De cateva saptamani, vremea de afara parca plange si se tanguie continuu. Desi verdele ierbii inca rezista vremii bacoviene, aerul este atat de mohorat, incat, cand iesi afara, parca respiri tristete si plictiseala. Umezeala este vie si nemiloasa, te cuprinde de indata ce ai scos nasul din casa.
Mie, de fapt, nu-mi displace neaparat vremea asta (ma indispune doar noroiul), caci atunci cand totul e asa de innegurat, ai timp si pofta sa faci chestii prin casa, nu-i asa? 🙂 Deci hai sa iti povestes ce vraji a mai facut Catalin in bucatarie, fiindca eu si mama a trebuit sa plecam la cumparaturi. 🙂
Pai, sa vezi! A facut humus (mmmm…) si niste turte cu masline, la cuptor.
Sa incepem cu pasta de HUMUS: in primul rand, sa iti zic ca nautul imi place foarte tare, fie mancat boabe, fiert simplu sau dat si la cuptor, fie sub forma de pasta de humus, intins cu smerenie pe legume crude sau pe paine, ori folosit drept sos in salate. In orice forma, nautul e delicios si are o gramada de beneficii: fibre, vitamine B6 şi B9, acid folic, mangan, proteine, minerale (fier, fosfor, potasiu, calciu, magneziu, cupru, zinc). Si, foarte important, se gateste usor:
-aprox. 500 de gr de naut se pun la hidratat de cu seara; se scurge de apa, se pune in “oala minune” cu apa proaspata si putina sare; se fierbe cam 1 ora;
-dupa ce a fiert, nautul se scurge, se da la blender impreuna cu ulei de masline, usturoi (dupa gust), sare neiodata, lamaie si pasta de susan;
-dupa ce se aseaza in farfurie, se poate “orna” cu ulei de masline si pudra de ardei iute ori dulce, dupa cum iti place.
Pita cu masline (6 turte)
-aprox. 300 g faina integrala
-o bucatica drojdie proaspata
-sare neiodata (dupa gust)
-aprox. 200 ml apa
Drojdia se amesteca cu faina, intr-un castron. In centrul fainii, se pune apoi apa calduta si un praf de sare. Se framanta totul cu rabdare, pana cand aluatul capata consistenta. Se adauga maslinele fara samburi si se imparte in 6 bile. Bilele se lasa la dospit, sub un prosop, vreme de 30 de minute, dupa care se intind in forma preferata (ovala, rotunda), cu grosimea cam de 5 mm. Se decoreaza cu seminte de mac. Turtele se dau la cuptor vreme de 30 de minute. Adica pana vezi ca s-au rumenit, ca nu a stat nimeni cu ochii pe ceas. 🙂 Cand sunt gata si se mai racesc, se ung cu ulei de masline si cu…humus. 🙂 Se consuma neaparat alaturi de ceva crud.
Ghici cum mirosea in casa, cand am venit! 🙂 Mirosea a sarbatoare de…iarna…:-)
Sa fii parinte, stie toata lumea, nu e treaba simpla! De aceea, orice discutie sau lectura care ma apropie mai mult de lumea lor, a copiilor, ma ajuta sa-i inteleg mai bine si sa-i redescopar pe copii, dar si pe copilul din mine. 🙂 Si cred ca, din nou, toata lumea e de acord ca, cu copiii ultimilor ani, e mult mai greu decat in urma cu 10, 20 de ani. Inventivitatea, energia, incapatanarea si creativitatea, independenta, neadaptarea la mediu a copiilor nostri ne pot ingrijora, incanta, ori ne pot pune rabdarea si intelegerea la grea incercare. Sau toate impreuna. Cartea “Copiii Indigo. Cum sa-i hranim si sa-i ingrijim” a fost cumparata de mine in 2006. Am citit-o atunci si m-a fascinat. Am reluat-o de curand si imi dau seama ca, de fiecare data cand reiau o carte, o vad altfel, o inteleg altfel. Ca si cum nu as fi citit-o niciodata. Nu pentru ca am uitat, ci pentru ca, cel mai probabil, am evoluat. 🙂 Dr. Doreen Virtue caracterizeaza Copiii indigo ca fiind “mici excentrici, care-si creeaza propriile reguli si traiesc dupa cum le-o cere inima si mintea.” Iti recunosti copiii in afirmatia autoarei si in trasaturile de mai jos, care caracterizeaza Copiii Indigo?
Gia&Eva.2012
-sunt prea ocupati sa viseze si sa imagineze modalitati de a salva lumea, pentru a-si mai bate capul cu aranjatul patului, dimineata;
-se simt batrani, din clipa in care se nasc; stiu mai mult decat adultii, avand insa sanse limitate de a-si manifesta talentele, din cauza constrangerilor impuse de timp, bani, sistem social, sistem educational;
-au o capacitate creatoare exceptionala si gandesc in afara cadrelor obisnuite; neinteleasa, aceasta stralucire a Copiilor Indigo poate duce la un diagnostic de genul SAD (Sindromul Atentiei Deficitare) ori SADH (Sindromul Atentiei Deficitare Hiperactive).
-este foarte posibil ca dovada inteligentei acestor copii sa nu se regaseasca in carnetul de note, ci mai degraba in realizarea unor coliere de margele superbe, in solutii la jocurile video pe care le joaca, in memoria de exceptie pe care o poseda;
-sunt extrem de sensibili la minciuna si lipsa de integritate; sunt profund constienti de gandurile si de sentimentele lor, dar si de ale altora;
-au o vointa extrem de puternica, sunt incapatanati, nerabdatori, au spirit creator, fler artistic pentru muzica, poezie, lucru manual;
-sunt intuitivi, independenti si mandri, osciland intre dorinta profunda de a salva lumea si grandomanie;
-se plictisesc teribil de repede, multi fiind diagnosticati cu SAD sau SADH;
-sunt predispusi uneori la insomnii, cosmaruri, teama de a adormi;
-au ganduri si intrebari multe legate de moarte si dispun de talente intense de materializare, prin vizualizare;
-nu se conformeaza si nu se comporta ca niste fetite si niste baietei cuminti, fiindca ei asculta de indrumarea lor interioara si nu se forteaza sa actioneze impotriva propriilor lor porniri naturale;
-daca le explici DE CE, sunt sanse mari sa coopereze;
-isi amintesc in mod instinctiv capacitatea pe care o are sufletul lor de a materializa si nu inteleg preocuparea terestra de a te pregati pentru o meserie, cu exceptia cazului in care acea profesie se imbina cu Menirea Vietii lor;
-cand ii ajuta pe altii, Copiii Indigo simt ca au un rost si li se intareste respectul fata de propria persoana;
-resimt mai intens decat majoritatea oamenilor impactul emotiilor; in caz de stres extrem, evadarea lor este miscarea fizica,caracterizata ca fiind, de multe ori, “hiperactivitate”;
-au un puternic imbold interior sa traiasca fericiti, sanatosi si in pace;
-inteleg ca mancarea de tip fast-food, carnea in exces, dulciurile duc la energie scazuta, agresivitate si sentimente negative, preferand mancarea sanatoasa, care mareste frecventa spirituala si aduce forta vitala (cu conditia ca adultii sa ii inspire si sa ii sprijine in alegerea alimentelor);
-sunt caracterizati aproape intotdeauna de dominatia emisferei drepte a creierului, care se concentreaza asupra viziunilor si sentimentelor, intuitiei si este in legatura cu materii de stiudiu non-verbale (arta plastica, muzica, matematica, filozofia, psihologia si aspecte creative paranormale); dominatia emisferei drepte a creierului este si motivul pentru care Copiii Indigo invata mai mult din ce vad, avand o memorie fotografica innascuta, decat din ce aud; pe de alta parte, sunt foarte usor distrasi de la ceea ce fac, pentru ca simturile lor vibreaza foarte inalt si percep cu usurinta orice ii inconjoara (aud cel mai fin zgomot, spre exemplu);
-au nevoie de defulari, pentru a-si exprima energia foarte intensa;
Dr. Doreen Virtue spune ca ii poti intelege pe Copiii Indigo si studiind semnul lor zodiacal: Berbecul, Leul si Sagetatorul sun semne de Foc; copiii nascuti sub semnul Focului , elementul CREATIVITATII, sunt extrem de activi, licaresc si se misca precum Focul aprins, de aceea, tot precum Focul, sunt sanse sa o poata lua razna, daca isi pierd controlul; daca este “stapanit”, copilul nascut sub semnul Focului poate furniza caldura, lumina. Acestor copii nu le place sa stea locului niciodata, le place sa vorbeasca si prefera sa fie in centrul atentiei. Au un deosebit spirit creator si pot fi buni actori. Taurul, Fecioara si Capricornul sunt semne de Pamant (element al MATERIALITATII FIZICE): copiii nascuti sub acest semn sunt firi stabile, calme, gandesc profund si simt nevoia permanenta de siguranta. Sunt loiali, perseverenti, demni, nu le plac schimbarile, mutarile bruste, ori prea multe indrumari, instructiuni, fiind complesiti usor. Nu trebuie impinsi de la spate, ci condusi cu blandete si iubire. Totusi, pentru ei, disciplina este o forma de iubire, avand nevoie de ea pentru a se simti in siguranta. Au nevoie de incurajari si timp pentru a prelucra ideile noi ori problemele dificile. Gemenii, Balanta si Varsatorul sunt semne de Aer (elementul ACTIVITATII MENTALE): copiii “de Aer” sunt ganditori si nu accepta reguli decat daca le inteleg. Pe de alta parte, sunt vorbareti, plini de idei si de energie creatoare. Nu prea reactioneaza la comenzi si au nevoie sa li se dea timp pentru a pune intrebari, pentru a stabili si intelege reguli. Astfel, vor accepta provoacarile si vor obtine increderea de care au nevoie. Racul, Scorpionul si Pestii sunt semne de Apa (elementul EMOTIILOR): copilasii nascuti sub semnul Apei sunt sensibili la sentimentele tuturor celor care ii inconjoara. In functie de mediul in care traiesc, pot fi placizi, ori pot spumega si exploda de furie. Impinsi la limita extrema, pot rupe intr-un elean dramatic orice bariera, cu o forta nemarginita. Acesti copii trebuie iubiti si ocrotiti, ajutati sa isi exprime sentimentele si incurajati sa aiba incredere in ei. Natura lor sensibila necesita contacte tactile, asa ca ar fi bine sa fie indemnati sa creeze cu ajutorul mainilor si sa se exprime cu ajutorul trupului. Copiii “de Apa” au nevoie mai mare decat copiii celorlalte semne, sa fie tinuti in brate.
Indigo sau de orice alta culoare, copiii au cel mai tare nevoie de IUBIRE, de iertare, au nevoie sa fie lasati sa experimenteze, sa se descopere, sa se cunoasca, sa se iubeasca, pentru a putea sa creasca si sa daruiasca. Dar cum faci sa nu uiti toate astea, atunci cand nu esti “decat” un biet parinte grijuliu, subiectiv, obosit si cand au trecut atat de multi ani de cand erai si tu copil? 🙂
Nu stiu daca fetitele mele isi dau seama cat de norocoase sunt, avand-o pe Buni, mama mea, langa ele tot timpul, mai ales ca parintii lui Catalin nu mai sunt de mai bine de 10 ani, iar Bunicul, asa cum povesteam aici, e inca….Capitan. 🙂 Mi-as fi dorit tare mult sa am parte de bunici mai multa vreme, caci au “plecat” mult prea repede. Pe bunicute le-am pierdut cand inca nu aveam 10 ani. Bunicii au trait cat sa ma vada adolescenta. Ce pierdere, sa nu te bucuri de intelepciunea, caldura si dragostea uriasa pe care bunicii o daruiesc nepotilor! Am asa, o vaga impresie, ca bunicii sunt o specie pe cale de disparitie, parintii generatiei mele fiind ultimii reprezentanti a ceea ce inseamna a fi bunic. Dar poate ca ma insel si, peste ani, cand noi vom fi, la randul nostru, bunici, vom fi capabili de tot atata daruire fata de copiii si nepotii nostri.
Povestea de viata a lui “Melo” (bunica prietenei mele, Lavinia), nu seamana deloc cu cea a bunicilor mei, insa cu siguranta ai sa intelegi de ce mi-am dorit ca ea sa impartaseasca cu Liorisme din amintirile, gandurile si trairile care au facut-o cine este azi: o Doamna de poveste, traind din plin viata la cei 95 de ani ai ei. Povestea ei de viata vine cu parfumul si personajele unor vremuri care, desi demult apuse, sunt atat de minunat insufletite de “Melo”, incat devii actor, la randul tau, intr-un film care se deruleaza magic. Fotografiile, de o calitate cu totul neasteptata, avand in vedere vechimea lor si tehnica de-atunci, mi-au dat fiori la propriu! Am fost emotionata, nu doar fiindca am avut sansa sa tin in mana, sa simt poze facute in urma cu aproape 100 de ani, dar si pentru ca ele surprind personaje inca vibrand de viata si atmosfera anilor din urma. Motor, deci! 🙂
Draga Lioara, iti multumesc ca m-ai determinat sa reflectez mai mult asupra vietii mele si sa incerc sa-mi clarific identitatea mea. Cine sunt? Scriitorul Petru Popescu ma califica “fascinanta”, poetul Toma George Maiorescu ma considera “Rara avis”. O prietena ma numeste ‘Melo’. Intrucat nu am talent scriitoricesc, ar trebui sa recurg la fictiune pentru a justifica atributele de mai sus, deci ma rezum a relata, simplu, firul unei vieti de 95 de ani.
Sunt un evreu roman. Primii pasi ai copilariei mi-au fost calauziti de familie: parinti, bunica materna, o matusa si de Ana (o tarancuta din Cornu, fugita de acasa pentru ca a pierdut o vaca, ce si-a gasit adapost in casa noastra, unde a trait ca membru al familiei pana a plecat in America cu sotul ei, pe care l-a cunoscut in timpul Primului Razboi).
Tata era un moldovean, care se mandrea ca a participat la doua razboaie. Tabloul cu tata in haine militare trona pe un perete in holul casei. Era negustor, un om cinstit si bun. La diferite sarbatori anima convivii cu romante pe versuri de Eminescu. De la tata am invatat sa nu uit simtul masurii.
Mama era o femeie, un om deosebit. Cursurile scolare le-a urmat la celebra ‘Pitar Mos’, Scoala de maici germane. Mama era dotata cu un profund sentiment al iubirii de oameni si de prietenie, de arta, de muzica: canta la pian, picta pe sticla, iubea florile si animalele si arta populara romaneasca.
Tata (Sami) si mama (Sofia) in anii ’201923. Cu mama si fratele
Mama era o femeie frumoasa si luxoasa. Dragostea de oameni si-o manifesta nu prin vorbe, ci prin fapte. Voi da un simplu exemplu: intalnind intr-o zi pe strada un baiat de 13 ani, plangand, a aflat ca e orfan, din Ardeal. L-a luat acasa; era de varsta fratelui meu. A locuit la noi, a invatat o meserie, s-a casatorit si, prin munca, si-a facut un rost remarcabil in viata. Ionel a fost un prieten al familiei mele insufletit de o profunda recunostinta. Cand gaseam la mormantul parintilor mei flori, stiam ca sunt de la Ionel.
In familie (1922)
Bunica m-a crescut in spiritul pastrarii traditiilor evreiesti, al intelegerii, potrivit moralei din poezia lui Heinrich Heine ‘Die Sonne bringt es an den Tag’ (Soarele aduce la lumina ziua). Matusa mea, sora mamei (cu 15 ani mai mica decat mama, cu 15 ani mai mare decat mine) si-a petrecut adolescenta in casa noastra, unde a trait pana s-a casatorit. Multa lume spunea ca ii seman fizic si psihic. De altfel, si longevitatea mea este mostenita de la ea (a trait pana la 95 de ani). Ea mi-a transmis interesul pentru studiu, pentru muzica, inclinatia pentru lucrul de mana si pentru arta culinara.
1922. Cu fratele, intre covoare romanesti, colectionate de mama1925. In pijamale de matase, imitandu-l pe tata
Ma voi opri mai mult pentru a vorbi despre Ana, tarancuta care mi-a marcat copilaria. Povestea vietii ei mi se pare foarte interesanta. Matusa mea a invatat-o sa scrie si sa citeasca, ceea ce i-a folosit mult in viata. Ea mi-a transmis cunostinte despre obiceiurile si traditiile poporului roman, despre religia crestina. Ea a cunoscut si s-a indragostit de un soldat italian, pripasit pe meleagurile noastre in timpul Primului Razboi. Dupa razboi, Carlo a plecat in America. Pentru a putea coresponda cu el, Ana a luat lectii de italiana. La profesoara respectiva, o intovaraseam si eu.
Cu Ana si Sivliu, in 1920
Ana, ani de zile (fara bineinteles sa stiu), l-a intruchipat pe Mos Craciun, care aducea pomul de Craciun si darurile. Prima deziluzie a vietii mele a fost cand am descoperit ca Mos Craciun nu exista. Cu Ana am vizionat primele spectacole de circ, care se dadeau in Ploiesti. Cu Ana am participat la unele slujbe religioase date in bisericile crestine. Ana, pe care o numeam ‘ Mitzica ’ (de la Mamitzica), m-a iubit foarte mult; ea mi-a cusut un costum popular de Breaza si o rochita gen tirolez; rochita este surprinsa intr-un tablou, pe care il am si acum.
Pentru mine, Ana este un exemplu profund de viata. Dragostea si perseverenta sunt factori importanti, care-ti pot determina cursul vietii. Timp de 10 ani, Ana a corespondat cu Carlo. Dupa 10 ani, Carlo a venit din America s-o ia pe Ana. Mama mea a pregatit-o cu o garderoba facuta la Giselle (o firma din Bucuresti). Parintii mei i-au cununat.
Ana (Mitzica). Exemplu de daruire si atasament sufletesc
In America, Ana a trait o viata foarte frumoasa, chiar bogata, insa nu a uitat de unde a plecat. In apartamentul ei avea o camera mobilata si impodobita in stil romanesc. Mentionez ca a corespondat cu parintii mei si cu matusa mea, iar dupa razboi ne-a trimis importante pachete.
Cartea doamnei doctor Sorina Soescu mi s-a parut deosebita, nu atat prin noutatea informatiei, ci mai ales prin felul in care autoarea aseaza aceasta informatie in pagina si cum o integreaza in experienta personala. Autoarea reuseste, intr-un mod detasat, dar cald si onest, sa impartaseasca, atat din invatatura sa, castigata de-a lungul vremii, dar, mai ales, din practica de medic si de mama. Si asta, fara sloganuri si fara uzitarea unui limbaj greoi ori prea stiintific. Sorina Soescu este medic homeopat si are competente in api-fitoterapie, acupunctura si psihologie medicala; este medic primar in sanatate publica si management sanitar. Are o experienta impresionanta si o sete de cunoastere deosebita, asa cum poti citi aici.
Cred ca cel mai tare mi-a placut felul in care a reusit doamna doctor sa se aplece asupra fiecarui D in parte: Dieta, Detoxifere, Detasare, Deschidere, Decizie. Am citit o gramada de carti: multe legate de nutritie, altele de spiritualitate , iar altele despre corpul uman si nevoia lui de miscare fizica, pentru a se pastra armonios si viguros. In cartea aceasta, le-am gasit pe toate cuprinse si povestite, pe intelesul oricui. Dar nimic nu se poate infaptui, daca speram ca altcineva sau altceva alege pentru noi si starea noastra fizica si emotionala. Cand avem informatia si o trecem prin filtrul mintii, e mult mai usor sa alegem constient drumul de urmat, chiar daca ne mai indepartam de calea aleasa. Important e sa revenim si sa tinem drumul destula vreme, incat corpul sa aiba timp sa ne vorbeasca despre cum se simte, iar opiniile si judecatile celor din jur, sa nu ne mai intoarca inapoi; “elementul esential al mentinerii sanatatii (adica al armoniei si echilibrului interior) il reprezinta atitudinea deschisa, acceptarea posibilitatilor alternative, tinerea permanent deschisa a portilor perceptiei si ale constientei“. Dar numai TU poti decide ce e bine pentru tine si numai TU poti actiona in consecinta, caci “starea de sanatate a fiintei umane depinde de deschiderea sa mentala, intelectuala si emotionala pentru a-si gasi propriul drum evolutiv in viata prezenta pe Pamant“. Incerc sa fac un rezumat al cartii, pentru tine si pentru mine, pentru bucuria de a impartasi si a fixa mai bine informatii pretioase.
DIETA
-alimentatia este cea de-a sasea sursa importanta de energie a fiintei umane, dupa energia cosmica, aer, lumina solara, energia electromagnetica a pamantului si energia din relatiile umane; corpul nostru fizic are nevoie de produsele pamantului, pentru a-si pastra energia.
-trecerea de la hrana proaspata si pline de enzime vii (fructe si legume crude), la hrana “moarta”, preparata termic sau conservata, cu modificarile inerente ale structurii si potentialul de a afecta corpul omenesc si tubul digestiv a dus, de-a lungul vremii, la degradarea calitatii vietii oamenilor si aparitia a sute si mii de boli;
-ORICE BOALA POATE FI VINDECATA, pentru ca procesul de imbolnavire poate fi reversat; dar pentru aceasta, este important sa oprim inundarea organismului cu substante care ii fac rau si determina tot felul de blocaje;
-pentru buna sanatate a corpului, sunt esentiale ALIMENTATIA corecta si ELIMINAREA eficienta;
-chimia corpului si chimia Naturii, in general, are doua aspecte importante pe planeta Pamant: ACIDITATEA si ALCALINITATEA;
-acizii sunt substante cu actiune distructiva, coroziva, care ard, descompun, distrug; aciditatea este necesara pentru a transforma un aliment in partile lui componente, care pot fi folosite de celule;
-alcalii sunt substantele care “construiesc”, repara, creeaza, pun la un loc parti componente;
-corpul nostru se straduie in permanenta sa pastreze echilibrul alcalin-acid, iar alimentatia si modul nostru de viata ar putea sa ajute toate eforturile organismului sau, dimpotriva, ar putea sa-l ingreuneze si sa-l faca sa se simta si mai rau;
-ACIDITATEA inseamna boala, stagnare, senzatii de arsura, amorteala, furnicaturi, confuzie, slabiciune, stare de rau, agitatie, neliniste, frica; ALCALINITATEA inseamna vindecare, dinamica, calm, liniste, stare generala de bine;
-alimentele alcaline ajuta in procesul de vindecare, iar cele acide, in procesul de descompunere; de aceea avem nevoie de multe alimente din prima categorie, si doar de cateva, din cele din a doua categorie;
-alimente acide: lactatele (sunt cel mai dificil de digerat de catre fiinta umana, sunt sursa de inflamatii la nivel respirator, digestiv, dar si…emotional, afectand energia generala a corpului si manifestarea noastra, ca fiinte umane), zaharul rafinat (aliment impropriu fiintei umane, fiind o forma de zaharid sintetic, chimic, obtinut prin tripla rafinare a trestiei or sfeclei de zahar, pe care organismul se lupta din rasputeri sa o elimine fie pe cale digestiva, urinara, prin exces de mucus ori…prin piele, prin depozite “caramelizate” de sucroza, sub forma de alunite si pistrui; “drogul” legal al societatii moderne, zaharul este principala otrava permisa mai ales copiilor, de la varste foarte fragede; dependenta de acest aliment este mai severea decat cea data de cafea, tigari; 95% dintre alimentele aflate pe rafturile magazinelor contin zahar rafinat ); faina alba (vinovata invizibila pentru nasul infundat, infectii respiratorii, tuse cu expectoratii, alergii de tot felul, diaree, indigestii, inflamatii etc); carnea si pestele (consumate in exces si, mai ales, fara salate, sunt producatoare de aciditate, contin antibiotice, hormoni si alte substante); cafeaua, alcoolul, tigarile, bauturile enrgizante, bauturile acidulate.
Data viitoare, despre stilul de viata acid si alimentele alcaline. Sanatate…5 D iti doresc! 🙂
La revedere Miss Madalina, la revedere gradinita (Gia. Iunie 2010)
Desi pe Eva am hranit-o exclusiv la san in primele luni de viata si am avut mare grija cu diversificarea, nu consuma niciun fel de proteina animala, iar de dulciuri nici nu putea fi vorba, pe la 8 luni, fara sa fie racita, a facut otita; cu febra, dureri si stare proasta. Hm! Asta mi s-a parut foarte ciudat, caci nici macar nu era frig afara. Bineinteles, doctorul pediatru i-a prescris antibiotic. Cateva luni mai tarziu, pe la varsta de 12 luni, a avut o perioada de aproximativ o luna, cand a mancat extrem de putin, desi pana atunci fusese o mare mancacioasa; a slabit mult si “a uitat” sa mearga. Se tara de colo-colo ca un mic animalut urgisit de soarta, era extrem de suparacioasa si…trista. Ti se rupea inima s-o vezi! Doar ochii, care parca se marisera, ramasesera de ea. Fireste, am fost la doctor. Cred ca la Budimex. Tin minte ca era o caldura inabusitoare afara si ca asta ii crea si mai mare disconfort Evei. La spital, chin mare cu recoltarea de sange! Nici nu vreau sa imi amintesc. Pentru ca plangea atat de tare, am vrut sa o iau pe Eva din bratele asistentelor, dar am fost aproape data afara si mi s-a spus sa stau linistita; copilul uita asemenea trauma de moment! In fine, nimeni nu ne-a lamurit ce se intampla cu copilul. Si-a revenit incet, incet.
My beautiful back. (Eva, ian. 2011)
Gia insa, dupa 5 ani, nu s-a mai plans de nimic. Dar asta pana a inceput scoala, la 7 ani. In iarna aceea, fara sa fie racita, a inceput sa acuze dureri acute de gat, sa faca febra, totul insotit de stare proasta, lipsa poftei de mancare si dureri de cap, de ureche. Am ajuns la urgente, la Spitalul Marie Curie, de vreo trei ori in decurs de nici o luna; de fiecare data i-a fost prescris un alt antibiotic, antitermice, antiinflamatoare etc. Cand incepea noul tratament, o zi sau doua parea ca starea ei se amelioreaza, dupa care totul se agrava. Dupa al treilea antibiotic, vreo doua saptamani a fost ok si a reinceput sa mearga la scoala; la ceva vreme insa, s-a trezit iar noaptea cu febra si dureri mari de ureche. Iar am fugit la spital, unde pediatrul a decis sa o treaca pe Cefort, un antibiotic cu spectru larg, dar mai puternic decat anterioarele (cum altfel?). Am protestat; ma gandeam ca, desi incercasem sa ii protejez stomacul cu probiotice, ficatul ei cu siguranta facea sfortari uriase sa elimine atatea otravuri! Au decis la spital sa foloseasca branula. Doamne, cat a plans Gia! Era atat de speriata! O tineam si eu si doua asistente suparate ca al meu copil face asa scandal. Cu greu au reusit sa-i intepe manuta. Un calvar. Mi se rupea inima. Brusc, mi s-au reactivat amintiri din propria copilarie, cand, cu gatul plin de puroi, mergeam la spital sa fac penicilina. Cata teama imi trezea doar zgomotul lamei care taia gatul sticlutei de antibiotic. Si seringile alea uriase, din metal…as fi fugit mancand pamantul, numai sa scap de-acolo…Aproape ca m-a busit plansul la final, dar mi-am tinut firea. Cred insa ca nu am sa uit niciodata privirea disperata a Giei si lacrimile ei de copil, care nu pricepe de ce o chinuie oamenii mari, fiindca ea nu a gresit cu nimic.
You can call me Gia…Jackson (sept. 2011)
Ca lucrurile sa se complice si mai tare, iar lectia mea sa fie si mai dureroasa, in ziua cand am revenit cu Gia de la spital, avand branula in manuta, in aceeasi seara, Eva, la un an si cateva luni, a avut iar un episod foarte ciudat: a inceput sa aiba frisoane violente, din senin. Buzele i s-au facut albastre; la fel si unghiile. Era rece ca gheata; apoi, in cateva minute, temperatura urca rapid. Si iar scadea. Am sunat la Salvare. A venit dupa o ora, timp in care eu si mama o frectionam, incercand sa o incalzim, cand ii scadea temperatura rau. Cand a ajuns asistenta de pe Salvare, Eva era intr-o pauza de frisoane si parea ok. Asistenta mi-a zis ca reactia e de la…masele! Am lasat-o balta si am fugit cu Eva la Marie Curie. Dupa consult si recoltat sange, mi-au prescris antibiotic, fara alte explicatii. Mi s-a spus doar ca e, cel mai probabil, un virus, desi nu existau alte simptome. I-am dat antibioticul, dar vreme de inca 3-4 zile, Eva a continuat sa faca crizele cu frisoane, buze si unghii vinetii. Incet, incet si-a revenit, dar exact de atunci, a refuzat orice fel de medicament. Il scuipa, o lua vomitatul daca o fortam. Astfel, am invatat sa am incredere in lectia pe care Eva incerca sa mi-o predea: organismul stie si trebuie sa lupte singur cu ceea ce noi numim boala. Suntem creati sa ne autovindecam, doar ca am fost invatati altceva si ne-am pierdut cu totul increderea in resursele cu care suntem inzestrati.
Pe Gia, pe de alta parte, la nici doua saptamani dupa terminarea tratamentului si la cam doua luni de la debutul simptomelor, a inceput iar sa o doara urechea! M-am simtit asa de neputincioasa! Disperata, la sfatul unei prietene, am dus-o la un chinez din Floreasca, care, inainte sa apuc eu sa zic ceva, m-a intrebat cate medicamente i-am dat! Mi-a spus ca rinichii si ficatul Giei sunt in mare suferinta si ca trebuie sa incetam orice medicatie. Au urmat apoi vreo 4 sedinte cu chinezul, care imi amintea, in metoda de lucru, de ceea ce aplica, cu ani in urma, Costel. Cert e ca, inca din prima zi, Gia nu a mai avut dureri, ba chiar avea o stare buna, pofta de mancare si era energica, ca de obicei. La final, chinezul ne-a dat niste capsule cu Cordiceps.Asta a fost tot. De atunci, Gia nu a mai avut niciodata nevoie medicamente si, daca a avut rosu in gat sau nas infundat (de vreo 2-3 ori, in ultimii ani), i-am dat ulei esential de cimbru, am pus-o sa faca gargara cu argila, cu otet de mere si miere ori cu apa si sare si i-am facut spalaturi nazale.
Abia dupa ce perioada grea a trecut, am facut socoteala si legatura cu momentele in care fetele s-au imbolnavit “inexplicabil” si mi-am dat seama ca aceasta perioada coincidea cu vaccinarea. Erau ceva ani de cand citisem despre efectele nocive ale medicamentelor si, mai cu seama, ale vaccinurilor, dar pana la cele petrecute la inceputul lui 2011, am ascuns sub pres tot ce aflasem despre vaccinuri si nu am avut curajul sa imi ascult instinctul si sa iau la timp decizia de a nu mai vaccina copiii. In cazul Giei, cred ca s-a adaugat, pe langa vaccinul de la 7 ani, si stresul legat de trecerea de la gradinita la scoala, caci adaptarea nu a fost usoara, mai ales ca a avut “norocul” sa aiba o invatatoare-dictatoare.
Asadar, am reluat subiectul vaccinare, citind mai mult si informandu-ma. Cred ca cel mai tare m-a socat sa aflu ca pana la varsta de 1 an, unui sugar i se administreaza nu mai putin de 29 de vaccinuri combinate (ceea ce le face si mai periculoase), iar până la 9 ani, 34 de vaccinuri! Nu se pun la socoteala vaccinurile opţionale. De asemenea, am observat ca, pe carnetul de vaccinuri al Evei, apar doua vaccinuri noi, comparativ cu al Giei, iar ultimul vaccin “obligatoriu” se face la varsta de …24 de ani! Si nu se termina aici: rapelurile se fac apoi din 10 in 10 ani! Mai nou, pana si gravidele sunt sfatuite sa isi faca vaccin antigripal!
In ajutorul meu, la ceva vreme dupa aceea, a venit o carte pe aceasta tema, scrisa de un curajos doctor roman: Christa Todea-Gross. Ti-o recomand din suflet! Si daca nu o poti cumpara (oricum, sunt sigura ca se poate descarca de pe Net), ori nu ai rabdare sau timp s-o citesti, iata un interviu cu autoarea cartii, vorbind despre impactul vaccinurilor asupra organismului uman, despre miturile legate de vaccinuri si bolile copilariei si despre alte lucruri extrem de interesante, care rostite de un doctor, capata greutate si veridicitate.
Mai urmaresc, pe aceeasi tema, doua mamici deosebite (pe Cristelasi pe Feli), dedicate acestui subiect, dar si altor teme, la fel de utile. Sper sa iti fie de folos si sa te ajute sa te informezi pentru a putea sa iei o decizie in cunostinta de cauza.
Si ma intreb: sa fie intamplator faptul ca fara medicamente si fara vaccinare, de copii nu s-a mai “prins” ceva cu adevarat serios in ultimii ani? Oare e o coincidenta faptul ca, atunci cand Eva mai face vreo indigestie (de, lacomia…) sau rosu in gat, ea se pune pe picioare singura, doar cu post si odihna si, cel mult, cu comprese, cartofi la gat si hidratare? Sa fie oare pura intamplare ca fara “ajutor” din afara, dar cu rugaciune din suflet, de la mama si copil, suferinta trece si e uitata in maxim 3 zile? In fapt, a te alimenta atent, a face miscare fizica, a adopta o atitudine corecta fata de evenimentele vietii, a decide sa nu crezi in preventia promisa de vaccinuri ori alte “solutii” asemanatoare, nu inseamna scutirea vesnica de cate o problema de sanatate, insa cu siguranta inseamna responsabilizare, constientizare, rabdare, incredere, intelegerea procesului prin care corpul se curata si apoi revine in forma, dupa o perioada scurta de pauza. Ah! Si sa nu uit: inseamna economie de bani, timp si energie pe care o poti face, daca nu apelezi iar si iar la doctori si medicamente, pentru probleme, de cele mai multe ori, banale. Nu cred ca exista o reteta general valabila pentru sanatate, asa cum nu exista una pentru fericire. Dar n-ar fi minunant sa alegem sa traim constienti ca boala, ca si vindecarea, din interior vin si ca cel mai bun leac este permanenta legatura cu noi insine? Asa, ne putem ajuta si pe noi, si pe copiii nostri. 🙂
Ghici cum mirosea in casa, cand am venit! 🙂 Mirosea a sarbatoare de…iarna…:-)
Liorisme 