Biscuitii astia sunt o minunatie! Se fac repede si se mananca si mai repede! 🙂 Mi-a luat mai putin de 30 de minute sa pregatesc totul. Sa biscuim, deci:
Ingrediente pentru 1 tava de biscuiti:
faina rezultata dintr-o cana de fulgi de ovaz macinati sau faina integrala din grau (eu prefer ovazul)
1 cana fulgi de ovaz, pentru consistenta crocanta
1 banana bine coapta, pentru dulceata si pufosenie
1 varf de cutit de sare roz
4 linguri de carob (optional)
lapte obtinut de migdale sau doua portocale blenduite bine
2 maini de stafide deshidratate, in loc de zahar (daca-ti place mai dulce, foloseste mai multe fructe deshidratate)
1 lingurita vanilie pudra
bucatele de ciocolata fara zahar, fara lapte (masa de cacao)
10 linguri fulgi de nuca de cocos
Am procedat asa: am blenduit o cana de fulgi de ovaz pana s-au transformat in faina, pe care am amestecat-o cu fulgii de ovaz intregi. Apoi am facut laptele de migdale dintr-o mana de migdale hidratate in prealabil si o cana de apa; am strecurat apoi laptele si l-am pus din nou in blender. Am adaugat 2 maini de stafide jumbo deshidratate, in loc de zahar. Am blenduit totul bine.
Intr-un castron generos, am pisat cu furculita o banana mare, bine coapta si am adaugat laptele indulcit cu stafide, 3-4 linguri cu carob (optional), 1 lingurita de vanilie pudra, un varf de cutit de sare de Himalaya si 10 linguri cu fulgi de nuca de cocos. Amestecand incet, am pus apoi faina si fulgii de ovaz, pana ce toate ingredientele s-au incorporat bine, iar aluatul a devenit destul de ferm. La final, am bucatit 4-5 tablete de ciocolata, amestecand din nou. Eva mi-a dat o mana de ajutor, dupa cum se vede. 🙂
Cu o lingura am pus in tava aluatul, modelandu-l cu degetele putin umezite cu apa. Am incins cuptorul, lasand apoi biscuitii sa se coaca in cuptor vreme de aproximativ 35 de minute la 170 de grade C. Cand mirosul acestora s-a raspandit in casa, am stiut ca sunt cam gata.
Dupa ce s-au racit, am picurat un pic de miere peste biscuiti, iar fetele au trecut la atac. 🙂
Daca preferi o consistenta mai moale, renunta la fulgii de ovaz. Eu am incercat (poza de mai jos) si sunt buni si asa. A, am mai adaugat stafide taiate bucatele in compozitie sau alune/nuci. 🙂
Aluatul biscuitilor de ovaz l-am folosit ca baza la o tarta pe care am plamadit-o de ziua mea…dar despre asta, cu alta ocazie. 🙂
Si totusi, ce greu trebuie sa fi fost acum 40 de ani sa iti casatoresti copiii! Pentru ca totul se facea din curtea omului si implicarea era maxima: si sufleteasca, si materiala. Nunta tinea aproape o saptamana, presupunea multe pregatiri, multime de nuntasi, mancare si bautura, toate facute si oranduite prin munca proprie, dupa cum putea fiecare. Nu stiu cum se intampla la oras, dar la sat, nu te faceai de ras in asemenea momente! Sambata, la “Margele”, veneau tinerii la mire sau la mireasa acasa; taraful le canta pana pe la miezul noptii, dupa care toata lumea se retragea acasa, pentru a se pregati pentru a doua zi. Duminica, cavalerul de onoare si alti flacai mergeau cu caii sa ia nasii de-acasa. Pe la pranz, ajunsi la mireasa, nasa si fetele gateau mireasa, in acompaniamentul tarafului si al chiuielilor tinerilor. Dupa cununia religioasa, nasii si o parte din nuntasi se asezau la masa, dar fara tineri. La masa participau doar rudele casatorite si cavalerul de onoare. Nunta continua din nou pana la miezul noptii, cand nasii erau dusi de cavaler si o parte din nuntasi, acasa; unde continuau petrecerea. A treia zi, luni, o luau de la capat; era ziua darului pentru tinerii casatoriti. Din nou masa si dans, pana la miezul noptii. Ehehe, grea treaba!
Parintii tinerilor faceau eforturi mari atunci cand li se casatoreau copiii. Si nici nu se pomenea altfel! Cred ca era de neconceput, asa cum se intampla de multe ori azi, ca parintii sa fie doar invitati la nunta copiilor lor, fara putere de decizie sau sprijin material in organizarea acesteia! Atunci era o mandrie si un lucru de la sine inteles ca parintii sa se implice in acest moment atat de important in viata unui om: nunta si intemeierea unei familii.
Mama, mireasa, si prietena ei, domnisoara de onoare, pe prispa casei parintesti, in asteptarea alaiului de nunta
Coronita de mireasa a mamei am purtat-o la serbarea de final de clasa a IV-a. Ce surpriza am avut sa constat ca mare parte din colegele mele aveau coronite asemanatoare! 🙂 Nasturii de la rochia de mireasa a mamei erau cu adevarat deosebiti; perlati si tare delicati. Stiu asta pentru ca la final de liceu, o croitoreasa mi-a facut o rochie turcoaz si acesti nasturi s-au potrivit perfect! 🙂
Si ce dificil trebuie sa fi fost atunci sa ai copii, sa ii cresti cu putin, sa nu ai scutece de unica folosinta, bona, masina de spalat, concediu maternal mai lung de 3 luni! Dar nu se gandeau tinerii acelor ani in felul asta la viata. Lucrurile erau necomplicate inutil: copiii veneau, erau crescuti dupa puteri si nu se plangea nimeni. Viata era cum era si mergea inainte. Asa a fost si cand am venit eu pe lume, intr-o noapte de toamna ploioasa, cu rafale in geamuri si vant puternic (exact ca astazi!). N-aveam par deloc (!), zice mama. Au trecut fix 40 de ani din noaptea aceea. 🙂
Si daca, la implinirea unei asa varste…rotunde, ma intrebi ce mi-as dori, cel mai bun raspuns e un citat din Thorwald Dethlefsen: “Oamenii doresc mereu sa modifice lucrurile si, de aceea, inteleg cu greu ca singurul lucru care i se cere omului este capacitatea de a contempla. Telul suprem al omului – fie ca il numim intelepciune sau iluminare – consta in capacitatea de a putea contempla totul si de a recunoaste ca este bine asa cum este. Asta inseamna o adevarata cunoastere de sine“.
la 11 luni; in fundal, covorul din zestrea mamei, tesut de ea si de sora ei, Stefana
“Suntem ceea ce gandim. Tot ce suntem izvoraste din gandurile noastre. Prin gandurile noastre cream lumea.” (Buddha)
Ei bine, desi realizez ca inteleptul Buddha stia bine ce graieste, gandurile imi mai scapa de sub supraveghere si, mai devreme sau mai tarziu, ceea ce gandesc se materializeaza.
In timp ce Eva se pregatea de start la prima ei participare la Marathonul Bucuresti, Catalin a pomenit de faptul ca era bine sa-i fi pus o bentita peste urechi, ca e cam rece afara si ca parca bate si vantul. Imediat mi-a incoltit gandul ca, aoleo, daca o vor durea urechile? Desi acest gand nu avea niciun temei, fiindca Eva nu avusese niciodata probleme cu urechile, odata lansat in capul meu, gandul a si produs ingrijorare. Vigilenta, totusi, am alungat gandul cat am putut de repede. Insa cand Eva, la finalul cursei, desi extaziata si gata sa o ia de la capat cu alergatul, mi-a zis ca i-a inghetat capul, m-a cuprins iar ingrijorarea.
Nicio mirare, duminica spre luni, Eva s-a trezit in toiul noptii cu durere de ureche si durere in gat. De asta data, mai mult decat oricand, am stiut ca mintea mea de mama ingrijorata are mare legatura cu treaba asta.
Unul din motivele pentru care nu imi mai doream copii era faptul ca nu rezistam psihic prea bine cand Gia avea probleme cu cate o amigdalita sau otita. Sufeream ca un caine, ma framantam si ma ingrijoram continuu! De aceea, imi spuneam ca nu as mai putea trece prin asa ceva cu inca un copil. Chiar daca cate-un gand ma mai prinde cu garda jos, cum s-a intamplat acum, mult m-am schimbat de-atunci, caci, intre timp, am invatat ca “gandurile noastre transmit in campul cuantic un semnal electric, iar sentimentele pe care le generam atrag magentic evenimentele spre noi.” (Joe Dispenza. Distruge-ti obieceiurile nocive! Cum sa-ti determini mintea sa lucreze in favoarea ta).
Cand se mai intampla de ii e rau Evei, Gia se muta in camera cu Buni, ori cu Catalin, iar eu raman de veghe. Asa am facut si in noaptea despre care povestesc. Intai am incercat sa ii linistesc vaicareala fireasca, apoi am incalzit niste ulei de susan si i-am pus cateva picaturi in urechea dureroasa. Gatul i l-am infofolit cu cartof proaspat ras, i-am dat sa bea apa, am stins lumina si i-am pus palma mea peste urechiusa suferinda. A atipit aproape imediat, dar tresarea des, oftand din rarunchi. Dupa o vreme, a inceput sa se vaite din nou, verificand daca mana mea e tot pe urechea ei. Acolo era, amortita, dar calda. Dupa inca vreo doua ore, i-am pus din nou picaturi cu ulei de susan. Era agitata in somn, se foia mult si scancea din cand in cand. Eu n-am inchis un ochi, nu ca nu as fi avut cum, dar nu am putut sub niciun chip, macar sa atipesc. Am avut deci vreme sa simt intreg zbuciumul nocturn al Evei si tot timpul am avut sentimentul ca nicicand, ca mama, nu ma simt mai aproape de copiii mei, ca atunci cand sufera din vreo pricina. Si gandindu-ma la asta, am rasturnat semnificatia momentului, transformandu-l intr-o situatie speciala, in care eu si Eva eram mai aproape una de alta. Ii auzeam fiecare mica tresarire si ii ascultam orice mic oftat. Ce binecuvantare, sa iti poti veghea copiii! Ma simteam recunoscatoare ca sunt acolo cu totul, ca nu aveam nicio graba si nicio nerabdare, asa cum se mai intampla in serile in care vin de la munca. In sfarsit, timpul nu mai conta in scurgerea lui, iar spatiul se dilata si se contracta cu fiecare respiratie a Evei.
Pe la 4 dimineata, mi-a soptit cu durere in glas: “Mami, cauta te rog pe Youtube alta reteta, ca asta nu functioneaza.” 🙂 Drept pentru care, am inmuiat un betisor de urechi in tinctura de propolis si unguent de galbenele, i-am badijonat pavilionul urechii, dupa care am incalzit un pic de bitter suedez. Am imuiat o bucatica de vata in bitter, am pus si vreo 3 picaturi de ulei de masline, sa-l mai diluez, am stors apoi vata si i-am introdus-o cu grija in urechiusa. I-am pus si o bentita, ca sa-i tina cald, i-am soptit ca asta e cea mai tare reteta si ca va functiona. Am asigurat-o ca dimineata nu va mai simti nicio durere. A adormit imediat, multumita de ceea ce auzea. In sfarsit, m-a furat si pe mine somnul, pentru vreo 2 ore. Eva a dormit pana pe la 8, timp in care eu i-am ascultat din nou respiratia, de asta data profunda si linistita, semn ca somnul era adanc si ca nimic nu-l tulbura. Era ca si cum un fluture gingas doarmea langa mine. Am stat apoape nemiscata pana s-a trezit. A mijit ochii si, cand m-a vazut, s-a lipit toata de mine, soptindu-mi cu dragoste: “Tu esti doctorul meu de plus”! 🙂
De-a doua zi, Eva nu a mai acuzat dureri, decat daca sufla nasul cu putere. Am continuat totusi cateva zile cu picaturi cu ulei de usturoi, badijonari cu bitter suedez si dese spalaturi nazale. Si, mai ales, cu multa INCREDERE: incredere ca organismul stie cel mai bine cum sa se vindece; incredere ca toate trec si ca totul va fi bine.
Uleiul de usturoi se poate prepara astfel: se curata si se zdrobesc bine 3-4 catei de usturoi intr-un bol, pana iese sucul din ei. Peste usturoi se pune ulei de masline (cam o lingura sau doua), se lasa la macerat macar cateva ore, desi eu l-am folosit, la nevoie si imediat, si tot a dat rezultate, se strecoara prin tifon, si apoi se pune solutia rezultata intr-o sticluta, preferabil una dotata cu o pipeta. Eu incalzesc sticluta in palme, inainte de a pune picaturile in urechea suferinda sau scufund pipeta cu ulei in apa fierbinte, cateva secunde. Atentie la temperatura uleiului! Verificam pe dosul palmei. Se pun 2-3 picaturi in ureche, de cateva ori pe zi. De cele mai multe ori, durerea cedeaza in maxim 30 de minute! 🙂 In acest preparat, se pot adauga 3 picaturi de ulei de levantica, lumanarica sau de sunatoare.
Am mai citit despre aceasta reteta: peste o capatana de usturoi pisat se toarna ulei de masline, cat sa o acopere de un deget. Amestecul se fierbe in baie de aburi timp de o oră. După fierbere, se strecoara si se lasa sa se raceasca. Se pun cu pipeta două picaturi in urechea afectata, apoi se introduce un tampon de vata. Procedura se repeta de 2-3 ori pe zi, pana la disparitia completa a simptomelor. Alte remedii naturiste pentru otite gasesti aici.
Daca de la Gia invat lectia iubirii, detasarii si a inocentei, de la Eva, care de la varsta de 1 an a refuzat cu vehementa orice medicament, am de invatat increderea si…rabdarea. Probabil ca multe lectii raman a fi deslusite si, sper eu, invatate. 🙂
Believe. Gia&Eva. Febr. 2010
“Tu esti unica fiinta ce-si cauzeaza (produce) întamplarile si nimeni sau nimic nu poate fi raspunzator de producerea lor. Gandurile noastre creeaza realitatea noastra”! (Lazarev)
Nu ti se pare ca cuvantul OREZ nu suna romaneste? 🙂
Orezul este una dintre cele mai vechi plante cultivate pe planeta noastra. Se pare ca chinezii au fost primii cultivatori, in urma cu peste 5000 de ani. Unii zic ca orezul e mai vechi de-atat. De-a lungul vremii, el a ajuns in India, Persia, Irak, Egipt si Spania si apoi in toate tarile Europei. Cea mai mare parte din productia mondiala de orez se cultiva in China, India, Indonezia si Bangladesh.
Mie orezul imi place in multe combinatii. Se gateste usor si are o multime de beneficii. Cel putin asa se povesteste. 🙂 Nu va vorbesc de orezul alb, o ramasită a celui brun, fiindca prin rafinare pierde multi nutrienti. Orezului brun ii este indepartat stratul exterior (panusa), dar altfel, el isi pastreaza intacte toate elementele nutritive. Consumand orez brun, beneficiezi de mangan, zinc, fosfor, fier, magneziu, calciu, complexul de vitamine B (cred ca mai putin B12), vitamina E, fibre, seleniu, antioxidanti, proteine. Proteina din orez e considerata a fi una dintre cele mai complete si mai de calitate proteine. Orezul are cantitati neglijabile de sodiu si nu contine gluten, deci are indice glicemic mic. Si, poate cel mai important lucru, ca si meiul, este un aliment care alcalinizeaza. Orezul este cea mai putin alergica dintre cereale, deci copilasii pot manca fara grija. Asta da castig!
Acestea fiind zise, sa trecem la bucatarit. Daca nu am vreme prea multa la dispozitie, pun la fiert, odata cu orezul, porumb, morcov, telina si ardei capia, toate taiate cubulete (he,he, mai putin orezul!:-) ). Adaug turmeric, in amintirea chinezariilor de la mall, si orice alte condimente ma inspira. Acest tip de orez, gatit asa de simplu, are success garantat la noi.
Acu’ vreo doua saptamani, am casapit o multime de legume (ardei verde, gogosar, morcov, rosii), am adaugat condimente diverse, plus usturoi; n-am uitat de preferatele mele, ciupercile (cu palarie si pleurotus). Le-am calit pe toate in suc propriu, pana s-au muiat un pic. Separat, am fiert orezul brun, hidratat de dimineata pana la pranz, in care am adaugat o mana de boabe de porumb (preferatul fetelor).
De curand, am descoperit cum putem manca salata de vinete, fara sa abuzam de paine. Pai simplu: am insotit salata de vinete (cu sau fara pasta de susan), cu orez. Am folosit fie orez basmati, fie orez integral, cu turmeric. Ne-a placut tuturor! 🙂
Intotdeauna, insotim mancarea gatita cu salate cat mai generoase: in culori si dimensiuni. De preferat, se consuma intai salata vie si apoi mancarea gatita.
Viata. Ce e ea? Drumul de la conceptie si pana la trecerea “dincolo” si toate cate se aduna intre aceste doua puncte, de inceput si de sfarsit? Privind in urma, as spune ca viata mea este un cumul de experiente, de sentimente nedeslusite sau inca vii, de oameni, locuri si trairi unice si mai ales, de decizii luate la un moment dat; viata e calea pe care merg de 40 de ani, uneori fara sa am habar, alteori vietuind cu ochii larg deschisi si cu inima batand cu putere; viata este ce traiesc chiar in acest moment, in prezent, dar si tot ce am trait pana acum sau ce imi amintesc ca am trait; si daca multe le-am uitat de-a lungul drumului, ma ingrijesc sa privesc in adancul meu, sa readuc la suprafata ce a fost, ca sa pot impaca CINE AM FOST cu CINE SUNT si astfel, sa pot SA FIU. Nu atunci si nici de maine-n colo, ci chiar ACUM. Fiindca incep sa intuiesc ca nu mai sunt cine am fost si nici nu sunt cine voi fi.
De ajutor, in acest proces incalcit si de durata, imi sunt si amintirile fixate, la un moment dat, pe retina aparatului foto. Sunt sigura ca daca nu ar fi existat aceste cateva fotografii din trecutul meu, multe din momentele vietii mele s-ar fi pierdut in negura anilor trecuti. Din fericire, la intervale de cativa ani, aparatul foto imortaliza una, doua imagini alb-negru si mai tarziu color, pentru ca eu sa nu dau uitarii ceva sau pe cineva sau…pe mine: copilas, copil, adolescenta, fiica, sora, mireasa, sotie, mama si tot ce se ascunde dincolo de aceste…roluri.
Oamenii care zamislec vieti se numesc PARINTI. Mama si tata. Pe ei e neaparat sa ii iubim si sa ii iertam pentru tot ce credem ca au facut sau ca n-au facut, pentru ceea ce au zis sau n-au verbalizat, pentru tot ce n-au putut sa ne dea sau pentru ca ne-au dat prea mult. Cel mai probabil, o inima care nu-si poate ierta parintii, nu se poate ierta pe sine. Vorba Maicii Siluana: “Pentru ca a cinsti pe parintii nostri, inseamna a cinsti viata. Viata ne este daruita de Dumnezeu, in con-lucrare cu parintii nostri. ” (Mestesugul Bucuriei. Monahia Siluana Vlad)
Gheorghe si Axinia,13 mai 1973, in ziua nuntii lor
Si-atunci de peste larg pridvor, Din dalb iatac de foisor Iesi Zamfira-n mers istet, Frumoasa ca un gand razlet, Cu trupul nalt, cu parul cret, Cu pas usor.
(fragment din Nunta Zamfirei, de George Cosbuc)
Poza de mai sus mi-e foarte draga. Ma uit la parintii mei si ma gandesc ca poate a fost singura zi din viata lor in care-au fost cu adevarat in centrul atentiei. Ii privesc si vad cat de tineri erau (mama avea 21 de ani si tata 22), dar si cat de seriosi si de patrunsi pareau de acea zi; si atat de simpli, in haine si pantofi noi, tinandu-se, parca pe furis, de mana. Imaginea de pe covorul din spate contrasteaza puternic cu pamantul bolovanos de sub pantofiorii albi ai mamei. Vad o simplitate care nu cred ca se mai intalneste azi la niciun eveniment, fericit sau trist. Iti dai seama? Fara stat la coafor cu orele, la mani-pedi, fara machiaj asigurat de make-up artisti cu pretentii si scumpi cat 10 salarii de bugetar. Fara dantele si crinoline, papion, cocarde si buchete sofisticate. Fara DJ si bani in plic, fara organizatori de evenimente, shopping cu luni de zile inainte si fara sute de fotografii sofisticate si fotoshopate. Oamenii acelor vremuri, cel putin cei pe care ii stiu eu, nu foloseau artificiile si mastile de carnaval, pe care ni le punem astazi cu totii in astfel de ocazii. Pe vremuri, nunta si casatoria nu aveau nimic in comun cu toata poleiala si fatada de astazi. Dragostea, pe-atunci, era ceva intim, fara evidentul si stridentul acestor vremuri. Si poate si de aceea, casatoriile, de cele mai multe ori, erau legate pe viata. 🙂
Si-n vremea cat s-au cununat S-a-ntins poporul adunat Sa joace-n drum dupa tilinci: Feciori, la zece fete, cinci, Cu zdranganeii la opinci Ca-n port de sat.
(fragment din Nunta Zamfirei, de George Cosbuc)
Eheeeiii…dar despre nuntit, intr-o alta postare…:-)
Biscuitii astia sunt o minunatie! Se fac repede si se mananca si mai repede! 🙂 Mi-a luat mai putin de 30 de minute sa pregatesc totul. Sa biscuim, deci:
Aluatul biscuitilor de ovaz l-am folosit ca baza la o tarta pe care am plamadit-o de ziua mea…dar despre asta, cu alta ocazie. 🙂
Liorisme 