Pe tata, fireste, il cunosc de cand eram mica. 🙂 Mama zice ca, pe la 1 an si ceva, cea mai mare placere a mea era sa ma lungesc peste tata si sa zac acolo, nemiscata. Pe langa ca ii seman destul de tare fizic, i-am mostenit, cred eu, si felul de a fi, perfectionist si framantat, constiincios pana la stress. La mine, cu varsta, in special dupa ce au venit copiii pe lume, s-au mai asezat prioritatile si am incercat sa ma autoeduc, sa ma conserv, ca sa pot face fata si provocarilor de acasa. Tata insa, a ramas acelasi: impatimit dupa munca lui, pasionat de muzica, poezie, dans, traditii populare romanesti, mecanica, istorie, dornic sa impartaseasca altora din ce stie, iubitor de oameni si mai ales de…apa si vapoare.

Orice loc de munca a avut, fie pe draga, pe Dunare, la Santierul Naval din Tulcea, la Caminul Cultural din Chilia Veche, ori la Uzina de Alumina, s-a daruit muncii lui 100%, cu riscul de a nu fi inteles nici de colegi, nici de familie. Si nu e treaba usoara sa intelegi ce il mana pe un om sa cheltuie atata energie, timp si sanatate, ca sa isi faca treaba bine, oriunde ar fi si oricare ar fi aceasta munca.

Acum ceva ani in urma, am inteles si am acceptat faptul ca munca facuta cu pasiune, pana la sacrificiu de multe ori, il face pe tata sa simta ca e inca viu, ca inca are un drum de parcurs si ca ceea ce face conteaza. Am renuntat deci sa mai trag de el, incercand sa il aduc langa noi.

De 11 ani, pentru tata, casa ii este nava Republica, ancorata pe faleza Dunarii din Tulcea natala. Cred ca in toti acesti ani, si-a parasit “casa” doar de vreo 3-4 ori si atunci mai mult de nevoie, atat de atasat si implicat este in activitatea lui. Dar sa ne intelegem, Republica nu e orice nava: fosta nava-amiral a marinei fluviale si de protocol in anii ’80, construita la Linz (Austria) in anul 1883, candva cea mai moderna fregata a marinei austro-ungare, Republica este unul dintre putinele vapoare cu zbaturi in stare de plutire din lume. Desi a fost inscrisa in patrimoniul tehnic national in 2008, tot la straduintele Capitanului Gheorghe, la bordul navei aflandu-se, in decursul istoriei, Tito si Hrusciov, Gheorghiu-Dej si Ceausescu, vaporul nu are nici pe departe locul pe care il merita, cu toate ca ancora, mecanismele originale de propulsie si de navigatie ale navei sunt originale, fiind pastrate intacte, iar vaporul respira inca atata istorie! Cel putin, dupa inscrierea in patrimoniul national, nava “nu mai poate fi distrusa la fier vechi sau vanduta, lucru pentru care eu ma simt multumit. Am facut tot ce mi-a stat in putinta, pentru ca sunt marinar si am iubit vapoarele.” (din cartea Republica. Ultima nava de razboi cu abur din lume)

Din pacate, transformata acum zece veri in restaurant, Republica nu este cu adevarat nici nava turistica si nici muzeu, asa cum s-ar cuveni, desi Capitanul Gheorghe sau nea Gica, asa cum il stie toata lumea, a incercat sa o tina atatia ani pe linia de plutire, reusind chiar sa organizeze acum cativa ani, dupa puteri, o expozitie de tablouri in fosta cazarma a soldatilor; aici sunt redate imagini cu nave ce au avut un deosebit aport in cadrul marinei romane, dar si imagini a catorva oameni importanti din marina. An de an, Capitanul s-a straduit sa tina nava in viata, curatind puntea terasei de rugina, vopsind-o si intretinand-o cu grija; in timp, a modificat accesul pe punte, a confectionat puntea de deasupra cazanelor si a conservat motorul navei, slefuindu-i cu dedicare toate componentele. Una peste alta, “a facut cea mai frumoasa nava de pe faleza noastra”, cum declara fostul comandant al navei in perioada 1964-1967, comandorul Varzan Stefan.

Jurnalul de bord al navei geme de impresii ale celor care i-au pasit pe punte, anonimi sau ministri, directori importanti, chiar presedinti, impresii scrise in toate limbile pamantului. Tata are si o colectie impresionanta de poze, vederi, felicitari si scrisori venite din toate colturile lumii, de la oameni care i-au ascultat povestea si cantecele la muzicuta si care au inteles ce comoara pluteste pe Dunare si ce om ii insufleteste povestea! Ma minunam mereu cum tata se intelegea cu oameni a caror limba nu o cunostea, Capitanul meu rupand doar un pic de rusa. Mi-a explicat tata ca, de obicei, foloseste cuvinte care sunt valabile in multe limbi si asa se face inteles: kartofeln, music, fish, wasser. 🙂 Oricum, ochii vii si pasiunea cu care povesteste, depasesc barierele limbii vorbite.

In urma cu trei ani, Capitanul Gheorghe si-a indeplinit un vis: si-a lansat propria carte, “Republica, ultima nava de razboi cu abur pe Dunare”, pe banii lui de pensionar, atat e de indragostit de Nava Republica, istoria acesteia si trecutul marinei militare! Anul trecut, fiindca prima si a doua editie s-au epuizat, a reusit sa reediteze cartea din nou. 🙂

Iata cateva marturii din carte, despre motivatia timpurie de a deveni marinar: “Cateodata, mergeam cu caruta cu boi acasa si asa s-a facut ca, odata, pe strada noastra un satean, nea Toma Bereza, om de toata isprava, m-a oprit si m-a intrebat:

– Ce-i cu tine, ma Gheorghita?

– Pai…cu boii, nea Toma.

– De ce nu esti la scoala?

– Pai vreau sa ma fac marinar si trebuie sa man boii, pana fac 18 ani.

– Gheorghita, sa tii minte de la mine, si sa nu uiti! Bou mai, bou ramai! – si tot asa imi spunea de cate ori ma vedea in caruta cu boi.

Vara viitoare, cum a venit perioada examenelor de admitere in scoli, i-am spus tatalui ca nu mai merg cu boii.

– Si ce vrei sa faci? m-a intrebat tata.

– Dau examen la orice scoala si o sa reusesc.”….si asa a scapat tata de manat boii. 🙂

Dincolo de istoria navei, tata a asternut in scris si o trista poveste de dragoste: in urma cu ceva ani, o femeie din Sulina a venit pe nava, intreband de un anume Gheorghe, mecanic pe nava Republica in 1958, femeia descriindu-l ca fiind mic si brunet; iubirea vieţii ei. Batrana doamna a relatat cum se intalnea pe acest vas, ancorat atunci in port la Sulina, cu Gheorghe, mecanicul, stiind cu precizie locul unde fusesera in urma cu 50 de ani amplasate mitralierele, de care nu avea cum sa stie, caci acestea nu mai existau demult pe vas; era deci clar ca nu inventase nimic. Desi descrierea fizica se potrivea tatalui meu, acesta i-a explicat femeii ca el era un copil in ’58, deci nu el e mecanicul cautat. La putina vreme, tata l-a cautat insa pe Gheorghe, iubitul din tineretea doamnei din Sulina si a aflat ca, intr-adevar, Gheorghe, cel din povestea de iubire, fusese mecanic in Galati si ca in anul 1958 avea aproximativ 20 de ani. Barbatul iesise la pensie de peste 15 ani, dar in urma cu mai bine de 10 ani, decedase, fara sa apuce sa-si revada iubita din tinerete. “Doamna a avut dreptate sa-si rascoleasca sentimentele cand m-a vazut si nu s-a putut stapani, gata sa ma imbratiseze pentru ca sunt mecanic si ma cheama Gheorghe.”

Din cate articole si emisiuni radio si tv l-au avut pe tata ca protagonist, cred ca cel mai drag din toate imi e articolul gasit de mine intamplator acum ceva ani pe site-ul “Am fost acolo”, unde Dragos, autorul articolului, intr-un mod atat de cald, povesteste despre intalnirea cu batrana nava si comandantul ei, concluzionand: “TREI ore am stat acolo şi omul ala mai avea poveşti in sac! Si avea un stil de a le spune, ca pe mine, in cateva randuri, m-au razbit lacrimile”. Citind astfel de impresii, cred ca il inteleg mai bine pe tata.

Am scris aceste randuri pentru ca mi-as dori ca, atat cat nava Republica pluteste si e inca mangaiata de valurile tulburi ale Dunarii tulcene si cat tatei inca i se aprind ochii de dorinta de a spune povestea lui si a batranei nave, sa existe suflete care sa descopere, sa inteleaga si sa aprecieze aceasta nava, marturie inca vie a istoriei si forta ce se naste din pasiunea si daruirea Capitanului Gheorghe Avadanei. Poate astfel, povestea navei Republica nu se va stinge nici dupa ce nea Gica se va retrage, intr-o zi, langa nepotii, care asteapta si ei sa ii asculte doinele invatate din batrani, sa ii invete altfel de istorie decat cea din manualele scolare, sa il auda recitand cu pasiune El Zorab si sa se bucure de doua brate, inca puternice, otelite de trasul la rama.

“Noi ne ducem, suntem trecatori; vaporul Republica trebuie sa dainuie. El ramane dovada sacrificiului, al fiecaruia dintre noi, cei ce suntem mandri sa pastram nava Republica marturie a cine am fost, cine suntem, de unde venim si incotro mergem”. (Gheorghe Avadanei. Republica, ultima nava de razboi cu abur pe Dunare. 2011. Editura Karograf Tulcea).

 Up-date 11 iunie 2017: cu permisiunea realizatoarei Iuliana Marciuc, am actualizat articolul de fata cu imaginile difuzate de TVR 2 la finalul lui 2015, in emisiunea “Destine ca-n filme”… Destinul unui marinar, lasat la tarm prea devreme; pentru ca tata, oricat de dureros e pentru noi, familia, sa vedem asta, traia prin nava Republica, iar pensionarea sa “fortata” i-a rapit, probabil, ani din viata…

De cand a plecat de pe Republica, tata sta cu noi si, de multe ori, ii surprind privirea dusa, trista si mintea absenta; oricat am incerca, parca nimic nu-i ostoieste dorul de apa si de meseria lui. Ma uit la aceste imagini si ma doare sa vad cata suferinta are tata in ochi si in voce, cand vorbeste de acest vapor. Si e dureros sa vad in fiecare zi ca, fara Nava Republica, tata este, in proprii lui ochi, un om fara o poveste, fara un destin…