Love is in the air. Gia, 2012“To die while we are alive gives us the only opportunity we will ever have to get outside of this package that houses us temporarily“. (Dr. Wayne Dyer)
Eu stiu ca in zilele fierbinti, de vara, cel ma potrivit ar fi cate un ceai caldut, sorbit pe indelete, la umbra, dar parca ma asculta cineva? 🙂 Copiii au tinut-o pe a lor: Vrem inghetataaaa! Asa ca, am procedat la confectionarea inghetatei, ca sa nu ma oblige sa dau iama prin magazine. Compromisul au fost cornetele cumparate. Compozitia am alcatuit-o tare simplu din 3 nectarine, 3 banane si 1 avocado, toate bine coapte si date la blender, pana s-au transformat intr-o “smantana” groasa.
La jumatate din compozitie am adaugat 4 linguri mari de carob. “Smantana” fructata am pus-o in cornete si le-am dat la congelator. Peste vreo 2 ore, am avut o surpriza: vreo 3 cornete se “cocosasera” nitel. Nu e de mirare: umezeala din fructe a fost absorbita de cornete si acestea “s-au lasat”. Sper sa gasesc o solutie pe viitor, sa nu se mai intample…Copiii, insa, nu s-au plans de forma, savurand inghetata cu maaaaare placere. La fel si Bunicu’. :-)))
Reteta variantei necongelate, care mie imi place si mai mult, o gasesti aici.
Savureaza vara si fructele ei, draga Cititorule! Iar de la Mariile noastre (Eva si Gia), catre Mariile voastre, La Multi Ani fermecati si petrecere frumoasa, langa suflete toride, ca ziua de astazi! 🙂
Avand in vedere repercursiunile deosebit de serioase ce pot decurge din lipsa vitaminei B12 din organism, sunt extrem de intrigata de faptul ca, atunci cand planifici un copil (ah, cum suna treaba asta!) si pe timpul sarcinii, medicii recomanda o multime de teste, care de care mai scumpe si mai complicate, dar nu si dozarea vitaminei B12, esentiala pentru sistemul nervos si nu numai. Si asta mai ales cand exista o anemie cronica, cum era in cazul meu. Nu o spun ca sa invinovatesc pe cineva. Mi-e clar de multa vreme ca medicina are limitele ei, iar doctorii aplica ce au invatat la scoala. Nu stiu cat de importante sunt testele pe care le face o femeie inainte si, mai ales, in timpul sarcinii, dar stiu ca ar fi esential sa se recomande si dozarea vitaminei B12.
In unele cazuri, nedepistata la vreme, carenta de B12 poate cauza copiilor suferinte neurologice ireversibile, cele mai comune cazuri de carenta de B12 la sugari si copii fiind date de deficienta pe linie materna. Dozarea vitaminei B12 nu doar ca e o analiza ieftina, viitoarea mamica nefiind pusa la nu stiu ce cheltuiala, dar poate fi o chestiune vitala, mai ales pentru viata bebelusului. Unde mai pui ca, carenta de B12 poate fi cauza pentru care o femeie nu ramane insarcinata! Nu sunt medic, dar poate ca, daca as fi aflat din timp de aceasta carenta, lucrurile ar fi stat altfel, si pentru mine, si pentru Eva. Desi, toate au un sens in viata…
Dupa aflarea vestii ca nivelul meu de B12 era foarte scazut si ca aveam si anticorpii, ce nu permiteau absorbtia vitaminei din hrana, am facut analize imediat si copiilor. Gia nu avea niciun fel de carenta, analizele ei fiind “ca la carte”. Eva, in schimb, era cu B12 la limita de jos si avea carenta de fier destul de pronuntata. Mi-am reamintit de faptul ca simptomele mele s-au agravat pe perioada sarcinii cu Eva. Tot atunci, mi-a aparut pe fata o depigmentare a pielii, care persista si acum si care ar putea fi un semn al anemiei pernicioase. Eu cred ca acum 6 ani s-a agravat boala, de care nu aveam cunostinta atunci, cand depozitele mele de fier si B12, si asa aflate la cote de avarie, au fost aduse la aproape 0, de sarcina. Nu e de mirare ca Eva, provenind dintr-o mamica cu carente zdravene si fiind alaptata 1 an, avea, la randul ei, depozite mici de fier si B12. Am tot studiat subiectul si am hotarat sa le dau copiilor suplimente sublinguale de B12, in doze mici, desigur. Chiar daca fetele mananca ocazional carne si branza, am zis ca riscurile sunt prea mari, mai ales ca Eva plecase la drum cu minus. B12 este o vitamina hidrosolubila, surplusul eliminandu-se prin urina, asa ca nu exista riscuri de supra dozaj. De asemenea, de 2 ani, zi de zi, fetele beau dimineata suc din pudra de orz verde sau din pudra de grau verde, la care adaugam chlorella sau spirulina. Au consumat luni bune argila, care are o lista intreaga de beneficii, asa cum am povestit aici. Evei i-am mai dat si fier biologic, iar dupa 4 luni de tratament, am refacut analizele. Testele aratau ca totul revenise la normal. De atunci, oricum, am grija sa nu le lipseasca sucurile verzi si B12. Evei, din cand in cand, ii dau cate 1 luna sau 2, fier biologic, de obicei primavara si toamna. De curand, am aflat ca si mama are carente serioase de B12, asa ca a trecut si ea pe suplimente. Nu stiu daca are legatura, insa problemele ei cronice de stomac (nediagnosticate nici dupa colonoscopie si endoscopie), pe care le experimenteaza de o viata aproape, s-au diminuat vizibil. La fel si ametelile. Vom vedea cum se va simti pe viitor, dar eu cred ca nu e intamplator faptul ca diareea si durerile de care sufera de atata vreme, au disparut. Carenta de B12 se poate manifesta in multe feluri si tocmai de aceea e greu sa se faca legatura intre simptome si cauza.
Dupa ce am aflat de carenta de B12, era nevoie sa tratez simptomele, dar mai tare voiam sa stiu de ce aparusera anticorpii care opreau absorbtia vitaminei B12 si ce puteam face sa fiu bine! Pentru ca era evident ca medicina alopata isi spusese parerea definitiv (o boala autoimuna nu are o cauza clara si este nevindecabila), doctorul de la Fundeni, fara alte explicatii, lasandu-ma in grija medicului de familie, am cautat o “altfel” de opinie medicala. Am gasit pe Internet (cum altfel?) un doctor, care spunea ca, printr-o dieta strict vegana, existau mari sanse ca boala sa se vindece. Mi-am zis ca asta nu ar trebui sa fie foarte greu, de vreme ce eu, oricum, renuntasem in mare parte, de ani buni, la proteina animala. In plus, se parea ca nu aveam de ales: intre a lua o viata medicamente, fara sanse de vindecare si a alege o alimentatie vegana, alegeam a doua varianta. Situatia nu era zugravita prea roz de dl. doctor: bolile autoimune reprezinta o stare de boala extrem de grava, in care propriul organism incepe sa nu-si mai recunoasca propriile tesuturi si organe, si-n plus ajunge sa lupte impotriva lor, cu dorinta de a le distruge complet. Mai mult, zicea acest doctor, daca ai o boala autoimuna detectata, cu siguranta exista si altele, in forme subclinice, care oricand se pot manifesta, daca, cauzele majore de declansare sau de autointretinere nu sunt eliminate. Iti spun sincer ca m-am speriat. Desi mi se parea ca ceea ce doctorul mentiona ca fiind CAUZA MAJORA a declansarii unei boli autoimune, si anume consumul excesiv de lactate, nu mi se potrivea, fiindca nu facusem niciodata abuz, eram dornica sa incerc orice, pentru a ma vindeca.
Pentru mine, Didina e un fel de Super Woman: inspira bucurie, e pozitiva si plina de energie, in timp ce face lucruri formidabile (alearga pe distante greu de atins pentru cei mai multi oameni, detine recordul, cel putin in ochii mei, pentru cel mai bun timp de „planking” si are timp pentru toate!). Cum reuseste?
Liorisme: Draga Didina, povesteste-mi te rog putin despre copilaria ta. Ai fost un copil activ?
Didina: Am fost, sa spun, un copil normal; ma jucam din cand in cand si cu papusi, dar doar pana pe la 4 ani. Dupa aceea, tot zburdam, jucand diverse jocuri, volei, baschet, competitii cu bicicleta unuia dintre copiii din cartier…Stateam fiecare la rand, pentru a face o tura cu bicicleta lui, el fiind singurul care avea bicicleta dintre noi toti, vreo 6 copii cu totul. Jocurile le faceam in parcul din vecinatatea casei, improvizand cosul pentru baschet, intre doua crengi inalte ale unui copac, care faceau nu stiu ce unghi. 🙂 Am reusit sa fac entorsa la un deget de la mana, cand am prins gresit mingea de baschet.
Liorisme: Cum si cand ai inceput sa alegi?
Didina: Am inceput sa alerg de Craciun, in 2009, cu niste prieteni, preferand sa iesim la aer, decat sa stam la masa indelungat, cum se obisnuieste de Sarbatori, sau la TV. A fost din prima o alergare usoara in jurul lacului Herastrau cu familia respectiva, care avea 3 fetite de 10, 8 si 4 ani si care ne-au insotit, fireste, Fiecare a alergat in ritmul lui. Cea ma haioasa a fost fetita cea mica, care s-a straduit sa se miste si sa tina si ea pasul intr-un fel, soptind-mi ca nu ii este usor, dar o face de dragul mamei ei. 🙂 De fapt, atunci a fost, asa, o recunoastere a parcului drag mie, intr-un mers muuult mai rapid decat o plimbare normala. In aprilie 2010, am inceput alergarea propriu-zisa, intr-un echipament oarecum adecvat si am inceput sa invat din greselile mele si din experientele celorlalti, pe care le-am deslusit de pe net.
Liorisme: Ceilalti membri ai familiei tale fac miscare?
Didina: Mama este foarte activa, de cand o stiu. Nu am auzit-o niciodata sa spuna ca doreste sa leneveasca, oricat de obosita ar fi. Fiecare zi o incepe plina de energie, activa, nicidecum sa isi faca o cafea si sa se reintoarca in pat. Ii place mult gradinaritul si tot ce tine de pamant.
Liorisme: Care este cea mai mare satisfactie a ta de pana acum, in ce priveste alergatul?
Didina: Alergarea de 100km din 30 mai 2015, pentru copiii din Valea Plopului.
Liorisme: In afara de conditia fizica si sanatate, ce vin la pachet cu alergatul, ce iti aduce, tie, personal, activitatea fizica?
Didina: Este o pasiune, este o „nebunie”. Sunt o persoana care pune suflet in tot ceea ce face, iar de cand am inceput sa alerg, chiar si cand incerc sa adorm, ma imaginez alergand in frumusetea de parc, Herastrau. De fapt, este un tot, alergare si natura; nu m-as vedea sa alerg doar asa, pe strazi; am nevoie si de verde, de proaspat, de pur in jurul meu.
Liorisme: Cum ar trebui sa fie mentalul unui alergator de cursa lunga, asa cum esti tu, ca sa termine cursa, sa nu renunte? Ce crezi ca primeaza: mentalul sau pregatirea fizica?
Didina: In primul rand, trebuie sa ai o forma fizica buna, pregatita pentru cat doresti sa alergi, dar 80% primeaza mentalul intr-o cursa lunga. Poti fi foarte bine pregatit dar, daca mental te indoiesti, este posibil sa clachezi. Eu nu mi-am pus niciodata problema ca nu voi termina o cursa; tot timpul m-am vazut la finish, inca de cand am inceput competitia. La cursa de 100km am avut emotii, pentru ca nu reusisem sa fac o alergare ceva mai lunga, apropiata de 100km, dar am pregatit in alt mod aceasta alergare. Mi-am dorit aceasta competitie pentru ca, de cand am inceput sa alerg, am avut in cap sa pot sa si ajut prin alergare, sa nu alerg numai de dragul de a bifa anumite competitii. Si rezultatele au sensul lor, evident, dar atunci cand poti sa ajuti, te simti implinit.
Liorisme: Ce importanta are nutritia si cum impacteaza ea performantele unui sportiv? Ai un regim alimentar deosebit?Suplimente consumi?
Didina: Nutritia este foarte importanta. Eu nu mananc decat foarte rar carne; mananc fructe, lactate, legume, seminte. Suplimente nu consum, doar in timpul cursei iau geluri, magneziu, daca este cazul.
Liorisme: In conditiile in care alergi atat de multi km, cum ramane cu ideea ca miscarea fizica excesiva cauzeaza acidoza de tip lactic, la nivelul muschilor si deci mai multa aciditate in corp?
Didina: Acest aspect inca nu l-am analizat.
Liorisme: Tu ai vreodata timp liber? Presupun ca ai si un job, ca restul lumii…Cum reusesti sa le faci pe toate?
Didina: Timp liber, mai degraba as zice timp in care sa nu fac nimic, nu am, pentru ca tot timpul imi gasesc cate ceva de facut si imi este greu cand incerc sa stau linistita; de fapt, nici nu reusesc. 🙂
Liorisme: Dintre toate cursele la care ai participat pana acum, alege-o te rog pe care care te-a impactat cel mai tare si povesteste-mi putin despre ea.
Didina: Maratonul de la Berlin, pe care l-am asteptat cu nerabdare tot anul trecut. Imi doream si un timp bun si am incercat sa ma concentrez doar pe alergarile pentru el. Cu o saptamana inaintea cursei, am participat la un semimaraton in cadrul Campionatului Balcanic de Atletism si de cum am pornit in alergare am simtit o durere in calcaiul drept, care m-a tinut toata cursa. Nu eram pregatita pentru un abandon, asa ca am incercat sa pun piciorul in diverse pozitii cand calcam, ca sa pot alerga. Consecintele au fost pe masura. Luni nu puteam merge, decat pe varful piciorului; de marti am incercat usor-usor sa merg. Joi am incercat o alergare usoara, dar tot mai aveam durere, asa ca eram resemnata pentru Berlin, care urma peste 3 zile; ma gandeam ca macar sa ma pot bucura sa termin cursa in limita timpului. Duminica, inainte de inceputul cursei, am avut emotii, cum se va manifesta piciorul meu; am pornit cu grija si usor; durerea nu a mai aparut. Eram insa relaxata si linistita, fara sa ma intereseze target-ul la care visam. Mi-am bucurat sufletul in alergare, alaturi de toti cei care ne-au sustinut pe traseu, am interactionat cu ei si nu am simtit cand s-a apropiat de sfarsit cursa. La final, cand am ridicat privirea la cronometrul oficial, nu mi-a venit sa cred ca visul meu s-a implinit! Imi doream sa termin in 3:30 si am termina in 3:28:58! Nu pot descrie momentele acelea, doar ca, inca o data, mi-am spus ca viata este un miracol.
Liorisme: In vacante alergi?
Didina: Da. Vacantele sunt in jurul alergarii; ori merg la o competitie si imi mai permit 2-3 zile de vacanta pe langa alergare, iar cand nu merg la vreo competitie si merg la mare, de exemplu, fiecare dimineata, cu exceptia unei zile sa spunem, incepe cu alergare. 🙂 Pot sa spun ca ma trezesc mai devreme cand sunt in vacanta, cu nerabdarea de a prinde rasaritul soarelui in alergare. 🙂
Liorisme: Sunt fascinata si cu totul uimita de timpii tai de planking! Care e ultimul record personal si cum reusesti? 🙂
Didina: 26 minute. Am inceput usor anul acesta, dupa ce am citit si studiat ca este foarte benefic pentru spate si nu numai. Nu foloseam un cronometru, ci imi puneam o melodie preferata, care era cam de aproximativ 6 minute. Apoi, foarte repede, am inceput sa maresc timpul, si am ajuns la 26 minute. Nu mi-am propus, ci pur si simplu, in ziua respectiva, am fost intr-o forma mentala foarte buna. 🙂
Liorisme: In afara de sport, ce alte pasiuni ai?
Didina: Plimbarile in natura, muzica, ciititul.
Liorisme: Cate persoane ai reusit sa convingi pana acum sa faca miscare? 🙂
Didina: Am ramas surprinsa cand mi-au impartasit diverse persoane ca, dupa ce au citit un articol cu mine, aparut in revista Alerg, in 2013, s-au apucat de alergare sau cand vad postarile mele pe Facebook, se mobilizeaza si mai mult si devin mai motivate. Nu as putea da un numar de persoane, dar m-au bucurat cei care au simtit sa imi impartaseasca aceste lucruri. 🙂
Liorisme: Ne impartasesti cateva din visele si planurile tale de viitor?
Didina: Imi doresc ca, prin alergarile mele, sa pot ajuta pe cei care au nevoie si de aceea am in vedere competitii in scop umanitar, in primul rand. Nu impartasesc planurile, proiectele mele, caci imi place sa se observe rezultatele. 🙂
“It’s not whether you get knocked down; it’s whether you get up.”
Dupa nasterea Evei, desi facusem miscare pana la 8 luni de sarcina, urcand scari zilnic (si scapand astfel de dureri crancene de spate), am observat ca burta mea arata ciudat, chiar si dupa 6 luni de la nastere. Ramasese bombata, iar buricul nu se retrasese. Asta nu se intamplase dupa sarcina cu Gia, desi atunci “luasem” 23 de kg, fata de 9, la sarcina cu Eva. Incepusem sa fac si miscare in mod constant, dar degeaba. Eram slaba, dar abdomenul era ciudat. Am cautat pe Net informatii si am aflat ca era posibil sa am diastazis al muschilor drepti abdominali, un defect al peretelui abdominal anterior. Am fost la vreo 3 doctori, care mi-au confirmat separarea celor doi muschi, cauzata, cel mai probabil, de cele doua sarcini. Orice contractare a musculaturii abdominale ducea la exteriorizarea anselor intestinale intre cei doi muschi drepti, care pareau separati de o “cocoasa” inestetica. In plus, tot din cauza diastazisului, aveam si hernie ombilicala. De aceea nu se retrasese buricul dupa nastere. Mi s-a spus ca hernia, odata instalata, nu se corecteaza, decat prin interventie chirurgicala.
De teama unei hernii intestinale si pentru ca de la an la an, distanta dintre muschi parea ca se accentueaza, in februarie 2012, am hotarat sa corectez diastazisul. Cu cateva luni inainte de operatie, desi parerile erau impartite (unii doctori spuneau ca e bine sa lucrezi musculatura abdominala, ca sa o intaresti, altii ca asta ar fi agravat diastazisul), m-am apucat de Insanity, un program alert de fitness; nu am pus accent prea tare pe abdomene, dar nici nu am exclus complet exercitiile care il solicitau. Cert este ca, la consultul preliminar operatiei, doctorul chirurg s-a crucit. Mi-a zis ca hernia ombilicala parea ca se micsorase mult, desi medical nu era posibil asa ceva. M-a intrebat ce am facut. I-am spus de programul meu de sport. A ridicat din sprancene, inca circumspect, si a zis ca va vedea cat de herniat e ombilicul, in timpul interventiei chirurgicale. Din fericire, nu a fost nevoie de plasa de sustinere, nici pentru muschi, nici pentru ombilic, fiind suficienta reapropierea muschilor si coaserea lor “zdravana”. Hernia ombilicala s-a rezolvat tot prin coasere. Buricul a fost readus in lacasul lui. “Am scapat ieftin”, ca sa zic asa, mai ales ca aveam o prietena careia diastazisul si operatia de corectie ii afectasera mult existenta. Eu eu am fost convinsa ca miscarea fizica, constanta si sustinuta, ajutase mult situatia mea.
La nici doua luni de la operatie, Catalin m-a inscris, fara sa ma intrebe, la Semimarathonul Bucuresti, la 10.5 km. Cand am auzit de isparava lui, m-a umflat rasul. In conditiile in care ma resimteam si cand conduceam masina si inca purtam corset de sustinere a abdomenului, nu imi imaginam cum as fi putut sa alerg asemenea distanta! La inceput de aprilie, inca purtam corsetul, dar, cu acordul doctorului, am inceput sa ma antrenez, alergand intai 1 km, apoi 2, 3, 5, pana ce, cu doua zile inainte de cursa, am alergat 8.5 km. Nu alergasem atat in viata mea! Cam o luna am avut la dispozitie sa ma pregatesc. Facusem sport in ultimii ani, dar niciodata in mod organizant sau constant. Incepand cu primii mei 10.5 km, alergati la Semimarathonul Bucuresti in mai 2012, sportul nu a mai lipsit din viata mea. Nu cred ca, in ultimii patru ani, au trecut mai mult de 2-3 zile fara sa fac miscare: alergare, coarda, fitness, inot. Tot din 2012, vacantele noastre includ sport zilnic, asa ca, conceptul de all inclusive nu ne mai sperie! Doua ore zilnice de sport ard orice eventual rasfat culinar. 🙂
Poate daca as fi facut sport si inainte de nasterea copiilor, muschii abdominali ar fi fost pregatiti de modificarile la care i-a spus sarcina. Sau poate nu. Cert este ca, luni de zile dupa operatia de diastazis, o operatie complicata, care a durat mai mult de 3 ore, nu am putut sa imi folosesc deplin abdominalii si a fost tare greu. Dar a trecut si, cand am putut sa ma misc complet fara dureri, am apreciat mai mult sanatatea si integritatea fizica si am stiut ca nu voi neglija miscarea toata viata mea.
Ti-am povestit toate acestea pentru ca sportul constant, mie mi-a schimbat viata. Pur si simplu, de cand fac sport in fiecare dimineata, privesc altfel ziua ce se asterne inainte; o incep cu nerabdare, indiferent daca am avut o noapte grea. Caci am avut multe astfel de nopti, in ultimii doi ani. Eu cred ca sportul, indiferent de forma de miscare aleasa, ne poate salva de multe ori. Ne poate salva de afectiuni fizice, de depresie, de kilograme in plus, de plictiseala si chiar de…noi insine. Miscarea fizica ne poate salva copiii de la sedentarism si tot ce aduce acesta. Si ce ii poate motiva mai mult pe copii, decat exemplul parintilor? Sportul mi se pare ca este printre putinele lucruri pe care un om le poate face pentru el insusi, cu minimum de cheltuiala. Nu ai nevoie de sala, de aparate sofisticate sau de alte ingrediente, daca nu ti le poti permite sau nu ti se potrivesc. De exemplu, pentru mine, YouTube si miile de filmulete cu tot felul de programe de sport, sunt mai mult decat motivante. Cand ma plictisesc de un program, caut altul, care sa mi se potriveasca si cu care sa rezonez. Cand ma satur de fitness, alerg sau sar coarda, ori inot. Tot ce ai nevoie este doar vointa si constanta. Rezultatele apar aproape imediat. 30 de minute zilnic pot fi alocate de oricine. Inseamna atat de putin, daca te gandesti la cat alocam altor activitati, si, in acelasi timp, atat de mult pentru corpul si psihicul nostru! Cel mai important e sa ne antrenam creierul, fiindca daca mentalul crede ca poate, corpul il va urma. Intotdeauna! In vacanta asta la mare, am inotat primii mei 1000 m, dintr-o bucata. Acum 5 ani, nu doar ca nu stiam sa inot, dar eram timorata de apa! Imi era frica si cu colacul sa intru la apa ceva mai adanca!
Filmuletele, pe care la postez astazi, sunt filmate de Gia si desi nici programul, nici discursul pe care le gandisem inainte nu prea “mi-au iesit”, iar postura fizica a mai avut de suferit pe ici, pe colo, mi-am dorit sa iti faci o idee cu ce ma ocup in fiecare dimineata, de la 5.15 la 6, impartasindu-ti cateva din exercitiile la care lucrez zilnic. In week-end, aloc macar o ora miscarii fizice, iar cand copiii sunt martori sau, si mai bine, actori la randul lor, asa cum s-a intamplat duminica trecuta, bucuria si satisfactia sunt mai mari! Nu fac nimic iesit din comun sau complicat, dar cu siguranta ma straduiesc mereu sa fac lucruri care sa imi impinga corpul si mentalul la noi provocari. No chalenging, no changing, zice Jillian Michaels. 🙂 Caut mereu sa invat din experienta altora, dar adaptez exercitiile in functie de ce simte corpul meu. Nimic nu se compara cu sentimentul pe care il ai dupa ce faci miscare sustinuta! Si nu uita, singurele limite pe care le ai, sunt cele pe care tot tu ti le setezi! Daca ai nevoie de inspiratie, te rog sa citesti aici povesti ale unor oameni ca mine si ca tine, dar care au decis sa scoata la suprafata frumusetea corpului prin miscare si nutritie. Iar daca ti-au placut exercitiile, revin si cu altele. Sper ca data viitoare sa fim un pic mai “profi” si mai organizati, iar eu sa fiu mai relaxata si totusi concentrata la ce am de facut… si sa nu ma mai las distrasa de gasca de copii sportivi.:-)
Acestea fiind zise, te invit sa vizionezi cele 2 filmulete si sa imi spui daca are dreptate Adam Rosante (one of my favorites): “If I own my morning, I own my day. Here’s how it goes: Wake Up With Gratitude, Give, Meditate, Workout, Eat, Work. That’s it. Those 6 keys help me fire off the starting line like Usain Bolt. And once I start, I’m relentless. Unstoppable. You can be too“.
P.S. Cand faci sport, nu uita de incalzire si, mai ales, de stretching. Acorda-le cat mai mult timp, ca sa nu risti sa te accidentezi. Asadar, SPOR LA SPORT! YOU CAN DO IT! 🙂
Liorisme 