Desi pe Eva am hranit-o exclusiv la san in primele luni de viata si am avut mare grija cu diversificarea, nu consuma niciun fel de proteina animala, iar de dulciuri nici nu putea fi vorba, pe la 8 luni, fara sa fie racita, a facut otita; cu febra, dureri si stare proasta. Hm! Asta mi s-a parut foarte ciudat, caci nici macar nu era frig afara. Bineinteles, doctorul pediatru i-a prescris antibiotic. Cateva luni mai tarziu, pe la varsta de 12 luni, a avut o perioada de aproximativ o luna, cand a mancat extrem de putin, desi pana atunci fusese o mare mancacioasa; a slabit mult si “a uitat” sa mearga. Se tara de colo-colo ca un mic animalut urgisit de soarta, era extrem de suparacioasa si…trista. Ti se rupea inima s-o vezi! Doar ochii, care parca se marisera, ramasesera de ea. Fireste, am fost la doctor. Cred ca la Budimex. Tin minte ca era o caldura inabusitoare afara si ca asta ii crea si mai mare disconfort Evei. La spital, chin mare cu recoltarea de sange! Nici nu vreau sa imi amintesc. Pentru ca plangea atat de tare, am vrut sa o iau pe Eva din bratele asistentelor, dar am fost aproape data afara si mi s-a spus sa stau linistita; copilul uita asemenea trauma de moment! In fine, nimeni nu ne-a lamurit ce se intampla cu copilul. Si-a revenit incet, incet.

Gia insa, dupa 5 ani, nu s-a mai plans de nimic. Dar asta pana a inceput scoala, la 7 ani.  In iarna aceea, fara sa fie racita, a inceput sa acuze dureri acute de gat, sa faca febra, totul insotit de stare proasta, lipsa poftei de mancare si dureri de cap, de ureche. Am ajuns la urgente, la Spitalul Marie Curie, de vreo trei ori in decurs de nici o luna; de fiecare data i-a fost prescris un alt antibiotic, antitermice, antiinflamatoare etc. Cand incepea noul tratament, o zi sau doua parea ca starea ei se amelioreaza, dupa care totul se agrava. Dupa al treilea antibiotic, vreo doua saptamani a fost ok si a reinceput sa mearga la scoala; la ceva vreme insa, s-a trezit iar noaptea cu febra si dureri mari de ureche. Iar am fugit la spital, unde pediatrul a decis sa o treaca pe Cefort, un antibiotic cu spectru larg, dar mai puternic decat anterioarele (cum altfel?). Am protestat; ma gandeam ca, desi incercasem sa ii protejez stomacul cu probiotice, ficatul ei cu siguranta facea sfortari uriase sa elimine atatea otravuri! Au decis la spital sa foloseasca branula. Doamne, cat a plans Gia! Era atat de speriata! O tineam si eu si doua asistente suparate ca al meu copil face asa scandal. Cu greu au reusit sa-i intepe manuta. Un calvar. Mi se rupea inima. Brusc, mi s-au reactivat amintiri din propria copilarie, cand, cu gatul plin de puroi, mergeam la spital sa fac penicilina. Cata teama imi trezea doar zgomotul lamei care taia gatul sticlutei de antibiotic. Si seringile alea uriase, din metal…as fi fugit mancand pamantul, numai sa scap de-acolo…Aproape ca m-a busit plansul la final, dar mi-am tinut firea. Cred insa ca nu am sa uit niciodata privirea disperata a Giei si lacrimile ei de copil, care nu pricepe de ce o chinuie oamenii mari, fiindca ea nu a gresit cu nimic.

Ca lucrurile sa se complice si mai tare, iar lectia mea sa fie si mai dureroasa, in ziua cand am revenit cu Gia de la spital, avand branula in manuta, in aceeasi seara, Eva, la un an si cateva luni, a avut iar un episod foarte ciudat: a inceput sa aiba frisoane violente, din senin. Buzele i s-au facut albastre; la fel si unghiile. Era rece ca gheata; apoi, in cateva minute, temperatura urca rapid. Si iar scadea. Am sunat la Salvare. A venit dupa o ora, timp in care eu si mama o frectionam, incercand sa o incalzim, cand ii scadea temperatura rau. Cand a ajuns asistenta de pe Salvare, Eva era intr-o pauza de frisoane si parea ok. Asistenta mi-a zis ca reactia e de la…masele! Am lasat-o balta si am fugit cu Eva la Marie Curie. Dupa consult si recoltat sange, mi-au prescris antibiotic, fara alte explicatii. Mi s-a spus doar ca e, cel mai probabil, un virus, desi nu existau alte simptome. I-am dat antibioticul, dar vreme de inca 3-4 zile, Eva a continuat sa faca crizele cu frisoane, buze si unghii vinetii. Incet, incet si-a revenit, dar exact de atunci, a refuzat orice fel de medicament. Il scuipa, o lua vomitatul daca o fortam. Astfel, am invatat sa am incredere in lectia pe care Eva incerca sa mi-o predea: organismul stie si trebuie sa lupte singur cu ceea ce noi numim boala. Suntem creati sa ne autovindecam, doar ca am fost invatati altceva si ne-am pierdut cu totul increderea in resursele cu care suntem inzestrati.

Pe Gia, pe de alta parte, la nici doua saptamani dupa terminarea tratamentului si la cam doua luni de la debutul simptomelor, a inceput iar sa o doara urechea! M-am simtit asa de neputincioasa! Disperata, la sfatul unei prietene, am dus-o la un chinez din Floreasca, care, inainte sa apuc eu sa zic ceva, m-a intrebat cate medicamente i-am dat! Mi-a spus ca rinichii si ficatul Giei sunt in mare suferinta si ca trebuie sa incetam orice medicatie. Au urmat apoi vreo 4 sedinte cu chinezul, care imi amintea, in metoda de lucru, de ceea ce aplica, cu ani in urma, Costel. Cert e ca, inca din prima zi, Gia nu a mai avut dureri, ba chiar avea o stare buna, pofta de mancare si era energica, ca de obicei. La final, chinezul ne-a dat niste capsule cu Cordiceps. Asta a fost tot. De atunci, Gia nu a mai avut niciodata nevoie medicamente si, daca a avut rosu in gat sau nas infundat (de vreo 2-3 ori, in ultimii ani), i-am dat ulei esential de cimbru, am pus-o sa faca gargara cu argila, cu otet de mere si miere ori cu apa si sare si i-am facut spalaturi nazale.

Abia dupa ce perioada grea a trecut, am facut socoteala si legatura cu momentele in care fetele s-au imbolnavit “inexplicabil” si mi-am dat seama ca aceasta perioada coincidea cu vaccinarea. Erau ceva ani de cand citisem despre efectele nocive ale medicamentelor si, mai cu seama, ale vaccinurilor, dar pana la cele petrecute la inceputul lui 2011, am ascuns sub pres tot ce aflasem despre vaccinuri si nu am avut curajul sa imi ascult instinctul si sa iau la timp decizia de a nu mai vaccina copiii. In cazul Giei, cred ca s-a adaugat, pe langa vaccinul de la 7 ani, si stresul legat de trecerea de la gradinita la scoala, caci adaptarea nu a fost usoara, mai ales ca a avut “norocul” sa aiba o invatatoare-dictatoare.

Asadar, am reluat subiectul vaccinare, citind mai mult si informandu-ma. Cred ca cel mai tare m-a socat sa aflu ca pana la varsta de 1 an, unui sugar i se administreaza nu mai putin de 29 de vaccinuri combinate (ceea ce le face si mai periculoase), iar până la 9 ani, 34 de vaccinuri! Nu se pun la socoteala vaccinurile opţionale. De asemenea, am observat ca, pe carnetul de vaccinuri al Evei, apar doua vaccinuri noi, comparativ cu al Giei, iar ultimul vaccin “obligatoriu” se face la varsta de …24 de ani! Si nu se termina aici: rapelurile se fac apoi din 10 in 10 ani!  Mai nou, pana si gravidele sunt sfatuite sa isi faca vaccin antigripal!

In ajutorul meu, la ceva vreme dupa aceea, a venit o carte pe aceasta tema, scrisa de un curajos doctor roman: Christa Todea-Gross. Ti-o recomand din suflet! Si daca nu o poti cumpara (oricum, sunt sigura ca se poate descarca de pe Net), ori nu ai rabdare sau timp s-o citesti, iata un interviu cu autoarea cartii, vorbind despre impactul vaccinurilor asupra organismului uman, despre miturile legate de vaccinuri si bolile copilariei si despre alte lucruri extrem de interesante, care rostite de un doctor, capata greutate si veridicitate.

Mai urmaresc, pe aceeasi tema, doua mamici deosebite (pe Cristela si pe Feli), dedicate acestui subiect, dar si altor teme, la fel de utile. Sper sa iti fie de folos si sa te ajute sa te informezi pentru a putea sa iei o decizie in cunostinta de cauza.

Si ma intreb: sa fie intamplator faptul ca fara medicamente si fara vaccinare, de copii nu s-a mai “prins” ceva cu adevarat serios in ultimii ani? Oare e o coincidenta faptul ca, atunci cand Eva mai face vreo indigestie (de, lacomia…) sau rosu in gat, ea se pune pe picioare singura, doar cu post si odihna si, cel mult, cu comprese, cartofi la gat si hidratare? Sa fie oare pura intamplare ca fara “ajutor” din afara, dar cu rugaciune din suflet, de la mama si copil, suferinta trece si e uitata in maxim 3 zile? In fapt, a te alimenta atent, a face miscare fizica, a adopta o atitudine corecta fata de evenimentele vietii, a decide sa nu crezi in preventia promisa de vaccinuri ori alte “solutii” asemanatoare, nu inseamna scutirea vesnica de cate o problema de sanatate, insa cu siguranta inseamna responsabilizare, constientizare, rabdare, incredere, intelegerea procesului prin care corpul se curata si apoi revine in forma, dupa o perioada scurta de pauza. Ah! Si sa nu uit: inseamna economie de bani, timp si energie pe care o poti face, daca nu apelezi iar si iar la doctori si medicamente, pentru probleme, de cele mai multe ori, banale. Nu cred ca exista o reteta general valabila pentru sanatate, asa cum nu exista una pentru fericire. Dar n-ar fi minunant sa alegem sa traim constienti ca boala, ca si vindecarea, din interior vin si ca cel mai bun leac este permanenta legatura cu noi insine? Asa, ne putem ajuta si pe noi, si pe copiii nostri. 🙂