Pentru ca munceam in orasul natal, era o adevarata aventura sa ajung la cursuri sau in sesiuni la Bucuresti. In anul I, avusesem noroc sa pot sta in gazda, pe perioada celor doua sesiuni, la familia unor prieteni din Tulcea. Din anul II insa, am fost nevoita sa fac naveta. Luam din Tulcea, la miezul noptii, trenul Personal (adica o omida intunecata, lunga si murdara, care se tara ore interminabile, pana la destinatie) si soseam spre dimineata, dupa vreo 6-7 ore, in Gara Obor. De-acolo, luam autobuzul si fuga la scoala, unde fie dadeam un examen, fie participam la vreun curs mai important, iar seara, ma intorceam la Tulcea, caci nu aveam decat o zi libera de la munca.

Tin minte ca nu o data, iarna, am fost nevoita sa ma descalt in tren si sa imi iau degetale de la picioare in palme, sa le masez, ca sa le pot dezmorti un pic, atat de frig era in vagon. Intr-o dimineata, am ajuns ninsa in gara, pentru ca in compartiment nu se inchidea bine fereastra, iar zapada se asternuse de doua degete pe hainele mele, la sosirea in Bucuresti. Imi mai amintesc de o criza de rinichi, care m-a luat in tren, in drum spre Tulcea, venind de la Bucuresti. Aveam asa de mare febra, ca nu mai puteam vorbi coerent. In fata blocului, tata m-a luat in brate si m-a carat pana sus, patru etaje, ca pe un copil.

Iarna lui 1995. Vorbisem cu o prietena, a carei matusa locuia in Bucuresti, sa ne intalnim in Gara de Nord. Eram incantata la culme ca nu mai eram fortata sa circul noaptea cu omida pamantie! Sambata, dupa pranz, luasem deci trenul de zi din Tulcea, urmand sa ajung pe seara in capitala, unde prietena mea ma astepta sa mergem sa inoptam la matusa ei. A doua zi, ar fi trebuit sa imi rezolv cate ceva la facultate.

Trenul a ajuns in capitala in jur de ora 20. Am coborat, cautand cu ochii prezenta prietenei mele, pe peron. Nu am vazut-o. Am cautat-o si in gara, dar nu era. Dupa mai bine de 30 de minute, mi-a fost clar ca nu e acolo. Aveam numarul de telefon al matusii ei, asa ca m-am grabit catre un telefon public, sa vad ce se intampla. Ei bine, la telefon, prietena mea, usor incurcata, mi-a comunicat ca nu poate veni sa ma ia pentru ca…e noapte si e periculos si matusa ei nu o mai lasa sa iasa din casa la ora aia. Am pus receptorul in furca, buimaca. And now what?

Sunt genul de om care, de obicei, nu se panicheaza usor. Si in seara aceea, m-am gandit ca sigur nu intamplator ma aflu in situatia respectiva. M-am asezat pe o banca, in gara, incercand sa gasesc o solutie. Alt tren spre Tulcea nu exista din Gara de Nord, ca sa ma pot intoarce acasa, iar gandul ca trebuie sa tai tot Bucurestiul noaptea, ca sa iau trenul de noapte din Obor, ma infiora de-a dreptul. Deja aveam picioarele bocna, iar afara incepuse sa ninga vartos.

Mi-am amintit ca, cu un an in urma, vizitasem o fosta colega de liceu, care statea in gazda intr-o casa din Basarab, deci la o statie de metrou de Gara de Nord. Pai da, dar nu tinusem legatura nici cu fosta colega, nici numar de telefon de la gazda ei nu aveam si era si bezna afara. Cum nimeresc eu prin ninsoare o casa de pe o strada, dintr-un cartier in care fusesem o singura data, pe timp de vara, cu mai bine de-un an in urma? Nu stiam numele strazii, deci nici nu as fi stiut sa intreb ce caut. In plus, daca colega mea nu mai sta acolo? Ce ma fac?

Mi s-a parut totusi cea mai buna solutie, in situatia data. Am luat asadar metroul pana la statia Basarab, dupa care am pornit-o prin zapada, spre casa de care imi aminteam vag. Foarte vag. Nu am stat niciodata bine la orientarea in spatiu. Abia de cativa ani, de cand sofez zilnic, incerc sa corectez minusul asta. Dar atunci, cred ca m-am bazat pe intuitie, fiindca chiar nu aveam niciun reper: toate stradutele semanau intre ele, toate aveau case ascunse sub zapada, iar intunericul imi facea aproape imposibila misiunea. Si azi cred ca a fost un miracol faptul ca am ajuns pe strada cu pricina si am dibuit si casa, caci nu am nicio explicatie logica pentru faptul ca am gasit ce cautam. Sunt sigura ca, cumva, pasii mi-au fost calauziti.

M-am oprit in fata portii inalte, de fier forjat si am privit in sus. Fulgi moi si reci s-au lipit de fata mea. Linistea si intunericul stradutei (intre timp, trecuse bine de ora 21), aproape ca m-au infiorat. Ce faceam eu aici? Am realizat ca poarta nu avea sonerie, iar eu nu stiam numele stapanei casei, ca sa pot macar striga. Descumpanita si obosita, mi-a venit sa ma lungesc in omat, sa ma las prada iernii, macar pentru cateva momente. Atunci mi-a venit in minte mama: ce-ar fi spus, saraca de ea, daca ar fi stiut ca ma aflam, la 19 ani, cati numaram atunci, pe o straduta necunoscuta, la o ora tarzie din noapte, cautand adapost pana a doua zi? Din ganduri m-a smuls brusc latratul unui caine, chiar din curtea in fata careia ma gaseam. Inima mi-a luat-o la goana si am simtit ca genunchii mei sunt moi, din cauza sperieturii. Noroc ca imediat s-a auzit o usa si o voce a intrebat prin ninsoarea moale, destul de incet, dar ferm: “Cine-i acolo”?

Asa a inceput o poveste de prietenie, care a durat cam 25 de ani. O poveste inceputa intr-o noapte de iarna, in care ma chinuiam sa explic unei necunoscute ca, in urma cu mai bine de-un an, ii calcasem pragul casei si ca acum, as avea nevoie de un ceai cald si de un pat, pana a doua zi (fosta mea colega nu mai locuia demult acolo).

Doamna Olga, personajul principal din secventa filmului fotografic de azi, nu doar ca mi-a deschis poarta si m-a poftit in casa in acea noapte, dar m-a primit in viata familiei ei, in toti anii de facultate ce au urmat, cu un firesc si cu o bucurie, pe care aproape ca nu mi le pot explica nici azi, dupa atata vreme.

 

Ramasa vaduva in floarea varstei si cu doi baieti de crescut, doamna Olga nu a avut o viata usoara. Cand am cunoscut-o eu, era deja trecuta bine de 60 de ani, dar avea puterea si determinarea oamenilor obisnuiti sa se descurce in viata singuri. Din noaptea aceea de poveste, am simtit ca m-a lipit de sufletul ei si nici ca mi-a mai dat drumul. Nu doar ca nu a acceptat niciodata bani pentru gazduirea mea, dar m-a asteptat mereu cu drag, in fiecare sesiune si mi-a gatit ca si copilului ei. Nici farfuria in care mancam nu ma lasa sa o spal! Spunea ca e apa rece si apoi ma impingea usurel de la spate, spunandu-mi sa ma intorc la invatat.

Cu fiul doamnei Olga, Traian, am legat o prietenie speciala, care dureaza si azi.

Privind in urma, imi dau seama ca doamna Olga a fost unul din ingerii mei si nu exagerez deloc cand spun asta. Un om care nu ma cunostea absolut deloc, care nu stia cine sunt, de unde vin si ce intentii am, a avut la propriu grija de mine patru ani de zile, din anul II si pana in anul V de facultate. Cum puteam spera sa intalnesc asa ceva, intr-un moment in care cineva tocmai ma lasase balta?

Pe-atunci, mai ales in primii doi ani de facultate, capitala nu mi-era draga deloc (nu as fi gandit vreodata ca ma voi muta acolo!). Sesiunile erau un supliciu pentru mine, iar in primii ani de Bucuresti, ma simteam pierduta, a nimanui; doar gandul ca veneam intr-o casa primitoare imi facea viata mai usoara.

Dupa ce am terminat facultatea, m-am vazut rar cu doamna Olga. Prea rar. Dar ne auzeam des la telefon. Cand spuneam “Alo”?, pentru cateva clipe, se facea liniste la celalalt capat al firului. Si apoi ii auzeam vocea vesela si incantata: “Liorica! Tu esti? Extraordinar! Chiar ieri vorbeam cu Traienica, despre tine! Stiam eu ca ai sa suni!”

In ultimii trei ani, am avut doua temeri: una a fost legata de dorinta de a duce la bun sfarsit, la timp, povestea lui Melo (care la 97 de ani, si-a scris memoriile, facandu-mi onoarea de a le publica pe Liorisme). Si am reusit, inainte ca aceasta femeie de exceptie sa se stinga, anul trecut. A doua era legata de teama ca nu o sa reusesc sa o aduc pe doamna Olga sa vada casa si locul in care m-am mutat acum cativa ani. De fiecare data, a intervenit ceva si nu mi-am dus la capat planul, iar anul trecut, la inceput de iarna, doamna Olga s-a stins din viata, fara ca eu sa o mai pot vedea. Tare mult regret…

Oamenii vin si pleaca. Asta e mersul vietii. Nimic si nimeni nu e vesnic. Dar cand un om atinge cu aripa de inger viata altui om, asa cum a facut pentru mine doamna Olga, stii atunci ce inseamna vesnicia. Caci iubirea, bunatatea…sunt vesnice si nu pot fi uitate niciodata de inima celui care le-a primit in dar! Doamna Olga ar fi implinit astazi, 5 martie, 90 de ani, iar ultimii 25, m-au inclus si pe mine. Nu voi uita asta niciodata…