Poza de mai jos marcheaza un alt moment istoric, atat pentru mine, cat si pentru verisorul Catalin, un fel de frate un pic mai mare, caci am impartit acelasi lapte matern o vreme. 🙂 Mama lui Catalin, Mama Aurelia, cum ii spunem cu totii, e sora mai mica a mamei, mezina din cei sapte copii ai familiei Banescu. Pe Catalin l-a nascut cu sase luni inainte de a veni eu pe lume. Pentru ca la scurt timp, Mama Aurelia a trebuit sa isi reia munca, mama il hranea pe Varu’ intai, ca era mai mare si stia sa ceara, si apoi pe mine. Mai tarziu, in vacantele la sat, ni se facea baie in aceeasi copaie si mancam aceeasi bataie de la tataia pentru prostiile pe care le facea Varu’. 🙂 Intelegi deci de ce nu puteam lipsi de la serbarea lui de final de gradinita. Dar poza imortalizeaza si altceva: prima si singura mea bataie cu un alt copil. Un baietel m-a impins la gradinita, eu am cazut, iar ochiul drept mi s-a invinetit pe loc si asa a ramas si cand fotograful ne-a facut poza. Eu am ripostat, imbrancindu-l zdravan, dar altceva nu am reusit sa ii fac. Varu’ Catalin a comentat: “Pai daca nu mi l-ai aratat mie, ca il umpleam de bulion”. Si nu erau doar vorbe. Stia sa se bata, nu gluma! De altfel, in copilarie si in adolescenta, a fost paznicul meu de nadejde, intai in cartier, apoi pe la discoteci, prin oras. 🙂 No surprise, de ani buni, e politist in Tulcea. 🙂

In anul urmator, era randul meu sa serbez sfarsitul gradinitei, alaturi de colegi si de tovarasa educatoare Boghea, cea mai blanda educatoare dintre cate sunt! In afara de educatoarea mea, de dulapiorul unde imi puneam lucrurile si de fundele crete, albe precum laptele, pe care mama mi le lega in par, nu imi amintesc mare lucru legat de gradinita. O fi normal?

Mama povesteste ca, in drum spre serbare, ne-am inatalnit cu Varu’, care se juca in fata blocului. Era prafuit si ciufulit, dar voia sa mearga cu noi, asa ca mama l-a trimis in casa sa se spele si sa se imbrace cu ceva frumos. Ghici cu ce s-a intolit Varu’? Cu uniforma scolara de-a-ntaia! Nu a uitat sa se incinga cu o centura de pionier, care nu era a lui in mod sigur, ca abia dintr-a doua te faceau pionier la scoala. Pentru el, probabil, uniforma de elev era maximul elegantei baietesti! :-)))

Iata, incet si pe nesimtite, ma apropiam de sfarsitul copilariei. Eu cred ca, odata cu scoala, copiii nu mai sunt copii pe de-a-ntregul. Dupa ce esti inregimentat la scoala, incep grijile: trezitul de dimineata, statul in banca cu orele, temele, testele, notele, rautatile copiilor. Nici vacantele nu mai erau doar pentru joaca. Tin minte ca aveam tone de teme din tot felul de culegeri, fise de lecturi obligatorii, pentru care mergeam des la Casa Cartii, ca sa fac tot felul de conspecte. Acum, privind in urma, as fi putut sa cer mai putin de la mine, sa nu ma stresez de la o varsta atat de frageda, desi nu ma presa nimeni, dar eram atat de constiincioasa! Daca fetele mele ar fi asa, m-ar speria de-a dreptul! 🙂