Mie imi plac toate anotimpurile. Iubesc tristetea Toamnei, dar si infrigurarea Iernii. Fara dogoarea Verii, viata ar fi mai rece, dar parca bucuria pentru tot ce e viu o simt cel mai tare Primavara, amintindu-mi cum sa redevin, dupa lunga hibernare, a human fish bird….
Anotimpul asta imi pare asa, ca o mireasa, ce-si scutura delicat valul peste Pamant. In vazduh, mireasa diafana imprastie parfum de viata, noi inceputuri si melancolie impletita cu speranta.
Primavara, copiilor li se reaprind obrajii si stelutele din privire, parul le straluceste mai tare, zambetul le infloreste mai usor si chiar daca vreo ploicica mai spala aerul, umbrele norilor pe Pamant nu mai dor. Se simte ca viata mocneste peste tot si maine va izbucni la suprafata.
Primavara inteleg mai bine ca peste tot si toate vegheaza Cineva, fiindca atunci cand soarele incalzeste inimi, case, pietre, strazi, pomi si ape…te simti ocrotit, ranile prind coaja si stii ca TOTUL VA FI BINE. Fiindca si tu, fiinta umana, esti o farama mica din ceea ce a creat Cineva.
Cu bucurie si recunostinta pentru viata si tot ce-ncape in ea, MULTUMESC!
Copilarie…in drumetie. Martie 2015Ninge cu primavara…Lan de clopotei dalbiSorcove de martieResting moment…I’ll keep my eyes shut, till I feel I am just a tree:-). Martie 2014Incantatie.Snowing with happiness
Zi de marti, putin trecut de ora 18. Se potolise in sfarsit ploia. Incetasera si tunetele si fulgerele. Statuse si ninsoarea. Intru pe Centura de Est a Ploiestiului. Dupa vreo 5 minute, simt in oglinda retrovizoare ca peste mine vine o lumina puternica. Cu gandul ca e vreun 4×4 grabit, arunc o privire si inmarmuresc de-a binelea: asfintitul aprinsese Cerul si Pamantul. Crepusculul tremura parca, imprastiind un colorit orbitor, de la rosu aprins si pana la portocaliu stins. Am tras pe dreapta, am deschis geamul masinii, incercand sa imortalizez cu telefonul macar o farama din explozia cromatica, pe care apusul soarelui o regiza in spatele meu. Cerul era precum o inima inflacarata de o dragoste arzatoare, vesnica. Soseaua uda oglindea aceleasi culori, intr-un mod aproape nepamantean. Ciudat, vreme de secunde bune, nu a trecut nici macar o masina care sa tulbure tabloul. Doar eu si cateva ciori de pe firele de telegraf eram martore la atata frumusete.
Am pornit din nou la drum si dupa vreo 10 minute, in fata mea, cerul indragostit s-a preschimbat in vazduh manios si amenintator. Norii intunecati se oglindeau in ochiurile de apa din dreapta mea intr-un mod atat de dramatic, incat am oprit din nou masina. Doar furnalele din zare parca mai sustineau norii, inainte ca acestia se se pravaleasca peste mine si peste drumul singuratic.
Intorc capul si privesc spre Manastirea Ghighiu. Tot timpul anului, indiferent de anotimpul pe care il strabat cu masina, locul asta are o incarcatura, o atmosfera speciala. Daca e ceata pe drum, deaspura Manastirii soarele arunca sulite de lumina, spargand negura; daca e furtuna, cerul e altfel deasupra Manastirii, mai luminos. Acum, prin tumultul noros, o lumina ca de rasarit se chinuia sa strapunga cerul, in spatele turlelor triste. In aer mirosea a Paste, a Craciun, a Dragobete…Doamne, frumoase lucruri se intampla in Cer si pe Pamant! Am stat cu gura cascata, zgaindu-ma la show-ul de pe cer, pana ce un camion a trecut pe langa mine in tromba. Uitasem ca am geamul masinii deschis, asa ca stropii reci de apa de pe sosea m-au trezit, obligandu-ma sa o pornesc din nou la drum, spre casa.
Cand am repornit masina, George Michael a inceput sa-mi cante cald, Jesus to a child. Perfect timing, I’d say…:-)
…Kindness in your eyes I guess You heard me cry You smiled at me Like Jesus to a child…
Cand eram prin liceu, mi-am promis ca niciodata nu voi fi destul de saraca, de ocupata, ori prea suparata sau prea fericita, incat sa renunt la a merge la cinematograf. Eram o ciudata pentru cei din jur; cand auzeau ca merg la cinema, ma intrebau cu compasiune : “Tu nu ai cablu acasa”? Desi la cinema faceam un frig crancen iarna, fiindca cinematografele din Tulcea nu erau incalzite, mi-erau mult prea dragi filmele, ca sa renunt. In plus, niciodata ce vedeam la televizor, nu se compara cu ce traiam, privind marele ecran. Si fiindca nu prea aveam prieteni care sa-mi impartaseasca pasiunea, de vreo doua ori am carat-o pe biata mama cu mine, la film. La unul dintre ele, Never talk to strangers, cand Banderas a inghesuit-o pe blonda Rebecca de Morney, sarutand-o cu foc, mama s-a facut mica, mica pe scaun. 🙂
wounded rose (dec. 2014)
In ultimii ani, ma rasfat mai rar cu cinematograful si nici la televizor nu prea ma uit, dar sunt momente cand imi reamintesc de ce imi placeau atat de tare filmele; ca si atunci cand ascult muzica, ceva ascuns in adancuri se trezeste in mine si iese navalnic la suprafata; un dialog sau o secventa dintr-un film ma poate emotina atat de tare, incat pielea toata mi se face de gaina, mi se pune un nod in gat si ochii mi se umezesc.
Azi am revazut, pe secvente, (ah, ce rar mai vad un film cap-coada), filmul “In her shoes“. Cand, la finalul filmului, Maggie (Cameron Diaz) ii recita surorii sale poezia lui E.E. Cummings, mi-a trecut prin minte ca eram probabil ridicola, cu atata sentimentalism ce navalise peste mine. 🙂 Mai ca m-a busit plansul. Ca sa nu ma vada fetele, am inceput sa clipesc des, ca o bufnita surprinsa de o dimineata insorita.
Iti port inima cu mine (o port in inima mea)
Iti port inima cu mine (o port in inima mea)
Nu raman niciodata fara ea (oriunde merg mergi si tu, draga mea;
si orice e facut doar de mine e fapta ta, draga mea)
Nu ma tem de soarta (caci tu-mi esti soarta, dulcea mea)
Nu vreau o alta lume (caci frumoasa tu esti lumea mea, adevarata mea)
si tu esti orice luna a insemnat vreodata
si orice soarele va canta vreodata esti tu.
Iata cea mai ascunsa taina ce nimeni n-o cunoaste
(iata radăcina radacinilor si mugurul mugurilor
si cerul cerurilor unui copac numit viata ce creste
mai sus decat sufletul poate spera ori mintea se poate ascunde)
si iata miracolul ce-mpiedica sa se ciocneasca stea de stea.
Mi se intampla. Poate nu prea des, dar mi se intampla sa fiu fericita din…aproape nimic. Ieri, in drum spre munca, afara ningea, apoi ploua si iar ningea, de parca natura nu se hotara daca sa reverse pe pamant stropi de ploaie, ori fulgi de nea, si atunci sufla din toti rarunchii cu vant peste noi. Cand am trecut pe langa Manastirea Ghighiu, aceasta parea desprinsa dintr-un documentar de pe Discovery, zgribulita si aproape invizibila in vajaiala de la marginea drumului. Dar griul de afara si supararea naturii s-au risipit cu totul cand la radio, Dobrovolschi a pus piesa lui Tom Petty, Learning to fly. Nu doar ca este o piesa care mie-mi place mult, dar mi s-a parut ca mi-era cu totul dedicata:-)
Well, I started out, down a dirty road
Started out all alone
And the sun went down as I crossed the hill
And the town lit up, the world got still
I’m learning to fly, but I ain’t got wings
Coming down is the hardest thing
Well the good ol’ days may not return
And the rocks might melt and the sea may burn.
Ca intotdeauna, muzica ce-mi place reuseste sa imi zbarleasca pielea, sa-mi linisteasca mintea si sa imi bucure inima. Ca si cum nu ar mai fi nimic altceva. Ca si cum, eu as fi muzica. In momente de-astea, ma simt pe de-a-ntregul eu, de parca esenta mea umana iese la iveala; artificii interioare ma lumineaza, orice gand inceteaza sa rasune in minte, iar timpul nu mai exista. Ramane doar momentul prezent. Adevarata magie!
Magic Eye. Eva, 2015
Ce simplu e sa fii fericit! Cel putin, uneori…Cand sufletul e usor si in minte e liniste, natura este frumoasa, indiferent cum alege sa se manifeste. Atunci cand, macar pentru putina vreme, mintea tace si atentia e absorbita cu totul de ceva atat de frumos, precum muzica, egoul adoarme si nimic nu te mai separa de tine insuti, de viata si de lume. Abandon total. Pret de o…melodie. Destul totusi cat sa simti, chiar daca doar pentru cateva clipe, ca asta inseamna bucurie pura, izvorata nu din evenimente, nu din a obtine ceva, nu din a avea ceva sau pe cineva, ci din neidentificarea cu forma, cu exteriorul. Fiindca muzica doar se percepe. Fara judecati, fara interpretari. Cel putin asta mi s-a intamplat mie, vineri, cand tot ce am facut a fost sa simt muzica. And so, for a short while, I was learning to fly…
Acum vreo 2 ani, am descoperit ca, daca ma apropii tare, tare de imaginea mea din oglinda, ochiul meu se imbuneaza parca, lumina din el se incalzeste si atunci recunosc ochiul meu de copil. Ochiul de copil, cu privirea limpede, fara judecati, frici ori vinovatie. Doar un ochi de om, nimic mai mult. De cand am descoperit asta, atunci cand vreau sa ma reconectez la mine, ma privesc foarte de-aproape, pana ce fruntea mea aproape atinge oglinda. 🙂 Cam acelasi sentiment ma incearca atunci cand desfac portocale; cine si-a vietuit copilaria, asemeni mie, in comunism, stie cat de rara era ocazia de a adulmeca mirosul dulce si exotic al portocalelor venite de peste mari si tari, doar in preajma sarbatorilor de iarna. Cel putin, asa era la Tulcea…asa ca, atunci cand mireasma portocalelor ma invaluie, copilul din mine zambeste. 🙂
Iata una dintre primele mele amintiri, imortalizate fortat la studioul foto din oras: pe la patru ani, cand tata avea nevoie de o poza pentru un document, am facut o criza de plans, fiindca am plecat de la fotograf, fara sa mi se faca poza si mie. Si bine am facut! Altfel, cum as fi stiut cum aratau ochii mei aburiti de lacrimile copilariei? 🙂 Privind poza, imi amintesc cu foarte mare claritate sosetele trei sferturi brodate, tricoul cu masinuta rosie si fustita din catifea maro, ultimele doua primite “de suflet”. Cu putin timp in urma, o fetita din bloc, cu care eram de-o seama, printr-o intamplare nefericita, a cazut de la fereastra apartamentului si a decedat. Am primit atunci cateva hainute ale acestei fetite, de la parintii ei indurerati. Aceasta e si prima mea amintire despre moartea cuiva.
la 4 ani, cu lacrimi in ochi
Mama vine dintr-o familie numeroasa, cu multi frati si surori, asa ca verile la tara erau minunate; aveam atatia unchi, matusi, veri si verisoare, ca abia ii puteam numara. Cand il serbam pe tataia, in curtea din satul Valea Nucarilor, se imprumutau mese si scaune de la vecini, asa de numeroasa era familia! Si ce de mancaruri se puneau pe mese, plus trei feluri de vin adus din beciul de sub magazie, si painea coapta in cuptor de mamaia noaptea-ntreaga, si cornuletele fragede si pudrate, si camionul lui Mastroianni (unchiu’ Mitica), pe care-l escaladau toti nepotii, in nestire…
langa camionul lui Mastroianni, cu verisoarele Doina, Adela si Mariana in 1980…tigancusa cu glezniere sunt eu
Nu stiu cum erau vacantele tale de copil, dar de-ale mele mi-amintesc cu emotie si bucurie, mai ales de cele petrecute la sat, la mamaia si tataia, parintii mamei…Cand noaptea venea prea repede, iarna, peste sat, intrebari stranii prindeau glas in mintea mea: ce e Universul? Cat de mare este el? E infinit, mi se spusese. Nu se termina? Cum vine asta? Ma cuprindea emotia doar gandidu-ma la maretia cerului si la ceea ce se afla dincolo de el…ceva ce mintea mea de copil nu putea intelege si cuprinde, si asta ma tulbura din cale-afara. In noptile senine de vara, tolanita in iarba ori pe prispa joasa a casei, mangaiam cerul cu privirea mea de copil, fascinata de modul cum stelele pareau ca-mi fac cu ochiul, ca intr-o joaca celesta. Si acum, cand aud cantand cocosii, ori cand miroase a lemn ars in soba, a liliac, a cherdele cu verdeata, a cozonac ori a paine proaspat coapta, sufletul meu se bucura, vibrand la amintirea vremurilor copilariei. Toata ziulica ne jucam pe-afara, eu si verii mei, mancand direct din copaci fructe sau din gradina, rosii, castraveti, ardei…Si cel mai bun desert, stii care era? Paine calda, abia scoasa din cuptor, cu coaja crocanta, pe care noi, copiii, o muiam in zahar si vin: deliciul suprem! 🙂 (Azi m-as panica toata daca fetele mele ar manca asa ceva! Si iar: ce vremuri senine, lipsite de griji! Totul era o bucurie la varsta aia, iar in vremurile alea, mai simple si mai curate, se traia fara ingrijorari de tot felul!). Mi-amintesc ca ceilalti copii erau “topiti” dupa untura pe paine. Am incercat si eu de vreo doua ori sa mananc, caci nu voiam sa se creada ca-s vreo sclifosita de la oras, dar abia reusem sa inghit, asa de groaznica mi se parea reteta dupa care se dadeau in vant toti copiii! 🙂
Tin minte cum studiam felul in care, dupa vreo ploaie de vara, cate-un melc molatec isi tara casa prin praful stins al curtii, iar eu, privindu-l, uitam de mine si de orice altceva. Nu cred ca aveam la sat vreo jucarie (las’ ca nici n-aveam decat vreo 3 papusi in total). In schimb, stateam mult pe-afara, studiind florile din curte, comportamentul gainilor, saream coarda ori jucam X si 0 in praful de pe ulita mirosind a musetel si a balega. Vara, jucam cu alti copii de prin vecini, pana noaptea tarziu, noua pietre, lapte gros sau mijita, iar iarna ma jucam de-a gospodinele cu Lucica, vecina, imbracand fustele lungi ale maica-sii, dupa ce inghetam bocna pe-afara, de la atata sanius; dar cel mai mult, cand era frig, citeam; citeam pana oboseam, langa soba care torcea calda, asemeni unei pisici mari si blande. E drept ca nu era chiar totul roz la sat, la Valea Nucarilor: WC-ul era in curte; adica, in fundul curtii! Cand esti mic, si la propriu si la figurat, lumea si tot ce inconjoara are dimensiuni uriase! Drumul pana la WC, mai cu seama iarna, mi se parea o aventura din carti! Ei, si odata ajunsa acolo, in cazemata de lemn, usor inclinata si parca extrem de fragila, fiindca nu exista hartie igienica, ci doar ziare, ma mai uita Dumnezeu pe vine, caci ma prindea vreo lectura interesanta, gasita in cine stie ce vechitura de revista. Vara insa, nu iarna! :-))) Intelegi tu de ce! 🙂
Si azi, cand aud Modern Talking, ABBA ori Boney M, imi vin in minte dansurile pe care le incingeam cu verii mei, Gigel si Mariana, in sala lunga a casei lor. De la ei am invatat sa dansez “fox” si cu ei am petrecut cele mai frumoase revelioane din copilarie! Tot de la Gigel am invatat cea mai frumoasa uratura auzita vreodata, pe care o recitam cu mare emfaza pe la casele din sat, pana tarziu, in noapte, in Ajun de Craciun, inghetati tun, pana la durere, dar fericiti ca adunam covrigi, mere, nuci, bomboane fondante si cativa banuti. Nici in ziua de azi nu am uitat acea uratura si o mai zic fetelor, doar-doar, s-o prinde si de ele. 🙂 …
Vis de iarna. Gia, 2011
Buna seara la fereastra, gospodari ca dumneavoastra,
Gospodari si gospodine/ Si voi, tinere copile.
De dormiti, de nu dormiti/ Va rugam să va treziti!
Nu stati langa soba!/Apropiati-va de perdele/Si-ascultati vorbele mele!
In noaptea de Vasile Sfantul/Mi-a luat caciula vantul/ Si mi-a dus-o chiar aici, la dumneavoastra, sub fereastra,/ Si venind dupa caciula,/ Sa va spun si-o uratura…
Doi va ura, doi va fura/Iar unul mai hotoman/Hat, gaina de gatlan!/Si o baga in suman/ Si-i mai trage si-una-n cap/Sa nu zica cot-co-dac!
La Anul si Laaaaa Muuuuulti Aaaaaani!!! 🙂
31 Dec. 1990. Catalin, in rol de Capra, alaturi de vecini si sora cea mica, Liliana
Liorisme 