Avand in vedere repercursiunile deosebit de serioase ce pot decurge din lipsa vitaminei B12 din organism,  sunt extrem de intrigata de faptul ca, atunci cand planifici un copil (ah, cum suna treaba asta!) si pe timpul sarcinii, medicii recomanda o multime de teste, care de care mai scumpe si mai complicate, dar nu si dozarea vitaminei B12, esentiala pentru sistemul nervos si nu numai. Si asta mai ales cand exista o anemie cronica, cum era in cazul meu. Nu o spun ca sa invinovatesc pe cineva. Mi-e clar de multa vreme ca medicina are limitele ei, iar doctorii aplica ce au invatat la scoala. Nu stiu cat de importante sunt testele pe care le face o femeie inainte si, mai ales, in timpul sarcinii, dar stiu ca ar fi esential sa se recomande si dozarea vitaminei B12.

In unele cazuri, nedepistata la vreme, carenta de B12 poate cauza copiilor suferinte neurologice ireversibile, cele mai comune cazuri de carenta de B12 la sugari si copii fiind date de deficienta pe linie materna. Dozarea vitaminei B12 nu doar ca e o analiza ieftina, viitoarea mamica nefiind pusa la nu stiu ce cheltuiala, dar poate fi o chestiune vitala, mai ales pentru viata bebelusului. Unde mai pui ca, carenta de B12 poate fi cauza pentru care o femeie nu ramane insarcinata! Nu sunt medic, dar poate ca, daca as fi aflat din timp de aceasta carenta, lucrurile ar fi stat altfel, si pentru mine, si pentru Eva. Desi, toate au un sens in viata…

Dupa aflarea vestii ca nivelul meu de B12 era foarte scazut si ca aveam si anticorpii, ce nu permiteau absorbtia vitaminei din hrana, am facut analize imediat si copiilor. Gia nu avea niciun fel de carenta, analizele ei fiind “ca la carte”. Eva, in schimb, era cu B12 la limita de jos si avea carenta de fier destul de pronuntata. Mi-am reamintit de faptul ca simptomele mele s-au agravat pe perioada sarcinii cu Eva. Tot atunci, mi-a aparut pe fata o depigmentare a pielii, care persista si acum si care ar putea fi un semn al anemiei pernicioase. Eu cred ca acum 6 ani s-a agravat boala, de care nu aveam cunostinta atunci, cand depozitele mele de fier si B12, si asa aflate la cote de avarie, au fost aduse la aproape 0, de sarcina. Nu e de mirare ca Eva, provenind dintr-o mamica cu carente zdravene si fiind alaptata 1 an, avea, la randul ei, depozite mici de fier si B12. Am tot studiat subiectul si am hotarat sa le dau copiilor suplimente sublinguale de B12, in doze mici, desigur. Chiar daca fetele mananca ocazional carne si branza, am zis ca riscurile sunt prea mari, mai ales ca Eva plecase la drum cu minus. B12 este o vitamina hidrosolubila, surplusul eliminandu-se prin urina, asa ca nu exista riscuri de supra dozaj. De asemenea, de 2 ani, zi de zi, fetele beau dimineata suc din pudra de orz verde sau din pudra de grau verde, la care adaugam chlorella sau spirulina. Au consumat luni bune argila, care are o lista intreaga de beneficii, asa cum am povestit aici. Evei i-am mai dat si fier biologic, iar dupa 4 luni de tratament, am refacut analizele. Testele aratau ca totul revenise la normal. De atunci, oricum, am grija sa nu le lipseasca sucurile verzi si B12. Evei, din cand in cand, ii dau cate 1 luna sau 2, fier biologic, de obicei primavara si toamna. De curand, am aflat ca si mama are carente serioase de B12, asa ca a trecut si ea pe suplimente. Nu stiu daca are legatura, insa problemele ei cronice de stomac (nediagnosticate nici dupa colonoscopie si endoscopie), pe care le experimenteaza de o viata aproape, s-au diminuat vizibil. La fel si ametelile. Vom vedea cum se va simti pe viitor, dar eu cred ca nu e intamplator faptul ca diareea si durerile de care sufera de atata vreme, au disparut. Carenta de B12 se poate manifesta in multe feluri si tocmai de aceea e greu sa se faca legatura intre simptome si cauza.

Dupa ce am aflat de carenta de B12, era nevoie sa tratez simptomele, dar mai tare voiam sa stiu de ce aparusera anticorpii care opreau absorbtia vitaminei B12 si ce puteam face sa fiu bine! Pentru ca era evident ca medicina alopata isi spusese parerea definitiv (o boala autoimuna nu are o cauza clara si este nevindecabila), doctorul de la Fundeni, fara alte explicatii, lasandu-ma in grija medicului de familie, am cautat o “altfel” de opinie medicala. Am gasit pe Internet (cum altfel?) un doctor, care spunea ca, printr-o dieta strict vegana, existau mari sanse ca boala sa se vindece. Mi-am zis ca asta nu ar trebui sa fie foarte greu, de vreme ce eu, oricum, renuntasem in mare parte, de ani buni, la proteina animala. In plus, se parea ca nu aveam de ales: intre a lua o viata medicamente, fara sanse de vindecare si a alege o alimentatie vegana, alegeam a doua varianta. Situatia nu era zugravita prea roz de dl. doctor: bolile autoimune reprezinta o stare de boala extrem de grava, in care propriul organism incepe sa nu-si mai recunoasca propriile tesuturi si organe, si-n plus ajunge sa lupte impotriva lor, cu dorinta de a le distruge complet. Mai mult, zicea acest doctor, daca ai o boala autoimuna detectata, cu siguranta exista si altele, in forme subclinice, care oricand se pot manifesta, daca, cauzele majore de declansare sau de autointretinere nu sunt eliminate. Iti spun sincer ca m-am speriat. Desi mi se parea ca ceea ce doctorul mentiona ca fiind CAUZA MAJORA a declansarii unei boli autoimune, si anume consumul excesiv de lactate, nu mi se potrivea, fiindca nu facusem niciodata abuz, eram dornica sa incerc orice, pentru a ma vindeca.