Viata legata cu un fir de ata

Septembrie 2012. Dupa 8 luni de cautari in capitala, mi-am gasit un job in Ploiesti. Fac vizita medicala de rigoare, la o clinica din oras. Alaturi de mine, angajata de aceeasi companie, in aceeasi zi cu mine, sta o tanara tacuta. Nu poti sa nu o observi: un par ca abanosul ii incadreaza chipul cu trasaturi perfecte. Are acea frumusete clasica, fina, pe care rar o mai vezi, chiar si la vedetele de cinema. Pastreaza tot timpul in ochi o urma de melancolie si asta o face nu doar frumoasa, dar si interesanta.

Desi aveam sa fim colege doar un an, in acelasi departament, la firma din Ploiesti, ne-am apropiat din primul moment. Era greu sa nu o indragesti pe Diana: o fata extrem de fina, cu atat de mult bun simt, incat te intrebai daca e adevarata! Un gen de femeie-copil, de o fragilitate aparte si, in acelasi timp, de o blandete iesita din comun. Pentru oameni ca Diana cred ca s-a inventat sintagma: “Nu-ti vine sa o atingi nici macar cu o floare”.

In 2013, Diana a nascut doua fetite gemene; de-atunci, drumurile noastre nu s-au mai intalnit. Ne-am auzit ocazional la telefon de vreo 3 ori. Mai aflam vesti despre ea, rar, de la colegii care locuiau in Ploiesti…

In luna februarie, am dat de numarul ei in noul meu telefon. Cred ca trecusera vreo 3 ani de cand nu ma mai auzisem cu ea. In general, dau curs “coincidentelor” si nu le las sa treaca pe langa mine. Am considerat ca nu e o intamplare ca am regasit numarul ei si am cautat-o pe WhatsApp. Nu avea vesti bune: in decembrie anul trecut, fusese diagnosticata cu cancer la san. Facea chimioterapie, dar nu se simtea bine deloc. Am schimbat cateva mesaje, in care i-am trimis cateva materiale de vizionat si de citit si am incercat sa ii transmit si cuvinte (greu de gasit), de incurajare si de afectiune. Mi-a scris: “Cred ca ai aparut la momentul potrivit”. A ramas ca tinem legatura si ca ma anunta dupa ce trece prin materialele pe care i le trimisesem.

Ulterior, i-am mai trimis, tot pe WhatsApp, cate ceva de citit, dar nu a mai raspuns. Acum cateva zile, am primit vestea ca Diana e in coma, la spital, iar ziua de vineri mi-am inceput-o cu lacrimi, cand am aflat ca aceasta fata atat de deosebita plecase in alta Parte. Avea 35 de ani.

O iau spre munca si astept la volan sa ma pot strecura in sirul de masini de pa strada Unirii. Un microbuz oprit pe partea dreapta imi obstructioneaza serios vizibilitatea si sunt nevoita sa ii astept plecarea, ca sa pot intra pe strada principala. Barbatul aflat in masina din spatele meu claxoneaza exasperat. Ma uit in oglinda retrovizoare si vad ca e tare furios. Ridica bratele congestionat de nervi si cred ca ma injura.

Astept calma sa ma pot incadra fara riscuri si ma gandesc iar la Diana si la faptul ca noi, cei care mergem la job dimineata, credem ca avem probleme. Credem ca traficul e o problema; credem ca job-ul e o problema;  ne enervam si ne stresam cel putin 10 ore zilnic, pentru chestiuni care, de cele mai multe ori, sunt in afara controlului nostru. Ne ducem seara acasa si ne adormim simturile cu mancaruri complicate, care sa nu ne lase sa mai simtim ce avem de simtit. Mancarea e o rasplata palida pentru tot ce am indurat intreaga zi de la ceilalti soferi din trafic, de la colegi, de la sefi, de la sot/sotie, de la propriile noastre frici si nesigurante. Si daca reusim sa nu ne imbuibam cu nimic, avem de judecat si de disecat situatii, oameni, opinii, cheltuind orice farama de energie de care mai dispunem la final de zi, fie pentru ce ne-au facut sau ce ne-au spus altii, fie pentru ca, copilul a luat o nota “proasta”, fie pentru ca suntem singuri, fie pentru ca ne-a suparat colegul sau seful, fie pentru ca suntem grasi sau slabi, fie pentru ca avem datorii la banca ori pentru ca pisica vecinului ne-a murdarit gazonul…

Cred mult in cauza si efect. Cred ca, desi nu stim cat si cand conteaza ce facem, ce spunem, ce gandim, toate astea ne plamadesc prezentul si viitorul. Mai cred mult in puterea de regenerare a corpului si in intelepciunea naturii, asa cum cred in puterea alegerilor noastre individuale. Si cred la fel de mult in faptul ca viata e un miracol, din care face parte si moartea. Desi mintea mea de om nu cuprinde intelegerea faptului ca poate unele suflete au nevoie sa plece mai devreme, am inteles, privind la mine si la viata mea, ca cel mai mare pacat al meu este uitarea. In tumultul si rutina zilnica a vietii, mai uit sa ma bucur de viata complet, in abadon, indiferent ca cerul zilei a avut soare ori nori.

Suntem muritori si singura certitudine in viata e ca aceasta va lua sfarsit la un moment dat. Momentul la care asta se intampla nu am indoiala ca e dat si de alegerile pe care le facem zilnic, dar si de alegerea subtila a sufletului nostru, pentru “motive” pe care cu greu le-am intelege la nivel rational, pamantesc. Azi, cel mai mult imi doresc ca noi, oamenii, sa ne putem bucura de viata in intregul ei si (vreau sa) cred ca, facand alegeri care sustin corpul si mintea noastra in fiecare zi pe care ne-o traim, sufletul nostru alege, la randu-i, sa salasluiasca in noi, pentru noi si pentru cei dragi, pe acest Pamant, cat mai multa vreme, in bucurie si tristete…caci asa e viata: are si nori, si soare.

Si tot azi, imi doresc ca sufletul Dianei sa se odihneasca in liniste si in pace, pe care cred ca le-a cautat si le-a asteptat atat de mult…

 

 

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

w

Connecting to %s