Cand eram foarte tanara, eram convinsa ca ce vedeam in filme si ce citeam in carti sunt povesti frumoase de iubire, povesti pe care insa realitatea le-ar zdrobi a doua zi dupa nunta. Intuiam ca sentimentele, magia, adoratia din alta lume si dragostea perfecta, ce pareau sa transcenda timpul si spatiul, nu aveau prea multe in comun cu ce vedeam in jur.

Desi parintii mei au avut mereu o relatie trainica si nu am fost partasa la scandaluri de niciun fel, nu era foarte greu sa imi dau seama ca nevoia si traditia conduceau relatia si ca, desi dragostea era acolo, ea nu razbatea atat, incat sufletul meu de om in crestere sa se lase inspirat.

Apoi, aveam destui colegi ori prieteni care erau nevoiti sa faca fata la divorturi sau, mai rau, la scandaluri si la batai. In vremurile copilariei si adolescentei mele, nu vedeam mai niciodata barbat “la cratita” sau care sa faca lectii cu copiii, care sa deretice prin casa sau sa faca piata. Atat de rar vedeam cupluri care sa lase sa se intrevada ca relatia era bazata pe afectiune si pe un parteneriat real, incat nu e de mirare ca imaginea mea legata de dragoste si de casatorie in special, nu era una foarte idilica sau pe care sa vreau sa o probez. Pe scurt, nu imi doream sa iubesc sau sa ma casatoresc. Eram mult prea rationala, ca sa inghit asemenea dulcegarii.

Mai tarziu, pe la 16 ani, viata mi-a dat sansa sa iubesc. Dar asta nu mi-a schimbat prea tare opinia deja formata despre dragoste. In fapt, mi-a intarit impresia ca nu poti trai cu dragostea din filme si din carti, caci intalnisem eu iubire, dar si gelozie, neincredere si suferinta profunda. Da, era frumos sa iubesc si sa fiu iubita, dar, cel putin la acea varsta, se dovedea a fi prea greu sa jonglez cu atata simtire si sa cred ca asta va putea dainui si ca acel gen de iubire imi va aduce bucuria si linistea de care stiam ca am nevoie, ca sa cresc “mare”.

Ani mai tarziu, cand drumul meu s-a intersectat din nou cu cel al lui Catalin, vechea mea cunostinta din adolescenta, si cand m-am convins ca el e “altfel”, am hotarat sa ii mai ofer iubirii o sansa. Dar, exact cand ar fi trebuit sa fi invatat destule si desi candva nu ma lasasem prostita de propaganda dulce-amaruie a ideii de relatie romantica, Hollywood-iana, exact atunci mi-am dorit sa traiesc iubirea dupa standardele filmelor vizionate si cartilor citite. Cat timp si cata energie pierdute! A trebuit sa imi reamintesc ca fantezia nu inseamna dragoste. Mi-a luat ani buni sa fac diferenta intre “ideea” de iubire si adevarul despre cum puteam, de fapt, trai iubirea si ce insemna asta.

Am renuntat demult sa aflu cu mintea ce presupune sa iubesti si sa fii iubit. Azi, ochii mei vad si inima mea simte iubirea intr-un mod care nu are nimic stralucitor si totusi, e atat de autentica in simplitatea ei. De exemplu, mi-e de ajuns ca atunci cand Omul meu ma imbratiseaza, timpul iti tine si el respiratia, in timp ce mintea se goleste si grijile dispar. Nu am nevoie de nimic mai mult, decat sa imi privesc copiii si iubirea sa creasca calda in interior, asemeni unui astru urias si bland. Si stiu ca, calatorind singura cu avionul, la aproape 70 de ani, pentru prima data in viata, ca sa vina sa ne vada in UK, constituie dovada suprema de iubire pe care mama putea sa mi-o ofere.

Stiu multi oameni care se chinuie. Pe sine si pe cei din jur, in numele iubirii. Nu stiu sa explic in cuvinte iubirea adevarata, dar stiu ca o traiesc. Asta s-a intamplat abia atunci cand nu m-am mai fortat sa o obtin, sa o pastrez, sa o dovedesc sau sa o simt. Poate sunt norocoasa. Sau poate doar am inceput sa imbatranesc. Ori poate ca, de fapt, am invatat sa ma uit in interior, ca sa gasesc ce am nevoie si sa iubesc tot ce este, asa cum este. Asa am aflat ca, in realitate, iubirea e mai simpla si mai frumoasa decat cea din filme si din carti.

P.S. La multi ani, Omul meu!