Viata ca un film…fotografic (III)

Acum vreo 2 ani, am descoperit ca, daca ma apropii tare, tare de imaginea mea din oglinda, ochiul meu se imbuneaza parca, lumina din el se incalzeste si atunci recunosc ochiul meu de copil. Ochiul de copil, cu privirea limpede, fara judecati, frici ori vinovatie. Doar un ochi de om, nimic mai mult. De cand am descoperit asta, atunci cand vreau sa ma reconectez la mine, ma privesc foarte de-aproape, pana ce fruntea mea aproape atinge oglinda. 🙂 Cam acelasi sentiment ma incearca atunci cand desfac portocale; cine si-a vietuit copilaria, asemeni mie, in comunism, stie cat de rara era ocazia de a adulmeca mirosul dulce si exotic al portocalelor venite de peste mari si tari, doar in preajma sarbatorilor de iarna. Cel putin, asa era la Tulcea…asa ca, atunci cand mireasma portocalelor ma invaluie, copilul din mine zambeste. 🙂

Iata una dintre primele mele amintiri, imortalizate fortat la studioul foto din oras: pe la patru ani, cand tata avea nevoie de o poza pentru un document, am facut o criza de plans, fiindca am plecat de la fotograf, fara sa mi se faca poza si mie. Si bine am facut! Altfel, cum as fi stiut cum aratau ochii mei aburiti de lacrimile copilariei? 🙂 Privind poza, imi amintesc cu foarte mare claritate sosetele trei sferturi brodate, tricoul cu masinuta rosie si fustita din catifea maro, ultimele doua primite “de suflet”. Cu putin timp in urma, o fetita din bloc, cu care eram de-o seama, printr-o intamplare nefericita, a cazut de la fereastra apartamentului si a decedat. Am primit atunci cateva hainute ale acestei fetite, de la parintii ei indurerati. Aceasta e si prima mea amintire despre moartea cuiva.

Ver old photos 098
la 4 ani, cu lacrimi in ochi

Mama vine dintr-o familie numeroasa, cu multi frati si surori, asa ca verile la tara erau minunate; aveam atatia unchi, matusi, veri si verisoare, ca abia ii puteam numara. Cand il serbam pe tataia, in curtea din satul Valea Nucarilor, se imprumutau mese si scaune de la vecini, asa de numeroasa era familia! Si ce de mancaruri se puneau pe mese, plus trei feluri de vin adus din beciul de sub magazie, si painea coapta in cuptor de mamaia noaptea-ntreaga, si cornuletele fragede si pudrate, si camionul lui Mastroianni (unchiu’ Mitica), pe care-l escaladau toti nepotii, in nestire…

cu verisoarele Doina, Adela si Mariana in 1980
langa camionul lui Mastroianni, cu verisoarele Doina, Adela si Mariana in 1980…tigancusa cu glezniere sunt eu

Nu stiu cum erau vacantele tale de copil, dar de-ale mele mi-amintesc cu emotie si bucurie, mai ales de cele petrecute la sat, la mamaia si tataia, parintii mamei…Cand noaptea venea prea repede, iarna, peste sat, intrebari stranii prindeau glas in mintea mea: ce e Universul? Cat de mare este el? E infinit, mi se spusese. Nu se termina? Cum vine asta? Ma cuprindea emotia doar gandidu-ma la maretia cerului si la ceea ce se afla dincolo de el…ceva ce mintea mea de copil nu putea intelege si cuprinde, si asta ma tulbura din cale-afara. In noptile senine de vara, tolanita in iarba ori pe prispa joasa a casei, mangaiam cerul cu privirea mea de copil, fascinata de modul cum stelele pareau ca-mi fac cu ochiul, ca intr-o joaca celesta. Si acum, cand aud cantand cocosii, ori cand miroase a lemn ars in soba, a liliac, a cherdele cu verdeata, a cozonac ori a paine proaspat coapta, sufletul meu se bucura, vibrand la amintirea vremurilor copilariei. Toata ziulica ne jucam pe-afara, eu si verii mei, mancand direct din copaci fructe sau din gradina, rosii, castraveti, ardei…Si cel mai bun desert, stii care era? Paine calda, abia scoasa din cuptor, cu coaja crocanta, pe care noi, copiii, o muiam in zahar si vin: deliciul suprem! 🙂 (Azi m-as panica toata daca fetele mele ar manca asa ceva! Si iar: ce vremuri senine, lipsite de griji! Totul era o bucurie la varsta aia, iar in vremurile alea, mai simple si mai curate, se traia fara ingrijorari de tot felul!). Mi-amintesc ca ceilalti copii erau “topiti” dupa untura pe paine. Am incercat si eu de vreo doua ori sa mananc, caci nu voiam sa se creada ca-s vreo sclifosita de la oras, dar abia reusem sa inghit, asa de groaznica mi se parea reteta dupa care se dadeau in vant toti copiii! 🙂

Tin minte cum studiam felul in care, dupa vreo ploaie de vara, cate-un melc molatec isi tara casa prin praful stins al curtii, iar eu, privindu-l, uitam de mine si de orice altceva. Nu cred ca aveam la sat vreo jucarie (las’ ca nici n-aveam decat vreo 3 papusi in total). In schimb, stateam mult pe-afara, studiind florile din curte, comportamentul gainilor, saream coarda ori jucam X si 0 in praful de pe ulita mirosind a musetel si a balega. Vara, jucam cu alti copii de prin vecini, pana noaptea tarziu, noua pietre, lapte gros sau mijita, iar iarna ma jucam de-a gospodinele cu Lucica, vecina, imbracand fustele lungi ale maica-sii, dupa ce inghetam bocna pe-afara, de la atata sanius; dar cel mai mult, cand era frig, citeam; citeam pana oboseam, langa soba care torcea calda, asemeni unei pisici mari si blande. E drept ca nu era chiar totul roz la sat, la Valea Nucarilor: WC-ul era in curte; adica, in fundul curtii! Cand esti mic, si la propriu si la figurat, lumea si tot ce inconjoara are dimensiuni uriase! Drumul pana la WC, mai cu seama iarna, mi se parea o aventura din carti! Ei, si odata ajunsa acolo, in cazemata de lemn, usor inclinata si parca extrem de fragila, fiindca nu exista hartie igienica, ci doar ziare, ma mai uita Dumnezeu pe vine, caci ma prindea vreo lectura interesanta, gasita in cine stie ce vechitura de revista. Vara insa, nu iarna! :-))) Intelegi tu de ce! 🙂

Si azi, cand aud Modern Talking, ABBA ori Boney M, imi vin in minte dansurile pe care le incingeam cu verii mei, Gigel si Mariana, in sala lunga a casei lor. De la ei am invatat sa dansez “fox” si cu ei am petrecut cele mai frumoase revelioane din copilarie! Tot de la Gigel am invatat cea mai frumoasa uratura auzita vreodata, pe care o recitam cu mare emfaza pe la casele din sat, pana tarziu, in noapte, in Ajun de Craciun, inghetati tun, pana la durere, dar fericiti ca adunam covrigi, mere, nuci, bomboane fondante si cativa banuti. Nici in ziua de azi nu am uitat acea uratura si o mai zic fetelor, doar-doar, s-o prinde si de ele. 🙂 …

Vis de iarna. Gia, 2011
Vis de iarna. Gia, 2011

Buna seara la fereastra, gospodari ca dumneavoastra,
Gospodari si gospodine/ Si voi, tinere copile.
De dormiti, de nu dormiti/ Va rugam să va treziti!
Nu stati langa soba!/Apropiati-va de perdele/Si-ascultati vorbele mele!
In noaptea de Vasile Sfantul/Mi-a luat caciula vantul/ Si mi-a dus-o chiar aici, la dumneavoastra, sub fereastra,/ Si venind dupa caciula,/ Sa va spun si-o uratura…
Doi va ura, doi va fura/Iar unul mai hotoman/Hat, gaina de gatlan!/Si o baga in suman/ Si-i mai trage si-una-n cap/Sa nu zica cot-co-dac!

La Anul si Laaaaa Muuuuulti Aaaaaani!!! 🙂

IMG_20141228_103830~2~2
31 Dec. 1990. Catalin, in rol de Capra, alaturi de vecini si sora cea mica, Liliana

 

People, leave the kids alone!

Dec-Ian 2013_ 591
Joaca de-a Alba ca Zapada. Gia&Eva, decembrie 2012

Anul asta, iarna e mult mai putin alba decat Alba ca Zapada. 🙂 Crestini practicanti sau nu, adultii se iau cu treburile, cu pregatirile, cu serviciul si drumurile, cu oboseala de peste an si nu stiu cat mai apuca sa simta sarbatorile de iarna si semnificatia lor. Copiii insa, nu uita ca se apropie vacanta si sarbatorile dalbe, cu multe daruri. Ei se bucura déjà la gandul ca, pentru o scurta vreme, scapa de rutina trezitului cu noaptea-n cap si iesitul afara, in aerul rece si umed al iernii, cand zorii nici n-au mijit inca. Scapa de nesfarsitele teme, cicaleala, nervi si culcatul tarziu. Doua saptamani de libertate pentru copii si parinti !

Continue reading “People, leave the kids alone!”

Viata ca un film…fotografic (II)

Si totusi, ce greu trebuie sa fi fost acum 40 de ani sa iti casatoresti copiii! Pentru ca totul se facea din curtea omului si implicarea era maxima: si sufleteasca, si materiala. Nunta tinea aproape o saptamana, presupunea multe pregatiri, multime de nuntasi, mancare si bautura, toate facute si oranduite prin munca proprie, dupa cum putea fiecare. Nu stiu cum se intampla la oras, dar la sat, nu te faceai de ras in asemenea momente! Sambata, la “Margele”, veneau tinerii la mire sau la mireasa acasa; taraful le canta pana pe la miezul noptii, dupa care toata lumea se retragea acasa, pentru a se pregati pentru a doua zi. Duminica, cavalerul de onoare si alti flacai mergeau cu caii sa ia nasii de-acasa. Pe la pranz, ajunsi la mireasa, nasa si fetele gateau mireasa, in acompaniamentul tarafului si al chiuielilor tinerilor. Dupa cununia religioasa, nasii si o parte din nuntasi se asezau la masa, dar fara tineri. La masa participau doar rudele casatorite si cavalerul de onoare. Nunta continua din nou pana la miezul noptii, cand nasii erau dusi de cavaler si o parte din nuntasi, acasa; unde continuau petrecerea. A treia zi, luni, o luau de la capat; era ziua darului pentru tinerii casatoriti. Din nou masa si dans, pana la miezul noptii. Ehehe, grea treaba!

Parintii tinerilor faceau eforturi mari atunci cand li se casatoreau copiii. Si nici nu se pomenea altfel! Cred ca era de neconceput, asa cum se intampla de multe ori azi, ca parintii sa fie doar invitati la nunta copiilor lor, fara putere de decizie sau sprijin material in organizarea acesteia! Atunci era o mandrie si un lucru de la sine inteles ca parintii sa se implice in acest moment atat de important in viata unui om: nunta si intemeierea unei familii.

Mama mireasca, pe prispa casei, in asteptarea alaiului de nunta
Mama, mireasa, si prietena ei, domnisoara de onoare, pe prispa casei parintesti, in asteptarea alaiului de nunta

Coronita de mireasa a mamei am purtat-o la serbarea de final de clasa a IV-a. Ce surpriza am avut sa constat ca mare parte din colegele mele aveau coronite asemanatoare! 🙂 Nasturii de la rochia de mireasa a mamei erau cu adevarat deosebiti; perlati si tare delicati. Stiu asta pentru ca la final de liceu, o croitoreasa mi-a facut o rochie turcoaz si acesti nasturi s-au potrivit perfect! 🙂

Si ce dificil trebuie sa fi fost atunci sa ai copii, sa ii cresti cu putin, sa nu ai scutece de unica folosinta, bona, masina de spalat, concediu maternal mai lung de 3 luni! Dar nu se gandeau tinerii acelor ani in felul asta la viata. Lucrurile erau necomplicate inutil: copiii veneau, erau crescuti dupa puteri si nu se plangea nimeni. Viata era cum era si mergea inainte. Asa a fost si cand am venit eu pe lume, intr-o noapte de toamna ploioasa, cu rafale in geamuri si vant puternic (exact ca astazi!). N-aveam par deloc (!), zice mama. Au trecut fix 40 de ani din noaptea aceea. 🙂

Si daca, la implinirea unei asa varste…rotunde, ma intrebi ce mi-as dori, cel mai bun raspuns e un citat din Thorwald Dethlefsen: “Oamenii doresc mereu sa modifice lucrurile si, de aceea, inteleg cu greu ca singurul lucru care i se cere omului este capacitatea de a contempla. Telul suprem al omului – fie ca il numim intelepciune sau iluminare – consta in capacitatea de a putea contempla totul si de a recunoaste ca este bine asa cum este. Asta inseamna o adevarata cunoastere de sine“.

la 11 luni; in fundal, covorul din zestrea mamei, tesut de ea
la 11 luni; in fundal, covorul din zestrea mamei, tesut de ea si de sora ei, Stefana

Viata ca un film…fotografic (I)

Viata. Ce e ea? Drumul de la conceptie si pana la trecerea “dincolo” si toate cate se aduna intre aceste doua puncte, de inceput si de sfarsit? Privind in urma, as spune ca viata mea este un cumul de experiente, de sentimente nedeslusite sau inca vii, de oameni, locuri si trairi unice si mai ales, de decizii luate la un moment dat; viata e calea pe care merg de 40 de ani, uneori fara sa am habar, alteori vietuind cu ochii larg deschisi si cu inima batand cu putere; viata este ce traiesc chiar in acest moment, in prezent, dar si tot ce am trait pana acum sau ce imi amintesc ca am trait; si daca multe le-am uitat de-a lungul drumului, ma ingrijesc sa privesc in adancul meu, sa readuc la suprafata ce a fost, ca sa pot impaca CINE AM FOST cu CINE SUNT si astfel, sa pot SA FIU. Nu atunci si nici de maine-n colo, ci chiar ACUM. Fiindca incep sa intuiesc ca nu mai sunt cine am fost si nici nu sunt cine voi fi.

De ajutor, in acest proces incalcit si de durata, imi sunt si amintirile fixate, la un moment dat, pe retina aparatului foto. Sunt sigura ca daca nu ar fi existat aceste cateva fotografii din trecutul meu, multe din momentele vietii mele s-ar fi pierdut in negura anilor trecuti. Din fericire, la intervale de cativa ani, aparatul foto imortaliza una, doua imagini alb-negru si mai tarziu color, pentru ca eu sa nu dau uitarii ceva sau pe cineva sau…pe mine: copilas, copil, adolescenta, fiica, sora, mireasa, sotie, mama si tot ce se ascunde dincolo de aceste…roluri.

Oamenii care zamislec vieti se numesc PARINTI. Mama si tata. Pe ei e neaparat sa ii iubim si sa ii iertam pentru tot ce credem ca au facut sau ca n-au facut, pentru ceea ce au zis sau n-au verbalizat, pentru tot ce n-au putut sa ne dea sau pentru ca ne-au dat prea mult. Cel mai probabil, o inima care nu-si poate ierta parintii, nu se poate ierta pe sine. Vorba Maicii Siluana: “Pentru ca a cinsti pe parintii nostri, inseamna a cinsti viata. Viata ne este daruita de Dumnezeu, in con-lucrare cu parintii nostri. ” (Mestesugul Bucuriei. Monahia Siluana Vlad)

Gheorghe si Axinia, octombrie 1973
Gheorghe si Axinia,13 mai 1973, in ziua nuntii lor

Si-atunci de peste larg pridvor,
Din dalb iatac de foisor
Iesi Zamfira-n mers istet,
Frumoasa ca un gand razlet,
Cu trupul nalt, cu parul cret,
Cu pas usor.

(fragment din Nunta Zamfirei, de George Cosbuc)

Poza de mai sus mi-e foarte draga.  Ma uit la parintii mei si ma gandesc ca poate a fost singura zi din viata lor in care-au fost cu adevarat in centrul atentiei. Ii privesc si vad cat de tineri erau (mama avea 21 de ani si tata 22), dar si cat de seriosi si de patrunsi pareau de acea zi; si atat de simpli, in haine si pantofi noi, tinandu-se, parca pe furis, de mana.  Imaginea de pe covorul din spate contrasteaza puternic cu pamantul bolovanos de sub pantofiorii albi ai mamei. Vad o simplitate care nu cred ca se mai intalneste azi la niciun eveniment, fericit sau trist. Iti dai seama? Fara stat la coafor cu orele, la mani-pedi, fara machiaj asigurat de make-up artisti cu pretentii si scumpi cat 10 salarii de bugetar. Fara dantele si crinoline, papion, cocarde si buchete sofisticate. Fara DJ si bani in plic, fara organizatori de evenimente, shopping cu luni de zile inainte si fara sute de fotografii sofisticate si fotoshopate. Oamenii acelor vremuri, cel putin cei pe care ii stiu eu, nu foloseau artificiile si mastile de carnaval, pe care ni le punem astazi cu totii in astfel de ocazii. Pe vremuri, nunta si casatoria nu aveau nimic in comun cu toata poleiala si fatada de astazi. Dragostea, pe-atunci, era ceva intim, fara evidentul si stridentul acestor vremuri. Si poate si de aceea, casatoriile, de cele mai multe ori, erau legate pe viata. 🙂

Si-n vremea cat s-au cununat
S-a-ntins poporul adunat
Sa joace-n drum dupa tilinci:
Feciori, la zece fete, cinci,
Cu zdranganeii la opinci
Ca-n port de sat.

(fragment din Nunta Zamfirei, de George Cosbuc)

Eheeeiii…dar despre nuntit, intr-o alta postare…:-)

Toamna

Copac de Toamna. Gia. Sept. 2014
Copac de Toamna. Gia. Sept. 2014

Cateodata, Toamna iti poate schimba viata. Mie, cel putin, cu siguranta mi-a schimbat-o, caci Toamna s-au nascut parintii mei si tot Toamna “m-am luat” cu Catalin. Si da, Toamna e anotimpul in care mai adaug cate un an din viata mea pamanteana. 🙂

Dar Toamna schimba cate ceva in fiecare din noi, in functie de rolul in care ne surprinde acest anotimp de-a lungul vietii, fiindca Ea e cea care, an de an, la 15 septembrie, “smulge” cate un prichindel inlacrimat din bratele parintesti, aruncandu-l intr-o lume complet noua, la care e nevoit sa se adapteze: lumea gradinitei/cresei/scolii. In lumea asta, se va intoarce in fiecare toamna, dupa vacanta de vara, mai adaptat si mai…matur. Cativa ani mai tarziu, tot Toamna marcheaza o noua schimbare. Prichindelul a crescut, intra la liceu si e pe cale sa inceapa aventura vietii lui: Adolescenta.

Toamna si melcul (ghici unde-i melcul?:-). Eva. Sept. 2014
Toamna si melcul (ghici unde-i melcul? 🙂 ). Eva. Sept. 2014

Iata cum vedeam eu Toamna in 1992: 🙂

Ploua clar. Trotuarele sufera

Si soldatii cenusii marsaluiesc. Fara cantec.

Le aud pasii, ritualuri nesfarsite,

Ironice.

Zambet clar, solar. Soldatii cenusii curg,

Topiti.

Si curge plumb…

Hm…cred ca citeam cam mult Bacovia. :-)))

Azi, cred ca Toamna e ca piesa celor de la Status Quo: amestec de tragism si frumusete, (re)inrolare in armata (scoala, gradinita, job si alte roboteli zilnice), antrenament fizico-mental si, before you know it, anul se incheie si te intrebi retoric: “Night is falling and you just can’t see, is this illusion or reality”? 🙂 (You’re in the army now. Status Quo. 1986)

016_Nov-dec 037, 2009
Evantaie uscate. Bucuresti, Parcul Tineretului. Oct. 2009
016_Nov-dec 026 2009, Tineretului
Gia. La povesti cu Toamna. Bucuresti, Parcul Tineretului. Nov, 2009
IMG_0590 2010, la Nucari
Strugurii de toamna a lui Mastroianni. Tulcea, Valea Nucarilor. Sept. 2010
Oct 2010 357 Vadu
Linistea de dinaintea furtunii. Corbu. Oct. 2010
Oct 2010 383, Mamaia
In oglinda. Mamaia. Oct. 2010
olimp 2012 2
Human fish-birds. Prima editie No Stress Triathlon. Olimp. Sept. 2012
Triathlon Olimp 1 sept 2012 270
Apa iti da…aaaaripi. :-). Cu Lavinia. Olimp. Sept. 2012
Triathlon Olimp 1 sept 2012 301
Icarii impanati ai Olimpului romanesc. Sept. 2012

Triathlon Olimp 1 sept 2012 330

Bucharest International Marathon. Oct 2012
Bucharest International Marathon. Oct 2012
Preluarea stafetei. No Stress Trathlon, Cu Lavinia. Olimp, sept. 2013
Preluarea stafetei. Cu Lavinia. Olimp, sept. 2013
oilim 2012 3
One umbrella. Olimp. Sept. 2013
Tulcea sept 2013
Prima editie Triathlon Rowmania. Tulcea. Sept. 2013

tulcea 2

tulcea 3
Zbor in Lacul Ciuperca din Tulcea
I'm a winner:-)Bucharest International Marathon. Oct. 2013
I’m a winner:-) Gia. Bucharest International Marathon. Oct. 2013
Cultura de toamna de la Tohani. Eva.  Sept. 2012
Cultura de toamna de la Tohani. Eva. Sept. 2011

 

img_20151115_112325
Toamna la noi in curte (nov. 2015)
06d6db76-0e6b-4c76-8443-a389f48e70ce
Joaca cu valurile (Byala, sept. 2016)