Didina Manole. Ultramaratonista din…intamplare

didina 6Pentru mine, Didina e un fel de Super Woman: inspira bucurie, e pozitiva si plina de energie, in timp ce face lucruri formidabile (alearga pe distante greu de atins pentru cei mai multi oameni, detine recordul, cel putin in ochii mei, pentru cel mai bun timp de „planking” si are timp pentru toate!). Cum reuseste?

Liorisme: Draga Didina, povesteste-mi te rog putin despre copilaria ta. Ai fost un copil activ?

Didina: Am fost, sa spun, un copil normal; ma jucam din cand in cand si cu papusi, dar doar pana pe la 4 ani. Dupa aceea, tot zburdam, jucand diverse jocuri, volei, baschet, competitii cu bicicleta unuia dintre copiii din cartier…Stateam fiecare la rand, pentru a face o tura cu bicicleta lui, el fiind singurul care avea bicicleta dintre noi toti, vreo 6 copii cu totul. Jocurile le faceam in parcul din vecinatatea casei, improvizand cosul pentru baschet, intre doua crengi inalte ale unui copac, care faceau nu stiu ce unghi. 🙂 Am reusit sa fac entorsa la un deget de la mana, cand am prins gresit mingea de baschet.

Liorisme: Cum si cand ai inceput sa alegi?

Didina: Am inceput sa alerg de Craciun, in 2009, cu niste prieteni, preferand sa iesim la aer, decat sa stam la masa indelungat, cum se obisnuieste de Sarbatori, sau la TV. A fost din prima o alergare usoara in jurul lacului Herastrau cu familia respectiva, care avea 3 fetite de 10, 8 si 4 ani si care ne-au insotit, fireste, Fiecare a alergat in ritmul lui. Cea ma haioasa a fost fetita cea mica, care s-a straduit sa se miste si sa tina si ea pasul intr-un fel, soptind-mi ca nu ii este usor, dar o face de dragul mamei ei. 🙂 De fapt, atunci a fost, asa, o recunoastere a parcului drag mie, intr-un mers muuult mai rapid decat o plimbare normala. In aprilie 2010, am inceput alergarea propriu-zisa, intr-un echipament oarecum adecvat si am inceput sa invat din greselile mele si din experientele celorlalti, pe care le-am deslusit de pe net.

Forest Run Grand Prix, Izvorani. Febr. 2014
Forest Run Grand Prix, Izvorani. Febr. 2014

Liorisme: Ceilalti membri ai familiei tale fac miscare?

Didina: Mama este foarte activa, de cand o stiu. Nu am auzit-o niciodata sa spuna ca doreste sa leneveasca, oricat de obosita ar fi. Fiecare zi o incepe plina de energie, activa, nicidecum sa isi faca o cafea si sa se reintoarca in pat. Ii place mult gradinaritul si tot ce tine de pamant.

Liorisme: Care este cea mai mare satisfactie a ta de pana acum, in ce priveste alergatul?

Didina: Alergarea de 100km din 30 mai 2015, pentru copiii din Valea Plopului.

didina 7

Liorisme: In afara de conditia fizica si sanatate, ce vin la pachet cu alergatul, ce iti aduce, tie, personal, activitatea fizica?

Didina: Este o pasiune, este o „nebunie”. Sunt o persoana care pune suflet in tot ceea ce face, iar de cand am inceput sa alerg, chiar si cand incerc sa adorm, ma imaginez alergand in frumusetea de parc, Herastrau. De fapt, este un tot, alergare si natura; nu m-as vedea sa alerg doar asa, pe strazi; am nevoie si de verde, de proaspat, de pur in jurul meu.

Marathonul Regal, mai 2014
Marathonul Regal, mai 2014

Liorisme: Cum ar trebui sa fie mentalul unui alergator de cursa lunga, asa cum esti tu, ca sa termine cursa, sa nu renunte? Ce crezi ca primeaza: mentalul sau pregatirea fizica?

Didina: In primul rand, trebuie sa ai o forma fizica buna, pregatita pentru cat doresti sa alergi, dar 80% primeaza mentalul intr-o cursa lunga. Poti fi foarte bine pregatit dar, daca mental te indoiesti, este posibil sa clachezi. Eu nu mi-am pus niciodata problema ca nu voi termina o cursa; tot timpul m-am vazut la finish, inca de cand am inceput competitia. La cursa de 100km am avut emotii, pentru ca nu reusisem sa fac o alergare ceva mai lunga, apropiata de 100km, dar am pregatit in alt mod aceasta alergare. Mi-am dorit aceasta competitie pentru ca, de cand am inceput sa alerg, am avut in cap sa pot sa si ajut prin alergare, sa nu alerg numai de dragul de a bifa anumite competitii. Si rezultatele au sensul lor, evident, dar atunci cand poti sa ajuti, te simti implinit.

didina 9
Baneasa Trail Race (by Traiasc Sanatos). 2013

Liorisme: Ce importanta are nutritia si cum impacteaza ea performantele unui sportiv? Ai un regim alimentar deosebit?Suplimente consumi?

Didina: Nutritia este foarte importanta. Eu nu mananc decat foarte rar carne; mananc fructe, lactate, legume, seminte. Suplimente nu consum, doar in timpul cursei iau geluri, magneziu, daca este cazul.

Liorisme: In conditiile in care alergi atat de multi km, cum ramane cu ideea ca miscarea fizica excesiva cauzeaza acidoza de tip lactic, la nivelul muschilor si deci mai multa aciditate in corp?

Didina: Acest aspect inca nu l-am analizat.

Liorisme: Tu ai vreodata timp liber? Presupun ca ai si un job, ca restul lumii…Cum reusesti sa le faci pe toate?

Didina: Timp liber, mai degraba as zice timp in care sa nu fac nimic, nu am, pentru ca tot timpul imi gasesc cate ceva de facut si imi este greu cand incerc sa stau linistita; de fapt, nici nu reusesc. 🙂

Forest Run Mogosoaia. Dec. 2013
Forest Run Mogosoaia. Dec. 2013

Liorisme: Dintre toate cursele la care ai participat pana acum, alege-o te rog pe care care te-a impactat cel mai tare si povesteste-mi putin despre ea.

Didina: Maratonul de la Berlin, pe care l-am asteptat cu nerabdare tot anul trecut. Imi doream si un timp bun si am incercat sa ma concentrez doar pe alergarile pentru el. Cu o saptamana inaintea cursei, am participat la un semimaraton in cadrul Campionatului Balcanic de Atletism si de cum am pornit in alergare am simtit o durere in calcaiul drept, care m-a tinut toata cursa. Nu eram pregatita pentru un abandon, asa ca am incercat sa pun piciorul in diverse pozitii cand calcam, ca sa pot alerga. Consecintele au fost pe masura. Luni nu puteam merge, decat pe varful piciorului; de marti am incercat usor-usor sa merg. Joi am incercat o alergare usoara, dar tot mai aveam durere, asa ca eram resemnata pentru Berlin, care urma peste 3 zile; ma gandeam ca macar sa ma pot bucura sa termin cursa in limita timpului. Duminica, inainte de inceputul cursei, am avut emotii, cum se va manifesta piciorul meu; am pornit cu grija si usor; durerea nu a mai aparut. Eram insa relaxata si linistita, fara sa ma intereseze target-ul la care visam. Mi-am bucurat sufletul in alergare, alaturi de toti cei care ne-au sustinut pe traseu, am interactionat cu ei si nu am simtit cand s-a apropiat de sfarsit cursa. La final, cand am ridicat privirea la cronometrul oficial, nu mi-a venit sa cred ca visul meu s-a implinit! Imi doream sa termin in 3:30 si am termina in 3:28:58! Nu pot descrie momentele acelea, doar ca, inca o data, mi-am spus ca viata este un miracol.

BMW Berlin Marathon. Sept. 2014. Life is a miracle!
BMW Berlin Marathon. Sept. 2014. Life is a miracle!

Liorisme: In vacante alergi?

Didina: Da. Vacantele sunt in jurul alergarii; ori merg la o competitie si imi mai permit 2-3 zile de vacanta pe langa alergare, iar cand nu merg la vreo competitie si merg la mare, de exemplu, fiecare dimineata, cu exceptia unei zile sa spunem, incepe cu alergare. 🙂  Pot sa spun ca ma trezesc mai devreme cand sunt in vacanta, cu nerabdarea de a prinde rasaritul soarelui in alergare. 🙂

International Marathon Brasov. Iunie 2015
International Marathon Brasov. Iunie 2015

Liorisme: Sunt fascinata si cu totul uimita de timpii tai de planking! Care e ultimul record personal si cum reusesti? 🙂

Didina: 26 minute. Am inceput usor anul acesta, dupa ce am citit si studiat ca este foarte benefic pentru spate si nu numai. Nu foloseam un cronometru, ci imi puneam o melodie preferata, care era cam de aproximativ 6 minute. Apoi, foarte repede, am inceput sa maresc timpul, si am ajuns la 26 minute. Nu mi-am propus, ci pur si simplu, in ziua respectiva, am fost intr-o forma mentala foarte buna. 🙂

didina2
Planking. Intareste spatele si nu numai!

Liorisme: In afara de sport, ce alte pasiuni ai?

Didina: Plimbarile in natura, muzica, ciititul.

Liorisme: Cate persoane ai reusit sa convingi pana acum sa faca miscare? 🙂

Didina: Am ramas surprinsa cand mi-au impartasit diverse persoane ca, dupa ce au citit un articol cu mine, aparut in revista Alerg, in 2013, s-au apucat de alergare sau cand vad postarile mele pe Facebook, se mobilizeaza si mai mult si devin mai motivate. Nu as putea da un numar de persoane, dar m-au bucurat cei care au simtit sa imi impartaseasca aceste lucruri. 🙂

Alba Iulia City Race. Martie 2015
Alba Iulia City Race. Martie 2015

Liorisme: Ne impartasesti cateva din visele si planurile tale de viitor?

Didina: Imi doresc ca, prin alergarile mele, sa pot ajuta pe cei care au nevoie si de aceea am in vedere competitii in scop umanitar, in primul rand. Nu impartasesc planurile, proiectele mele, caci imi place sa se observe rezultatele. 🙂

didina5 didina8

Semimarathon Bucuresti: la brat cu egoul

What a liberation to realize that the ‘voice in my head’ is not who I am. ‘Who am I, then?’ The one who sees that”. (Ekhart Tolle)

Cu ceva vreme in urma, am inteles ca tot ce nu e curgere fireasca in viata, tot ce e lupta si incordare, aduce, intr-un fel, suferinta. Aceasta suferinta poate fi fizica ori sufleteasca sau ambele. Principiul asta se aplica si la alergat. De aceea, la inceputul primaverii, imi promisesem ca nu am sa mai tin cont de timpi si distante, ci doar de sentimentul de bine pe care mi-l da alergatul. Stiu ca in momentul in care cresc ritmul, nu ma mai simt confortabil si incep sa duc o batalie cu propriul organism, in general, cu mintea si cu plamanii mei, in special. Daca picioarele nu se plang, desi alerg km intregi, cu respiratia este alta poveste. Chiar daca, in competitii, timpii se intampla sa fie mai buni, de la an la an, nu devine mai usor, Nu stiu daca e din cauza ca nu ma antrenez destul, ca nu fac sprinturi prea des sau pentru ca hemoglobina e inca jos si oxigenarea nu se face in parametrii normali. Cert este ca, daca imi creste pulsul, dupa cateva minute, totul devine o lupta in a respira si ceva se innegureaza in capul meu. Nu mai pot fi atenta nici la mine insami, nici la ce e in jurul meu, nu inteleg nimic din muzica sau cartea pe care o ascult. Corpul isi pierde postura, umerii se aduna urat si armonia lipseste.  Asta se observa cu usurinta in pozele de pe traseul diferitelor concursuri la care particip.

Semimarathon Bucuresti, mai 2014. Cu egoul pe umeri
Semimarathon Bucuresti, mai 2014. Duc egoul pe umeri si asta se vede in postura corpului

Ei, daca alerg in zona aeroba, sub un anumit puls, alergarea e ceva placut si nu simt niciun fel de efort, nici pentru inima, plamani, nici pentru picioare, iar mintea imi slujeste, nu ma impidica sa duc la bun sfarsit ce mi-am propus. Acum vreo 2 ani, imi monitorizam pulsul; dupa o vreme, nu a mai fost nevoie, caci simteam cand am depasit pragul de confort si ma reglam singura, fara sa stiu exact ce puls aveam. Astfel, nu doar ca alergatul e o placere, dar grasimile se ard mai eficient (la efort de intensitate mica, corpul nu foloseste depozitul de carbohidrati, ci arde grasimile), glicemia ramane stabila, iar transferul de oxigen prin sange decurge mai bine si nici nu exista risc de accidentari. Si, foarte important, cand efortul este de joasa intensitate, cu cat mai mult oxigen la dispozitie (cat sa poti sa vorbesti fara sa gafai), atunci se conserva rezervele de glicogen. Cand arderea glicogenului e prea rapida, rezulta cresterea cantitatii de acid lactic in muschi. Asta inseamna nu doar ca ritmul de alergare va suferi drastic, ca muschii vor fi afectati, dar si ca se va produce acidoza in corp.

Marathon Bucuresti, oct. 2012, stafeta: singura cursa in oras in care m-am simtit bine si am avut si un timp bun :-)
Marathon Bucuresti, oct. 2012, stafeta: singura cursa in oras in care m-am simtit bine si am avut si un timp bun 🙂 Si se vede: zambesc cu toti dintii. 🙂

De cate ori am participat la alergari la munte ori la mare, cumva am reusit sa raman conectata la mine insami si la natura din jur, la oamenii de langa mine; am reusit sa raman prezenta si atenta. Egoul, care sta mereu la panda, in plina natura pare sa fie drastic diminuat, iar eu pot sa imi vad de alergare in ritmul meu, bucurandu-ma de peisaje, de oameni, facand din fiecare cursa montana sau pe plaja, o experienta placuta si de neuitat. 🙂

No Stress Trathlon. Olimp, sept. 2012. Feeling free and enrgised :-)
No Stress Triathlon. Olimp, sept. 2012. Feeling free and energised 🙂
sept 2013
No Stress Triathlon. Olimp, Sep. 2013. No stress, indeed 🙂
Olimp. Sept. 2013. The three Musketeers: Me, Lavinia & Catalin
Olimp. Sept. 2013. The three Musketeers: Me, Lavinia & Catalin
Semimarathon Brasov, aprilie 2013. In gasca, gata de distractie
Semimarathon Brasov, aprilie 2013. In gasca, gata de distractie

Ei bine, la oras, lucrurile sunt altfel si, indiferent de planurile pe care mi le  fac pana la startul cursei, totul se schimba, odata ce am trecut de primii 2-3 km. Desi nu ma innebunesc dupa alergatul pe asfalt, din mai multe motive, de la Semimaratonul Bucuresti nu vreau sa lipsesc. Imi place prea tare atmosfera, oamenii de toate varstele, culorile si…formele. 🙂

Semimarathon Bucuresti, mai 2015. Inca ma simt bine:-) Abia am pornit...
Semimarathon Bucuresti, mai 2015. Inca ma simt bine, desi am plecat cam tare…

Dar e mereu o provocare, caci asfaltul, cladirile, oamenii nu ma ajuta sa tin egoul cu capul la cutie. La scurt timp dupa start, incep sa ma gandesc ca parca deja am picioarele grele, ca tipa din fata mea are 20 de kg in plus, fata de mine, si alearga mai repede, ca, ia uite, cel din stanga mea are peste 50 de ani si nu vad nicio grimasa pe fata lui, ca ce bine ar fi sa scot si eu un timp mai bun decat anul trecut, ca parca-s cam deshidratata, ca ar fi fost bine daca aveam muzica…Si ma trezesc pe la km 4 sau 5 ca deja gafai, ca obrajii imi ard, ca ochii nu mai vad clar si m-as opri oricand, cu bucurie. Altfel zis, deja am obosit. :-)… si se duce tot ce mi-am propus: sa ma bucur de concurs si atat. Dar oare daca scot cu 3, 5 sau 10 minute minute mai putin decat anul trecut, cui ii pasa? Ma face asta mai buna, mai rea, mai interesanta, mai incompleta, mai inteligenta, mai frumoasa? Egoul meu e singurul care va fi hranit, fix pentru 5 minute, dupa care va cersi mai mult, ca sa fie satisfacut. De fapt, esenta mea e neschimbata, fie ca voi castiga cursa (!), fie ca voi termina ultima. Eu voi fi exact aceeasi. A, poate cu dureri musculare, articulare, probleme la ligamente, dar altfel, aceeasi.

Nu ma intelege gresit! Admir din toata inima oamenii care alearga mult si bine, au timpi fenomenali si continua sa zambeasca si sa se simta bine pe tot parcursul concursului. Cunosc si recunosc acest tip de alergatori. Se vede de la o posta ca nu e chin si epuizare mentala pentru ei, chiar daca isi imping limitele in concurs; cred ca acesti oameni traiesc efortul fizic in alt fel, mai destins, mai detasat. Cumva, bucuria si pasiunea cu care alearga ii fac pur si simplu buni! Probabil fiindca se antreneaza mai mult, mai inteligent, probabil ca fac asta de mai multa vreme, ori poate ca sunt nascuti sa le fie usor sa faca sport. Sau, cel mai sigur, pentru ca iubesc viata si iubesc miscarea! 🙂 Poate ca voi afla raspunsul cu ocazia acestui articol. 🙂

Irina si Despina: le leaga aceeasi pasiune si bucrie de a alerga. Si asta se vede pe chipul lor, in postura corpului si in rezultatele de exceptie (Semimarathon Bucuresti, mai 2015. Foto: Bogdan Buda)
Irina Daniela Constantinescu si Didina Manole: au in comun aceeasi pasiune si bucurie de a alerga. Si asta se vede pe chipul lor, in postura corpului si in rezultatele de exceptie (Semimarathon Bucuresti, mai 2015. Foto: Bogdan Buda)

Oricum, daca la finalul cursei tot ce vrem sa stim este cat “am scos” noi sau ceilalti, in loc sa ne intrebam cat de bine ne-am simtit, atunci e vorba de ego, ci nu de bucuria de a alerga. Pe mine, orasul, cumva, ma face sa alerg cu egoul la brat, uitand de ce sunt acolo: doar ca sa ma simt bine. Nu trebuie sa dovedesc nimic, nici macar mie; nu trebuie sa imi dau sufletul pentru timpi mai buni; nu trebuie sa ma compar cu nimeni; nu trebuie…nimic. Daca cursa e un chin, atunci nu am castigat absolut nimic; dimpotriva: am uitat sa ma bucur de clipa prezenta si castiga doar egoul meu, care abia asteapta sa mai creeze o poveste, in care eu sunt fie victima, fie castigator. Pentru mine, competitia inseamna ganduri agresive, indreptate mai ales asupra propriei persoane, teama ca nu vei fi destul de bun in ochii tai si ai celorlalti, frustrare si epuizare mentala si fizica.

Pe la km 7, duminica trecuta m-am gandit ca am sa renunt sa alerg in oras, caci nu imi place de mine: nici cum ma misc si nici ce gandesc. Apoi, mi-a trecut prin minte ca, in acest fel, aleg calea usoara, fugind de mine insami, de ceea ce simt si ce gandesc. Dar daca, in loc sa evit alergarile la oras, lucrez mai mult cu mine insami, provocandu-mi egoul? Daca, in loc sa aleg sa fiu victima propriilor ganduri frustrate, aleg sa ma simt ca la munte ori la mare: libera de ambitii inutile, lasand corpul sa se miste in propriul ritm, pe masura antrenamentului si limitelor lui, in timp ce mintea si sufletul se bucura de miscare si energie pozitiva? 🙂

Gandul asta mi-a dat aripi spre final si mi-am recapatat si suflul, mai ales ca la km 9 ma asteptau Gia, Eva, Bunicu’ si toti prietenii de la Traiesc Sanatos, la cel cel mai vesel si mai energizant punct de alimentare de pe traseu! 🙂 Eva, pentru prima data voluntar intr-o astfel de competitie, topaia ca zaluda cand m-a vazut, Bunicu’ sufla din vuvuzea cu toata puterea, iar Gia era nerabdatoare sa bata cuba cu mine si sa imi ofere un pahar de apa. 🙂

IMG-20150517-WA0004~2
Gia & Eva la punctul de alimentare Traiesc Sanatos, incurajand si impartind participantilor apa si fructe:-) In fundal, stanga, Bunicu’ si vuvuzeaua lui zgomotoasa:-) (foto Costin Vasiliu)

IMG-20150517-WA0008~2

“To me, running is more than just putting miles in. The key thing is, keep it fun. Always try to find the joy in it. Sometimes I have to train to race to win, and I always try to remind myself that there’s fun in hard work and pushing the body to its limits”. (Scott Jurek)