Ani de zile, pe drumul vindecarii si al regasirii mele, am experimentat tot felul de stari si de dureri. Am trecut prin frustrare, deznadejde, furie, anxietate, migrene, stari de lesin, ameteala puternica, insomnie cronica, dereglari hormonale, dureri de spate, dureri acute in gat, anemie feripriva, anemie Biermer…In rastimpuri, aveam si stari “normale”, ba uneori, chiar stari de beatitudine (mai ales dupa momente in care ma simteam rau). Iar starea de bine nu avea mai niciodata legatura cu rezultate “bune” la analizele de sange sau cu introducerea unui supliment alimentar, miraculos sau cu lecturarea vreunei carti magice, revelatoare…

De cand impartasesc din experientele mele de tot felul, de-a lungul celor mai bine de 4 ani de blogging, mi-au scris oameni cu tot felul de probleme, cei mai multi, cu suferinte fizice asemanatoare celor experimentate de mine, dar nu numai. In cele mai multe discutii cu acestia ma regasesc, in sensul ca ii inteleg, empatizez cu ei, pentru ca…I’ve been there; mai mult, am ajuns sa intuiesc ce voi fi intrebata si stiu cate temeri au cei care imi scriu; aproape ca le cunosc tulburarea si suferinta si la fiecare astfel de dialog cam simt care dintre acesti oameni vor iesi din starea lor si care vor ramane tot acolo.

Uite, ca sa te simti altfel:

-incepe de undeva; oricat de mica, o schimbare e totusi o schimbare;

-continua indeajuns de multa vreme, pana schimbarea devine obicei, rutina; nu poti sa modifici in doar cateva zile sau saptamani, o stare pe care ai construit-o in ani; e nevoie de timp in toate;

-ai incredere in inteligenta corpului tau, care lucreaza mereu in favoarea ta; ai incredere in drumul ales;

-bucura-te de sansa de a-ti cunoaste corpul (doar ce nu cunosti te sperie);

-fa ce poti, cu toata inima ta; restul, lasa-l in grija Altcuiva;

-da-ti ragaz sa te uiti si la ceilalti, la nevoile lor; asta te va ajuta sa te defocuzezi, macar din cand in cand, de la: “eu, eu, eu” si sa vezi ca, de multe ori, durerea trece cand te implici pentru altii.

Din experienta proprie, eu vad si simt ca starea de bine intervine atunci cand omul face ce poate el mai bine sa isi schimbe viata (la nivel alimentar, fizic si mental), dar, in acelasi timp, renunta la a incerca sa controleze tot si toate. Incepi sa simti ca esti viu cu adevarat, atunci cand renunti la tipare, la confort si la asteptari.

Cand incepi sa intelegi cum functioneaza corpul tau, cand alegi sa ai incredere CU ADEVARAT in el si in natura, si totusi mai experimentezi neplaceri fizice ori emotionale, pur si simplu, nu te mai superi. Iei lucrurile cum sunt, le privesti ca pe un semn ca esti in viata, apoi te uiti la tine si vezi daca poti intelege ce e de facut, dar nu le mai diseci pe toate, iar si iar, le nivel mental, plin de obida, de autocritica si de nerabdare, ca sa afli cum SA TREACA totul si cat mai REPEDE.

Mie a inceput sa imi fie bine (asta fara sa insemne ca nu ma mai incearca una sau alta), abia atunci cand am renuntat la a-mi spune: “Da, dar...” O liniste aproape miraculoasa, pe care destul de rar mi-o pierd, s-a asternut in mine, doar atunci cand am priceput ca nu voi avea nicicand raspunsul la toate si ca viata nu va fi niciodata o linie continua de culoare roz, ca nu voi sti mereu de ce ma doare ceva si de ce uneori sunt plina de viata si de energie, iar alte ori, din senin, pot fi invadata de tristeti inexplicabile, ca nu voi sti de fiecare data de ce mi se intampla si lucruri “neplacute”. Am inceput sa traiesc cand am lasat lucrurile sa curga, cand am permis durerii sa doara, cand m-am lasat sa simt emotiile si apoi le-am permis sa plece si cand nu m-am mai opus.

Adica, desi au fost momente de revolta (de ce eu? de ce mie?) si momente in care mi-am plans de mila, eu am continuat sa traiesc ca si cum nu ma durea nimic: am fost zi de zi la job, facand naveta la volan ani buni, am facut in fiecare dimineata sport din ce in mai intens, mi-am vazut de treburile mele si de familie, in ciuda a ce simteam de multe ori.

Azi, cred ca gasirea unei explicatii si a unui raspuns/remediu la toate nu ne garanteaza scutirea de durere. Pentru ca viata nu e despre asta. Suntem o linie continua doar cand plecam spre Marele Necunoscut. Pana atunci, spre linistea noastra, ar fi intelept sa intelegem ca alimentatia si ce ne inconjoara ne pot fi sprijin in demersul spre starea de bine. Dincolo de asta, mie mi se pare ca nu stim mai nimic, din ce e cu adevarat important, despre noi si e vital sa acceptam ca suntem oameni, ca toata viata avem de invatat si de experimentat, ca durerea, de cele mai multe ori, e prilej de a evolua si ca doar traiul in bucurie si acceptarea a ceea ce este sunt cai care ne aduc mai aproape de noi insine si de …Viata.