Am mai pomenit despre faptul ca mediul intern al fiecarui individ permite microorganismelor sa se manifeste si sa se inmulteasca, insa mai mult de-atat, Noua Medicina Germanica sustine nu doar ca microbii nu sunt vinovati de declansarea bolilor infectioase, dar ca acestia sunt optimizatori in cadrul procesului de vindecare! Odata incetat conflictul intern, creierul da comanda microbilor prezenti in absolut toate organismele vii sa se activeze, facand curatenie acolo unde boala s-a manifestat si ajutand astfel la eliminarea tesuturilor necrozate, vatamate de boala. Ceea ce medicina alopata considera “infectie”, Noua Medicina Germanica declara a fi un proces fiziologic normal, declansat de creier in faza de vindecare; cu conditia sa se fi rezolvat conflictul intern care a dus la criza biologica initiala. Dupa ce microbii si-au facut treaba, acestia sunt eliminati la randul lor de catre ceea ce numim ”sistem imunitar” (leucocite, anticorpi). Asta stii ce inseamna? Ca de cate ori esti diagnosticat cu o “infectie” sau o alta problema si esti tratat cu medicamente, se reprima faza de vindecare a bolii, iar tu treci, mai devreme sau mai tarziu, inapoi in faza de stres (asa se explica probabil infectiile repetate, tot felul de boli cronice sau “incurabile”, cum sunt cele autoimune, ori cancerul, care “reapare in alt loc”).

Aceasta teorie, conform careia nu microorganismele sunt declansatoarele bolilor de tot felul si deci nu de ele trebuie sa ne pazim, nu este deloc noua. Sunt atatea lucruri cu adevarat importante care nu ajung la noi, desi ele se cunosc de mai bine de 100 de ani si mi se pare nedrept sa fie asa; in cunostinta de cauza, am avea macar sansa de a discerne, fiecare dintre noi, ce e credibil si ce nu, ce e bun si ce e rau, ce e adevarat si ce e fals. Spre exemplu, toti stim cine a fost Pasteur (concernele farmaceutice au avut grija sa ne informeze), dar putini stiu cine a fost Pierre Jacques Antoine Béchamp (1816 –1908). Nascut in Franta si traind in primii ani ai vietii in Bucuresti, Béchamp a fost un fervent oponent al mult mai celebrului Pasteur, rivalitatea lor fiind cunoscuta in epoca, pe teme legate de microbiologie, teoria germenilor si a agentilor patogeni. Profesor la Universitatea din Strasbourg, ulterior la Univeristatea din Montpellier, decan al Catholic Faculty of Medicine at Université Lille Nord de France, doctor in stiinte, chimist si biolog, Béchamp credea, spre deosebire de Pasterur, ca nu bacteriile sunt cauza directa a bolilor, ca acestea nu pot invada o “gazda” sanatoasa si ca boala survine atunci cand un dezechilibru (subnutritie, intoxicatii, stres fizic si moral) perturba functionarea normala a unei particule denumite microzima, care activeaza in interiorul fiecarui organism viu. In urma acestei perturbari, microzima se transforma in bacterie, cu rolul de a curata locul bolnav. Altfel spus: nu bacteria produce boala, ci dezechilibrul la nivelul metabolismului celular.

Desi Medicina Germanica, din ceea ce am citit eu pana acum, se concentreaza pe socurile emotionale, ca fiind cauza principala a bolilor cronice si degenerative, iata ca inaintasii doctorului Ryke Geerd Hamer, “parintele” Noii Medicine Germanice, el insusi suferind de cancer, aduc in discutie si o alta cauza de imbolnaviri, si anume cea legata de nutritie. Intoxicarea prelungita a organismului cu substante toxice sau cu alimente care nu constituie hrana, poate duce la un puternic dezechilibru biologic. Drept urmare, se va activa programul de supravietuire natural, organismul incercand sa scape de toxinele care-l invadeaza. Stiu pe pielea mea ca, de multe ori, migrenele mi se declansau cand saream calul (dulce in exces, alcool, tutun, culcat tarziu, stres prelungit).

Indiferent de cauza care a provocat boala (simptomul), vorbim tot despre tulburarea echilibrului acid-alcalin din organism. Nu e nicio indoiala ca, cu cat e socul emotional mai puternic, cu atat aciditatea creste, iar alcalinitatea scade; mai mult, cu cat stresul afecteaza mai tare linistea interioara, cu atat faptul ca o persoana se hraneste corect, isi va pierde din insemnatate.

Dar oare cat pierde din importanta ceea ce mancam, versus ceea ce simtim si ce gandim? Oare poti manca orice, atata vreme cat CREZI ca iti face bine ce mananci? Si invers: cand mananci “corect”, orice mica exceptie pe care o faci, atunci cand te simti vinovat si CREZI ca exceptia iti face rau, realmente iti va face rau? Adica nu alimentul in sine, ci credinta ca tocmai ai gresit iti va produce neplaceri. Ok. Ai ghicit, vorbesc de mine aici. 🙂 Sau poate ca cele doua componente in discutie (alimentatia si constienta) nu trebuie sa aiba, ca importanta, o anumita ierarhie, caci e clar ca fiecare isi are impactul ei asupra sanatatii, dar la modul cum sunt eu construita, simt nevoia sa atribui fiecareia din cele doua o importanta mai mare sau mai mica. Fiindca am nevoie sa stiu daca rasturnand aceasta ierarhie (pana acum, recunosc, importanta a ceea ce mancam cantarea mai greu), voi afla mai multe despre mine si, drept urmare, poate voi reinvata sa traiesc “altfel”. Oare reactivandu-mi cu adevarat constienta, pe langa un mod sanatos de a manca, voi putea sa ma reechilibrez interior si astfel, ceea ce medicina alopata numeste boala autoimuna (adica ceva nevindecabil), sa fie de fapt manifestarea unor emotii nerezolvate? Adica, atunci cand voi rezolva aceste dezechilibre emotionale (prin constientizare, iertare, acceptare), simptomele nu vor mai avea suport? Suna bine, nu? 🙂

Atunci cand sau daca (!) exista diagnostic de boala autoimuna, medicina descrie mecanismul acesteia astfel: sistemul autoimun pune în circulatie limfocite ce reactioneaza la tesuturile proprii ca la un corp strain. Astfel iau nastere inflamatii care nu se mai resorb, tesutul nu-si mai poate indeplini functiile si in cele din urma se distruge. Urmeaza apoi complicatiile posibile, pana la cancer si alte boli autoimune “ascunse”, la pachet cu cea “diagnosticata”. Acceptand ca asta e boala de care suferi, primul lucru pe care-l faci e sa te intrebi DE CE se intampla asta? De ce o ia natura razna? DAR: Natura, creatia lui Dumnezeu, nu da rasol, nici macar atunci cand noi credem ca o face; este doar o impresie. Medicina alopata nu stie sa raspunda la misterul declansarii bolilor autoimune. Omul e victima hazardului, putand fi atacat oricand si fara motiv de cate o boala. Medicina alternativa vine insa cu mai multe posibile cauze ale declansarii unei boli autoimune: vaccinuri, consum exagerat de proteina animala (mai ales lactate), abuz de medicamente, stres etc. Deci tot motive externe. Ok. Daca e asa, solutia e sa scapi de ceea ce te-a intoxicat si sa duci o viata cat mai curata, mancand simplu si echilibrat, consumand multa hrana vie, apa, facand miscare si gandind pozitiv. Dar DACA, cel putin in unele cazuri, boala autoimuna nu apare (numai) din motive externe, logic ca nu poate fi vindecata DOAR din afara, prin alimente hranitoare si miscare. Odata cu schimbarea alimentatiei, beneficiile vin negresit, o stiu din experienta, dar pare ca nu e de ajuns. Daca adevarata cauza, cel putin in cazul meu, e in mine, de multa vreme, cauza nedeslusita inca, mocnind si manifestandu-se prin pierderi inexplicabile de fier si B12, asociate cu insomnii severe, ameteli si palpitatii? Daca NU E DE AJUNS ce am facut pana acum?

Ma gandeam la expresia “a avea cei sapte ani de-acasa”, de care ne amintim tot timpul, mai ales atunci cand ii privim pe altii (adulti sau copii). Expresia asta se refera mai cu seama la educatia pe care o primeste o persoana in primii ani de viata si care, in functie de cat de bine si-a facut treaba familia, persoana respectiva este considerata fie un om manierat, cu bun simt si principii sanatoase de viata, fie, dimpotriva, un om lipsit de respect fata de altii, egoist si nesimtitor.

Si totusi, aceste etichete pe care ni le pune societatea in general (bun/rau, egoist/altruist, frumos/ urat, sanatos/bolnav etc), ne sunt cumva impuse din afara si ne obliga, pe nesimtite, sa traim si sa (ne) judecam conform lor. Inca din copilarie, parintii ne invata ce e rau si ce e bine, ce e voie si ce nu e voie, ce putem si ce nu putem, cine sa fim si cine sa nu fim; toate astea, desi bine intentionate, pleaca de la ideile, dorintele, credintele, temerile parintilor nostri, care la randul lor, le-au preluat de la familiile lor si din societatea in care si-au trait viata. Astfel, ajunsi la maturitate, noi suntem, in mare masura, produsul a ceea ce am invatat de-a lungul vietii, a ceea ce ni s-a spus (despre noi, despre ceilalti, despre viata), rezultatul a ceea ce si-au dorit altii pentru noi si, de la un punct, poate ce am crezut noi ca ne dorim. Daca la toate astea adaugam si faptul ca, avand acelasi mediu si mod de viata cu al familiilor noastre, preluam atat de mult de la acestia, incat ajungem sa ne identificam cu tot ce ne-au invatat si au trait ei; ajungem sa credem inclusiv faptul ca am mostenit bolile lor. De fapt, mostenim trasaturile, credintele, fricile membrilor familiei si de aceea, traind dupa aceleasi tipare, ne afecteaza aceleasi boli (asa-zis “genetice”).

Toate astea imi par logice si, intr-o mare masura, simt ca asa este. Si totusi, unde este Dumnezeu in aceasta ecuatie? Imi pare mie ca a te increde doar in puterea omeneasca pentru a depasi toate incercarile vietii, e o mare aroganta. Daca doar prin puterea mintii sale omul poate sa-si creeze singur existenta si astfel sa obtina cam tot ce isi doreste, inclusiv sanatatea fara de pret, unde e smerenia, virtutea cea mai importanta, conform invataturilor crestin-ortodoxe? E omul propriul sau Dumnezeu? Oare asta inseamna ca, indiferent ce faci in viata, tie sau altora, totul o sa fie bine, atata vreme cat nu te lasi afectat de exterior, iubindu-te si acceptandu-te asa cum esti? Nu inseamna asta ca faci mereu doar voia ta, cea omeneasca, fara sa mai ai nevoie de Dumnezeu in viata ta? Tu ce crezi?