aplic si sa ma ridic, cand situatia parea ca se agraveaza si sa ii imputernicesc si pe cei dragi, mai ales pe copiii mei. Cand era greu, mi se parea ca nu aveam de ales, dar acum vad ca as fi putut sa aleg sa fiu deznadajduita, speriata si sa astept solutii din exterior.

La 13 ani nu mi-era frica de boli, durere fizica ori de moarte. Cand esti copil, slava Domnului, nu te gandesti la asta. Desi avusesem ocazia (prea des) sa le vad in jur, boala si moartea erau departe de mine, caci nu mi se puteau intampla mie. Pe de alta parte, desi in jur nu vedeam bogatie, putere sau abuz emotional, la ele ma gandeam cu teama, mintea mea de copil simtind ca daca le-as avea sau le-as trai, acestea m-ar fi putut transforma ca om.

Viata mi-a adus cate putin din toate, dar nu m-a pregatit pentru adevarul acesta: oricat de multe ai avea, poti sa te pierzi si poti sa uiti sa te bucuri de viata, cand porti frica in tine. Dar iata cum ceea ce aduce suferinta te ajuta, pana la urma, sa evoluezi; pentru ca, tocmai frica asta a scos din mine la iveala ceva din Lioara de demult: bucuria de a afla despre Sine, de a cunoaste oameni si povestile lor si bucuria de a ajuta pe ceilalti.

Aceeasi frica m-a apropiat de activitatea fizica, desi nu am fost niciodata o fire sportiva. Cu fiecare an ce trece, sportul imi rasplateste efortul si transpiratia in atatea moduri!

Si tot frica m-a apropiat de nutritie si de lumea ei. Si ce mult mi-a schimbat asta viata!…si a mea, si a celor din jur. Iar in ultimii ani, micile “frecusuri” ale zilei nu imi mai dau viata peste cap, pentru simplul motiv ca mintea si sufletul meu au alte preocupari, mult mai interesante, decat sa se framante pentru chestiuni fara de folos. Pentru ca, asa cum se spune, “What you put your attention on, grows.” (Pe ceea ce te concentrazi, devine mai puternic.”)

Azi, la 43 de ani, am inca multe Lioare de readus la lumina. Dar anii din urma mi-au adus-o pe cea care, cred eu, conteaza cel mai mult: Lioara care e impacata cu temerile sale, cu viata si cu Sine.