Tarta asta e o alta vraja facuta de Catalin in bucatarie. Mie nu-mi prea plac foetajele si placintele, in general. Dar cele facute de mama si de Catalin sunt de exceptie: nu doar ca sunt bune la gust, dar au si ingrediente “normale” si sunt facute de maini dragi mie. 🙂
Ingredinete:
300 g faina integrala
2 linguri ulei de masline extravirgin
apa rece
sare roz de Himalaya
mere, cat sa acopere aluatul integral
scortisoara
dulceata
Mod de preparare
Faina si sarea se pun intr-un bol, impreuna cu uleiul de masline. Se amesteca cu degetele; apoi se adauga apa rece, framantand compozitia, pana ce se omogenizeaza. Dam la racit alauatul, pana se pregatesc merele, care se taie feliute.
Dupa vreo 15-20 de minute de stat la frigider, aluatul se intinde in strat cat ma uniform intr-o tava si se da la cuptor, cam la 180 de grade, sa se coaca vreme de 15 minute (pana incepe sa prinda culoare). Se scoate apoi tava, se aseaza merele peste aluat si se pudreaza cu scortisoara. Tava se da iar la cuptor inca vreo 15 minute, diminuandu-se temperatura la 150 de grade.
BeforeAfter
Cand e gata, se lasa tarta sa se raceasca, se taie si se unge cu dulceata preferata. Pofta sa ai! 🙂
Poza de mai jos marcheaza un alt moment istoric, atat pentru mine, cat si pentru verisorul Catalin, un fel de frate un pic mai mare, caci am impartit acelasi lapte matern o vreme. 🙂 Mama lui Catalin, Mama Aurelia, cum ii spunem cu totii, e sora mai mica a mamei, mezina din cei sapte copii ai familiei Banescu. Pe Catalin l-a nascut cu sase luni inainte de a veni eu pe lume. Pentru ca la scurt timp, Mama Aurelia a trebuit sa isi reia munca, mama il hranea pe Varu’ intai, ca era mai mare si stia sa ceara, si apoi pe mine. Mai tarziu, in vacantele la sat, ni se facea baie in aceeasi copaie si mancam aceeasi bataie de la tataia pentru prostiile pe care le facea Varu’. 🙂 Intelegi deci de ce nu puteam lipsi de la serbarea lui de final de gradinita. Dar poza imortalizeaza si altceva: prima si singura mea bataie cu un alt copil. Un baietel m-a impins la gradinita, eu am cazut, iar ochiul drept mi s-a invinetit pe loc si asa a ramas si cand fotograful ne-a facut poza. Eu am ripostat, imbrancindu-l zdravan, dar altceva nu am reusit sa ii fac. Varu’ Catalin a comentat: “Pai daca nu mi l-ai aratat mie, ca il umpleam de bulion”. Si nu erau doar vorbe. Stia sa se bata, nu gluma! De altfel, in copilarie si in adolescenta, a fost paznicul meu de nadejde, intai in cartier, apoi pe la discoteci, prin oras. 🙂 No surprise, de ani buni, e politist in Tulcea. 🙂
1980, cu varu’ Catalin; eu grupa mare si cu ochiu’ vanat, el la final de gradinita, iedul cel mic al caprei
In anul urmator, era randul meu sa serbez sfarsitul gradinitei, alaturi de colegi si de tovarasa educatoare Boghea, cea mai blanda educatoare dintre cate sunt! In afara de educatoarea mea, de dulapiorul unde imi puneam lucrurile si de fundele crete, albe precum laptele, pe care mama mi le lega in par, nu imi amintesc mare lucru legat de gradinita. O fi normal?
1981, final de gradinita
Mama povesteste ca, in drum spre serbare, ne-am inatalnit cu Varu’, care se juca in fata blocului. Era prafuit si ciufulit, dar voia sa mearga cu noi, asa ca mama l-a trimis in casa sa se spele si sa se imbrace cu ceva frumos. Ghici cu ce s-a intolit Varu’? Cu uniforma scolara de-a-ntaia! Nu a uitat sa se incinga cu o centura de pionier, care nu era a lui in mod sigur, ca abia dintr-a doua te faceau pionier la scoala. Pentru el, probabil, uniforma de elev era maximul elegantei baietesti! :-)))
Iata, incet si pe nesimtite, ma apropiam de sfarsitul copilariei. Eu cred ca, odata cu scoala, copiii nu mai sunt copii pe de-a-ntregul. Dupa ce esti inregimentat la scoala, incep grijile: trezitul de dimineata, statul in banca cu orele, temele, testele, notele, rautatile copiilor. Nici vacantele nu mai erau doar pentru joaca. Tin minte ca aveam tone de teme din tot felul de culegeri, fise de lecturi obligatorii, pentru care mergeam des la Casa Cartii, ca sa fac tot felul de conspecte. Acum, privind in urma, as fi putut sa cer mai putin de la mine, sa nu ma stresez de la o varsta atat de frageda, desi nu ma presa nimeni, dar eram atat de constiincioasa! Daca fetele mele ar fi asa, m-ar speria de-a dreptul! 🙂
Fetele mele sunt mari admiratoare ale mamaligutei,asa ca o mancam in tot felul de combinatiii. Mancarica asta, alaturi de o salata generoasa si mamaliguta calda, se face usor, nu incarca stomacul si cred ca place oricui.
Ingrediente:
-5-6 ardei
-3 dovlecei
-10 ciuperci champignon
-2 legaturi de patrunjel
-1 ceapa potrivita
-cativa catei de usturoi
-sare neiodata, dupa gust
Mod de preparare:
Legumule se spala, se curata si se taie cubulete sau fasii. Apoi, se pun in wok sa fiarba in suc propriu, la foc mic, pana se moaie. Intre timp, se face mamaliga. Cand e gata, se aseaza in farfurii si peste ea se pun legumele, asezonate cu verdeata proaspata. Noi am insotit mancarea cu salata si cubulete de sfecla rosie, stropite cu ulei de masline, lamaie si nitica sare.
Take your time. We have all the time in the world. Mai 2015
“Do you want to improve the world? I don’t think it can be done.
The world is sacred. It can’t be improved.
If you tamper with it, you’ll ruin it. If you treat it like an object, you’ll lose it…”
(Lao Tzu, Tao te Ching-The Way)
Ce nerabdare ne incearca pe noi, oamenii, in toate…Cand suntem mici, abia asteptam sa ne facem mari, ca sa putem lua decizii singuri si sa facem ce si cand ne place; cand mai crestem, nu mai avem rabdare sa vina ziua noastra, Craciunul, Pastele, 1 Iunie, ca sa primim cadouri; apoi, cand intram la scoala, ne dorim sa vina mai repede vacanta; mai tarziu, asteptam cu nerabdare prima intalnire si primul fior, primul sarut, prima noapte de iubire, primul copil, prima masina, concediul, salariul, prima zapada, primul ghiocel ori dorim cu putere sa ne revenim repede, repede dupa vreo suferinta fizica…si toate vin, iar apoi trec…exact cand si cum trebuie sa se intample; indiferent de nerabdarea si de zbaterea noastra de oameni. Cu cat incercam noi sa grabim lucrurile, cu cat intervenim mai brutal in curgerea fireasca a vietii, impotrivindu-ne ori dorind sa controlam, cu atat ne deconectam mai mult de la ceea ce e deja perfect, de la Divin.
Ce specie oare mai sufera de atata nerabdare? Ce specie isi provoaca siesi atata suferinta, neintelegand rostul a tot ce aduce viata?
Timeless moments… Aprilie 2014
“…We have all the time in the world Time enough for life To unfold all the precious things Love has in store…”
(Louis Armstrong. We Have All The Time In the World)
Gia n-a vorbit nici repede, nici tarziu. La 2 ani si un pic spunea propozitii simple si ne declara cu patos ca ne iubeste. Tot de la aceeasi varsta, nu a mai avut nevoie de pampers. Cu Eva, cu totul alta poveste. 🙂
Acum doua veri, cand Eva avea 4 ani impliniti, in vacanta la Byala, am cunoscut o familie de romani cu doua fetite. Cea mica nu avea mai mult de 2 ani. Intr-o seara, la masa, s-a apucat sa ii explice Evei de ce sunt sanatoase fructele! Toata teoria! Exact ca un om mare! Nu puteam sa cred cat de cursiv vorbea si ce vocabular folosea deja! Eva noastra abia incepuse sa lege propozitii si copilul asta mai avea putin si ii aseza explicatii in scris!…Noroc ca eram la al doilea copil si nu ma ambalam cu una, cu doua. Desigur ca toata lumea ne sfatuia sa o ducem la psiholog, la logoped sau alti specialist, fiindca “nu e normal sa nu vorbeasca la varsta asta”! Dar lumea nu stia ca Eva prefera sa comunice zbierand, decat vorbind. De la 5 luni de viata si pana spre varsta de 4 ani, a tipat mult si tare. Exact ca un leu-paraleu nascut in luna august. 🙂 De ce ar fi avut nevoie de limbaj, cand asa comunica mai eficient? Cu tipatul, ne capta instantaneu atentia. 🙂 Apoi, o vedeam ca era treaza la minte, intelegea tot. Am simtit ca trebuie sa o lasam in pace, ca inca nu era vremea ei sa se exprime in cuvinte. Dupa 4 ani, a inceput brusc sa vorbeasca bine, cu muuuulte cuvinte. Dar si azi, la aproape 6 ani, se balbaie uneori, mai ales daca se grabeste. E interesant ca nu se enerveaza pe ea insasi. Incearca de cateva ori sa se exprime si, daca nu reuseste, zambeste, da din mana a intelegere si isi vede de ale ei. Iata intelepciunea copilului, in contrast cu apucaturile adultilor. Cand noi, cei mari, nu reusim ceva sau nu ne iese ce ne propunem din prima incercare, ne judecam aspru, ne incarcam sufletul si mintea, uitand ca toate astea insemna neacceptare de sine, in felul asta ranindu-ne singuri. Copiii, cel putin cei “nestricati” inca de “educatie”, se accepta si se iubesc pe sine si pe altii, fara complicatii. Iar atunci cand se mai necajesc, supararea lor e ca o ploaie de vara: se revarsa pe neasteptate, dar la fel de repede trece, lasand in urma racoreala si aer respirabil. Copiii: cei mai mari invatatori pe care ii putem avea in viata!
There is a time for being sad…and there is a time for being happy…Nov. 2012
De pe la 3 ani, am tot incercat sa o “dezvatam” pe Eva de pampers, folosind tot felul de metode. Nu prea a functionat. De aproape un an, Buni o trezea pe la miezul noptii, ca sa faca pipi, dar chiar si asa, uneori uda patul. Au fost perioade cand parea ca “am scapat”, dar o luam dupa o vreme de la capat. Cateodata, ne mai necajeam pe ea si o certam. Ba, incepusem sa ma intreb daca nu o fi ceva in neregula cu rinichii ei, ori cu vezica ori mai stiu eu cu ce, mai cu seama ca Gia uitase de pampers de la 2 ani si mi se parea ca e o diferenta prea mare! De fiecare data insa, o voce in interiorul meu imi spunea ca inca nu e vremea. Rabdare, mamico, rabdare…
Acum vreo doua luni, intr-o seara, fiindca nici Buni nu era acasa, nici Catalin, am hotarat sa nu o mai trezesc in noaptea respectiva. Nu fiindca as fi simtit ca Eva este pregatita sa simta ca vrea pipi, ci pentru ca, odata trezita, eu nu as mai fi adormit usor la loc si perspectiva asta nu ma incanta. Asa ca mi-am luat inima in dinti, am vorbit la culcare cu ea si i-am spus ca eu am incredere ca ea va simti daca vrea pipi. I-am lasat olita langa pat si i-am spus sa ma trezeasca doar daca simte ca s-a udat, ca sa o pot schimba de hainute si sa pun alte asternuturi. A fost atat de draguta! Mi-a zis: Stai linistita, mami, am aproape 6 ani! 🙂 Din acea noapte, Eva nu a mai facut in pat….caci vine o vreme pentru toate…
Saptamana trecuta, joi, Eva s-a trezit cu noapte-n cap, cu durere de burtica si stare de voma. In timpul zilei, a tot vomat, a facut si febra. Joi spre vineri, in miez de noapte, printre lacrimi, Eva suspina: Mami, nu mai suport raul asta! O sa imi treaca vreodata? Nauca de oboseala si neputinta ca nu o pot ajuta prea mult, mi-am amintit de titlul acestui articol, inceput de ceva vreme si inca neterminat…There is a time…Am tinut-o strans in brate si i-am soptit: Da, draga mea, e doar o viroza; ai sa fii bine, caci toate trec! 🙂
“…There is a time for being ahead, a time for being behind;
A time for being in motion, a time for being at rest;
A time for being vigorous, a time for being exhausted;
A time for being safe, a time for being in danger…”
Liorisme: Care au fost cele mai pregnante schimbari suferite la nivel fizic, produse de noul mod de a te alimenta? Dar pe plan mental?
Before & After
Corina: Cel mai vizibil efect a fost pierderea kilogramelor acumulate. Am slabit de la 75, la 50 kilograme, in mai putin de un an. Straluceam pe zi ce trecea, iar toti oamenii din jur au remarcat acest lucru. Fiind multumita de aspectul meu exterior, am prins incredere in mine, am inceput sa ma simt foarte bine in pielea mea. Am devenit Zen si fericita de tot ce am in jurul meu! Si foarte recunoscatoare!
Sportul, o componenta esentiala in pastrarea tonusului fizic si mental
Liorisme: M-am intrebat multa vreme ce cantareste mai mult, o alimentatie cat mai corecta sau un psihic echilibrat, alaturi de constientizarea ca raspunsul la toate se afla in modul cum gandim, cum simtim si cum privim tot ce ne inconjoara. Care este parerea ta?
Corina: O alimentatie corecta, o minte echilibrata si un suflet bun si recunoscator. Eu cred ca Iubirea este cheia. De fapt, asta inseamna hrana vie: iubirea pentru tine, pentru animale, pentru cei din jur, pentru natura, pentru viata.
Liorisme: Ce ii face pe oameni sa isi transforme viata, din punct de vedere alimentar, dar si mental? Dar ce ii impiedica?
Corina: Transformarea apare cand ne simtim in primejdie sau ne aflam “la marginea” prapastiei, la modul figurativ, evident. Cand suntem pusi in fata bolilor, atunci incepem sa luam masuri si decizii ce ne pot salva viata. Este instinctul de supravieturie. Pentru ca atunci ne dam seama ca putem pierde tot, daca nu facem o schimbare. Nu cred ca exista o piedica pentru a alege sa ai un stil de viata mai sanatos; doar nestiinta, neinformare si nepasare.
Liorisme: Povesteste-mi te rog despre experienta cu restaurantul raw vegan, pe care l-ai avut in Brasov.
Corina: A fost o experienta frumoasa si ma bucur ca am trecut prin ea. Am cunoscut oameni minunati, cu care am pastrat o relatie extraordinar de buna. Am putut sa arat oamenilor ca hrana vie este delicioasa, frumoasa si diversificata. Si chiar daca restaurantul nu mai este, a ramas un bistro, Ma Cocotte, in aceiasi locatie, care are o pagina intreaga in meniu cu produse raw vegan, dupa retetele mele. Este, de fapt, singurul loc in Brasov, unde poti consuma o gama atat de diversificata de hrana vie. Il recomand cu drag!
Rawstaurantul Simplicity, 2012. O experienta de neuitat!
Liorisme: Cum arata meniul tau zilnic?
Corina: Este foarte simplu: dimineata, limonada cu spirulina si chlorella. Apoi, un smoothie cu fructe si frunze. Urmeaza o salata de sezon cu hummus/orez/piure. Alteori, o mana de caju cu migdale, niste fructe uscate mai pe la pranz, fructe. De obicei mancaruri simple, usoare si gustoase.
Liorisme: Am citit ca si parintii tai si-au schimbat modul de a se hrani. Ce a insemnat asta pentru ei? Dar pentru tine?
Corina: Ai mei parinti s-au mutat la tara. Si-au facut acolo gospodaria ce si-au dorit-o dintotdeauna. Au gaini, pisici, catei, caprite si multe legume, copaci fructiferi. Si au liniste si multa verdeata in jur. Sunt mult mai atenti la ceea ce consuma si prefera sa o faca cat mai mult din gospodaria lor: legume, verdeturi, oua, lapte. Mai mananca si carnita, dar tot crescuta de ei si alergata prin curte, la aer curat. Contrar asteptarilor mele, mama nu a reusit sa renunte deloc la carne, in timp ce tata a facut o lunga pauza. Acum mai gusta din cand in cand, atunci cand ii prepara mama. Posturile, in schimb, sunt sfinte si le tin pe toate. Se simt bine, au energie multa si sunt mereu veseli. Eu ii ajut, ii inteleg si ii sustin. Ii iau asa cum sunt ei. Ii iubesc de ma topesc toata cand sunt in preajma lor!
Liorisme: Sotul tau impartaseste acelasi mod de alimentatie?
Corina: Sotul meu a renuntat la consumul de carne. Consuma ocazional peste, dar mananca produse derivate din oua si lapte. O face insa destul de rar, comparativ cu alimentatia ce o avea inainte ca eu sa devin crudivora, cand nu exista masa fara carnita. Se simte si el foarte bine si nu ii este dor de fripturica. Sau cel putin nu o spune 🙂
Liorisme: Ai avut momente de indoiala, ca ceea ce mananci sar putea sa nu fie 100% benefic? Adica, te intrebi, aoleo!, daca nu mananc destule proteine sau daca ma anemiez?
Corina: Niciodata! Sunt convinsa ca primesc tot ceea ce am nevoie cu o alimentatie echilibrata. Modul de gandire insa da… poate fi nesanatos, daca tinde catre negativism iar starea interioara merge catre o nemultimire nesfarsita. De aici pleaca adevaratele probleme de sanatate si nu de la dieta.
Liorisme: Care sunt cele mai importante beneficii pe care tie ti le-a adus felul in care mananci? Exista si o parte neplacuta a faptului ca manaci “altfel”?
Corina:Beneficii? Toate! 🙂 Singura parte neplacuta este ca, atunci cand decizi sa iesi in oras cu prietenii, oferta restaurantelor este foarte limitata. Si exista riscul sa nu doresti sa mai iesi in astfel de locatii si, prin urmare, viata sociala sa aiba putin de suferit. Eu personal nu am avut probleme in acest sens, fiind o persoana mai solitara.
Hrana vie si urmarile ei: transformare la interior si exterior
Liorisme: Crezi ca modul acesta de a te hrani te-a schimbat interior, la nivel sufletesc? Daca da, in ce fel?
Corina: Schimbarea este inevitabila. Chiar de nu apare de la inceput, chiar daca nu e foarte evidenta, ea se face incet, in timp. Cand vezi cum sunt tratate animalele in ferme, acest lucru te marcheaza. Nu mai vrei sa produci suferinta si incepi sa le iubesti mai mult. Si incerci sa le protejezi.
Liorisme: Am observat ca in ultima vreme scrii mai rar pe blogul tau. E vreun motiv anume?
Corina: Cred ca principiile mele s-au mai schimbat putin, in timp. Am ramas un sustinator infocat al hranei vii, dar acum am si alte prioritati. Timpul nu mai este atat de generos cu mine, ca atunci cand am pornit la drum cu blogul. Simt ca am asternut acolo cam tot ce aveam de spus in acest domeniu, dar asta nu inseamna ca nu voi mai scrie. Astept momentul in care voi fi din nou inspirata si voi avea ceva nou si interesant de impartasit. Voi mai publica in schimb retete, deoarece am multe stranse si nu vreau sa le tin doar pentru mine.
Liorisme: Ne impartasesti cateva din visele si planurile tale de viitor? 🙂
Corina: Vreau sa calatoresc. As putea sa o fac fara sa ma opresc vreodata. Dar, din pacate, nu se poate. Pe termen scurt, imi doresc sa evoluez mai mult in ceea ce fac acum: tatuaje. Pe viitor? Sa fiu sanatoasa! Restul nu mai conteaza!
Tarta asta e o alta vraja facuta de Catalin in bucatarie. Mie nu-mi prea plac foetajele si placintele, in general. Dar cele facute de mama si de Catalin sunt de exceptie: nu doar ca sunt bune la gust, dar au si ingrediente “normale” si sunt facute de maini dragi mie. 🙂
Liorisme 