Category: Spending my time

Pentru alergarea de la Moeciu, m-am pregatit din timp; mai cu seama cu cazarea, si mai putin cu antrenamentul fizic. 🙂 …caci mai mult de 2 alergari pe saptamana, din martie pana acum, nu am reusit sa fac….Revenind la cazare si mancare, din experienta, stiu cat de greu gasesti ceva de mancare la munte, daca nu esti mancator de carne, lapte si branzeturi. Asa ca, cu vreo doua luni in avans, am dat o cautare scurta pe Google si am contactat prima pensiune care se lauda ca ofera meniu vegetarian. Desigur, nu m-am dus cu multe asteptari. Discutand cu gazda telefonic, i-am spus ca noi nu prea mancam carne, dar ca nu suntem foarte pretentiosi: ne multumim cu un orez, o fasole, o salata de vinete…Ei bine, meniul pe care doamna Isabela Stan, gazda Casei Stan din Moeciu de Jos, ni l-a pregatit, ne-a luat cu totul prin surprindere! E drept ca sotul dumneaei imi spusese la telefon ca sotia sa urmeaza “Inalta Scoala de Gastronomie”, dar eu am luat-o doar ca pe o gluma. 🙂

Am ajuns la penisune vineri, pe seara, dupa cateva ratari, caci casa e bine ascunsa pe o potecuta. 🙂 Desi o pensiune modesta ca infatisare, decorata simplu,  in stil rustic, ne-a impresionat caldura cu care am fost primiti in casa familiei Stan. Ne-au placut din prima curtea din lateralul casei, inverzita crud de iarba proaspata, dealul care strajuia in spate, paraul care susura in imediata apropiare a curtii, merii cu florile stranse inca in boboci si dispusi in cel mai ciudat mod cu putinta, ca niste evantaie.

Crengile merilor porneau de jos, dezvoltandu-se doar pe lateral, ca niste brate minunate, incarcate cu frunze si sarutari roz de boboci, invocand cerul si soarele. Cred ca atunci cand fructele sunt coapte, esti ca la market: intinzi mana si le culegi, ca din raft. Pentru ca ocupau putin spatiu, domnul Stan a aliniat vreo 20 de meri pe doua randuri. Ne-a mai povestit si de un prun, care nu rodea de ani buni si, tocmai cand isi pusese in gand sa il taie, un vecin batran l-a sfatuit sa infiga un piron in tulpina pomului. Asa a facut domnul Stan si prunul a rodit! 🙂 Mare-i gradina lui Dumnezeu! 🙂

Familia Stan are 3 caini, toti frumosi rau: un Haski cu ochi azurii si doi caini-lup. Gazda se mira ca nici unul nu se da la noi. 🙂 Mai au si alte cateva animale si pasari, flori, solar, balanosar, foisor si gratar, iar in casa au strans obiecte vechi, pline de farmec si poveste: ulcele de lut, fiare de calcat, cu carbuni, costume de port popular, icoane, farfurii din lut ars, pictate manual, fotografii foarte vechi, cu strabunii domnului Stan.  Singurul minus pe care l-am gasit, cat am fost cazati la Casa Stan, au fost blanurile de animale. Nu doar ca nu imi place sa calc pe animale moarte, dar blanurile lasa par, aduna praf si pentru mine acesta a fost un disconfort.

La sosire, doamna Stan ne-a intampinat in curte cu turtite coapte chiar atunci, cu rosii cherry si branza tofu. Asta a fost prima surpriza, dintr-un sir de alte surprize culinare. 🙂 Ne-am asezat la masa un pic mai tarziu si intai am fost serviti cu o supa crema din hribi, insotita de pachetele de primavara (ca nu stiu cum altfel sa le zic), umplute cu legume (am ghicit ca aveau varza, rosii, verdeata). O bunatate! Desi bucatele gatite de domna Stan, pregatite special pentru noi, “incalcau” o parte din obieceiurile noastre culinare (faina alba, orez alb, alimente prajite, desert cu zahar, la finalul mesei…), mi-am calcat pe inima fara mari remuscari; nu doar pentru ca tot ce a gatit era foarte bun, dar implicarea gazdei si dorinta acesteia de a ne pregati specialitati pe care nu le gatise niciodata pana atunci, ne-au dat gata! Pur si simplu ne-a depasit cu mult asteptarile, mai ales ca totul a fost facut la initiativa Doamnei Stan. Era clar ca si-a pus mintea sa gaseasca ingrediente 100% vegetale si retete sofisticate de-a dreptul! Iata ce a mai continut meniul in cele doua zile petrecute la Casa Stan: supa crema de ceapa (nu mai mancasem asa ceva, o bunatate!), dovlecei si rosii umplute cu orez, tarta cu spanac. alune si mazare, chiftelute din fasole, musaca din dovlecel, branza tofu si ciuperci, conopida gratinata, frigarui din cartofi, ceapa, varza si seminte de mac, salata din avocado si ceapa, desert din spuma de capsuni, Panacotta:-) Si e posibil sa imi scape memoriei toate bunatatile pe care le-am mancat. 🙂 Imi pare rau ca nu m-am gandit de la inceput sa fac poze tuturor preparatelor, caci meritau cu prisosinta. Insa, asa cum am mai zis, am fost luata pe nepregatite! 🙂

A fost atata mancare, incat o parte am luat-o acasa, duminica. 🙂 Si ce bine ne-a prins, caci am ajuns cotliti de foame! Doar am facut o mamaliga si am mancat ca la Paste! 🙂

Ehehe, dar gata cu distractia si dezmatul culinar! 🙂 Iata-ne sambata dimineata, pe terasa din fata pensiunii. Mancam banane si cateva smochine, dupa care o pornim la drum, catre Moeciu de Sus, doar eu si Catalin. E o dimineata superba de mai. Aer curat, priveliste ce-ti bucura retina, neobisnuita cu atata deschidere si cu o astfel de frumusete, oameni animati de acelasi suflu sportiv. Una peste alta, atmosfera perfecta pentru o zi de petrecut in plina natura si in miscare.

Putin inainte de start, ochii mei ii intalnesc pe cei ai unei vechi prietene, Mihaela. Pe langa bucuria revederii (dupa vreo 7 ani!), am surpriza sa aud ca, printr-o intamplare, tine locul unei cunostinte care a trebuit sa renunte la cursa si ca va alerga, pentru prima data, maratonul de 42 de km. Wow! Abia astept sa ne revedem, sa imi povesteasca impresii de pe traseu! 🙂

Incepe numaratoarea inversa. Ma incarc cu energia celor din jur si cu aerul inca rece al diminetii. Ma trece un fior de emotie si ma simt mai…om ca niciodata. Da, ma simt bine in pielea mea, desi stiu ca, ca de fiecare data, nu-mi va fi deloc usor. Dupa cateva sute de metri de alergare. ma opresc si fac prima poza. Coama dealului pare ca ar cobori direct din cer. Peste iarba proaspata a nins cu floricele delicate, albe. Clipesc des, caci norul tocmai s-a imprastiat din calea soarelui si o lacrima se strecoara la vale, pe obraz. Localnici si turisti stau prin curti, pe la porti, pe marginea drumului. Incurajarile lor tin loc de energizant. 🙂

Drumul urca si iar urca. Kilometri intregi de urcat. Poza de mai jos e facuta cred pe la km 5. Peisajul (si ascensiunea) iti taie respiratia. Trebuie sa fii cu bagare de seama: un pas gresit spre stanga, si te poti pravali la vale. Te simti mic si insignifiant pe langa maretia naturii. Esti stapanit de ea, nu se poate altfel. Pe alocuri, pare ca sunt singura. Zabovind cu fotografiatul, simt cum tricoul ud de transpiratie ma strange, rece ca gheata, semn ca ar fi bine sa iutesc pasul.

Traseul te poarta prin locuri in care te simti ca intr-o biserica. Nu vrei sa curmi sub nicio forma linistea din jur si pacea care mangaie pietrele roase de vreme, brazii batrani care aproape se unessc, undeva sus si umbra blanda ce te fereste de soare. Sageata roz, pictata ca un strigat de atentionare pe o piatra mai mare, te readuce in simtiri. Esti in cursa, grabaeste-te! 🙂 Scot din buzunar o smochina si o mestec tacticoasa, sa mai recapat forta.

Iata, intalnim si cateva case razlete, in cale. Nenea din poza de mai jos, striga catre mine: “Cat e cursa asta?” Ii spun ca sunt doua: una de 14 km si cealalta, maratonul, de 42. Si el ma intreaba retoric: “Si care-i maratonul asta?” 🙂

Urcam si iar urcam. Inima mea alearga ca nebuna; practic, sunt toate o inima; nu ma pot impiedica sa gandesc ca nu am nici antrenament potrivit, nici rezistenta. Noroc cu vointa si cu natura care bucura sufletul si incarca picioarele cu energie. Ne apropiem de finalul urcusului. Cred ca ce a fost mai greu, se apropie de final. Ma surprind multumindu-i inimii mele si picioarelor ca m-au sustinut pana aici. 🙂

In sfarsit, traseul se domesticeste si eu reincep sa alerg, dupa ce, la al doilea si ultimul punct de alimentare, inhat 3 bucati de portocala si ii sug cu nesat sucul dulce si revigorant. Ma simt ciudat de usoara. Zbor si ma mir de mine; am reusit chiar sa depasesc cativa concurenti. 🙂

Natura asterne in calea ochilor nostri muntii indepartati, cu crestele stralucind de zapada. Contrastul dintre verdele crud al ierbii si albul orbitor al norilor este aproape coplesitor. Poza de mai jos nu reda nici pe departe frumusetea poienitei cu mici narcise galbene, licarind ca niste flacari de lumanare, in stanga si in dreapta cararuii ce coboara. Imi tremura un pic mana, in timp ce incerc sa focusez imaginea. Daca nu as alerga la Eco Marathon, ce sansa as avea sa ma bucur de privelistea din jur? Multumesc, multumesc, multumesc! 🙂

Drumeagul se ingusteaza. Ne miscam in sir indian. Oricum, suntem rasfirati. Pe alocuri este mocirla. Am luat apa la piciorul stang. Terenul este extrem de inclinat, asa ca ma las si eu spre stanga, ca sa pot inainta mai repede, neriscand sa pic la vale.

Tabloul naturii este desavarsit. Ma opresc sa mai fac cateva poze. Este atat de frumos!

Se aud strigate, muzica, galagie mare din vale. Ne apropiem de final. Inca un hop de depasit; panta este extrem de abrupta. Picioarele se incordeaza la maxim. Acum se vede rodul exercitiilor mele matinale si mai cu seama, al genoflexiunilor si fandarilor. Si totusi, e o panta nesfarsita, pe bune! 🙂 La un moment dat, o tipa ma inhata de brat. Cateva secunde, stam suspendate parca, gata sa ne pravalim la vale. Imi revin repede si reusesc sa imi trag mana si, odata cu ea, si pe domnisoara care s-a agatat, din instinct, de mine. Isi cere scuze, zambind incurcata. O asigur ca totul e ok. 🙂 Ne continuam cu grija coborarea, pana in vale, cand o rupem iar la fuga, pe ultimele sute de metri.

La finis, ma asteapta medalia si Catalin, aproape plictisit. El a terminat cu o ora inaintea mea, cursa! 🙂

Mergem la Pasta Party, unde ne revedem cu restul echipei “Traiesc Sanatos“. Se servesc paste (cele mai albe pe care le-am vazut vreodata), cu sos picant. Gust si eu, dar parca sunt prea obosita sa si mananc. Stabilim cu gasca sa ne revedem dupa cursa copiilor, care are startul la ora 16. Incepe sa ploua. Din ce in ce mai tare. Masina noastra e departe. Catalin fuge sa aduca masina, iar eu ma retrag la marginea drumului, sub un sopron de lemn, in constructie. Profit de respiro ca sa pozez frumusete de medalie. 🙂

La pensiune ne asteapta Bunicul si fetele. Luam masa si ne odhnim vreo 30 de minute, apoi facem cale intoarsa, cu toata gasca, de asta data: Gia, Eva, Bunicul si noi doi. Doamne, ce de copii! Cred ca sunt cateva sute de suflete mici, ce asteapta sa intre in cursa! Eva alearga la categoria ei de varsta. Doar 300 de metri. O bagatela, pare ea sa zica la final! 🙂 E randul Giei sa alerge cei 1.200 metri. Vine destul de obosita, caci au avut si o panta de escaladat. 🙂 Cursa copiilor mi se pare de fiecare data emotionanta. Concentrarea si incordarea de la start, ambitia care li se citeste pustilor in ochi si entuziasmul lor sunt de nepretuit! 🙂 Gata, colectia medaliilor este completa. Avem 4! 🙂

Duminica, dupa ce ne mancam fructele, ne pregatim de plecare. Aflu ca dna Isabela Stan a fost colega de munca cu Andrei Rosu si ca, acum, este consultant financiar, dar urmeaza si cursuri de gastronomie si nutritie in Bucuresti. Wow! 🙂 Le multumim gazdelor si plecam la drum. Cerul este acoperit de nori grei, dar miroase inca a vacanta, asa ca ne hotaram sa ne oprim in Sinaia si sa vizitam Pelesul, pe care nu l-am vazut niciodata la interior. Bunicu’, care revede muntele dupa vreo 25 de ani, e tare incantat de lectia de istorie ce urmeaza sa ii fie predata! 🙂 Vizita la castel a facut toti banii si tot timpul petrecut acolo. Ne-am reincarcat efectiv bateriile, cu atmosfera din castel si din imprejurimi. Life is good to us! 🙂