Iulie 2013

E o dimineata ca toate diminetile de vara. E ora 5.30; clipesc marunt..e deja lumina afara; se aud ciripituri, iar eu inca nu stiu ca aceasta va fi o zi de tinut minte. Este 23 iulie 2013, sunt increzatoare ca va fi o zi linistita; ascult radioul in masina, pe toata durata drumului catre serviciu. La munca, aflu ca il sarbatorim pe Sorin, colegul de la Procurement. A adus prajituri buuuuneeee, de-alea mici, “de casa”…ca doar nu le-a copt el toata noaptea!:)))…ma infrupt si eu din vreo trei (stiu sa ma lupt cu cantitatile…deh).

Gata indulcita, ziua poate incepe. Deschid e-mailul. Asteptam un raspuns de la un doctor gasit pe Net (ce sa-i faci, apelezi si la de-astea, cand “cautatul” pe la doctori “normali” nu da, dupa 15 ani, rezultate). Ii scrisesem fara asteptari, ca omu’ care nici el nu mai crede ca va afla vreo-data care-i baiul. Raspunsul doctorului cu pricina, caruia ii trimisesem si ultimele analize de la Fundeni, nu era nici scurt, nici lung. As zice ca era …cuprinzator: “Stimata doamna, suferiti de o boala autoimuna si, cel mai probabil, de alte cinci, sase boli, care stau la panda”. Continua apoi cu o listuta care ma avertiza ca, daca nu imi schimb radical modul de viata si nu renunt la tot ce e acid IMEDIAT (inclusiv la stress!), voi avea belele mari. Hm, imi zic eu: macar am aflat care-i problema. Pfiu! Gandul urmator: dar eu aplic in mare parte ce zice doftoroiul aici, stiu mult mai mult si fac mult mai mult, in ce priveste sanatatea, decat multe persoane cunoscute si necunoscute. Atunci DE CE? De ce sa traiesc precum pustincii, cand nici macar nu imi poate nimeni garanta ca ma voi face bine?

Cu o seara inainte, eram la terasa, la Trattoria, cu familia, iar peste tot mirosea imbietor. Am comandat pizza mea preferata: vegetariana, cu sos iute, de rosii…si un pahar de vin rosu, demisec, rece…Inghit in sec: adica sa renunt pentru luni de zile, poate ani, la placerea de a manca pizza si de a bea vin? Stai asa, ca doctorul zice clar: sa nu te atingi de-acum NICIODATA de ce e acid, mai ales de lacatate, alcool, zahar. Si iar ma intreb: de ce as face asta? Nu programul strict si vointa de care e nevoie ma sperie cel mai tare, ci reactia celor din jur si modul cum eu le voi putea face fata. Oricum, de vreo 8 ani sunt ciudata familiei, a grupului restrans de prieteni si, de curand, si a vecinilor si colegilor; dar cu asta, mi-am dat foc la valiza: nu voi mai merge nicaieri; chiar daca as lupta eu cu poftele si chiar daca as gasi, sa zicem, ce sa mananc la o terasa sau la alt gen de iesire, cine doreste compania cuiva care mananca te miri ce, nu bea, nu fumeaza, trebuie sa se culce devreme si, colac peste pupaza, in week-end, in loc sa doarma mult, sa se uite la tv, sa se bucure de un gratarel de mici, langa o bere aburinda si un tort de ciocolata, alearga de-i sar capacele? E amuzanta o asemenea persoana? Nu cred.

Intorc problema pe toate partile, sunt abatuta si debusolata. Nu pot sa fac mare lucru. O iau spre casa si, pe drum, imi vin lacrimi in ochi. O fi ridicol, dar cand ma intreb cand voi mai manca prajiturele de casa, cu ciocolata, ma apuca o tristete adanca si privirea mi se incetoseaza de-a dreptul.

Ajunsa acasa, fetita cea mare imi canta un cantec compus de ea, iar cea mica o ingana. Cantecul se cheama “Mama” si vorbeste despre cat de fericita e ea ca ii sunt mama, despre amintirile ei legate de primele zile de gradinita, cand nu eram langa ea si imi ducea dorul, cat imi multumeste si, la final, ca spera ca va fi fetita mea toata viata. Gata, nu mai pot, ma buseste plansul; le strang cu recunostinta in brate. Stiu ce am de facut.