Adolescentii de la inceputul anilor ’90 sigur isi amintesc ca, din fericire, riscurile si ispitele la care erau expusi atunci, erau aproape nevinovate, comparativ cu ce se intampla azi.

La primul “chef” din viata mea, l-am cunoscut pe Catalin. Aveam vreo 15-16 ani si mersesem cu Anita, prietena mea, acasa la un coleg de-al ei de clasa, care isi sarbatorea numele (Nicolae). Mi-amintesc bine ca erau vreo 3-4 baieti la masa (printre care si actualul meu sot), unde ne-am asezat si noi, fetele. Vad si acum televizorul alb-negru, asezat intr-un colt si atmosfera mai degraba plictisitoare. Nu s-a dansat si nu cred ca s-a vorbit prea mult. Despre Catalin am gandit atunci ca are par sarmos, ca al meu si… cam atat. Zece ani mai tarziu, ne-am casatorit. 🙂

Dupa Revolutie, cam toata lumea se imbraca la fel; cel putin in orasul meu. Marfa turceasca de prin magazinele tulcene, de obicei mici si inghesuite, si-o permitea aproape oricine. Nu imi amintesc sa fi avut mari frustrari de ordin vestimentar, caci niciun coleg de-al meu nu se “intolea” cu cine stie ce lucruri, care sa atraga invidia celorlalti. Mi-amintesc ca, in lipsa de altceva, modificam rochitele mamei sau alte piese vestimentare de-ale ei, din tinerete, si eram chiar ok cu ceea ce purtam.

Bijuteriile, minime, proveneau, de obicei, din mostenirea de familie. De mare pret erau, totusi, niste cercei rotunzi si mari, cumparati de la o taraba din Piata Veche, in 1991. Cum de tin minte anul? Pai nu pot sa uit ca, in treapta a II-a de liceu, profesorul de franceza, domnul Dascalescu (Juju, cum ii spuneau toti liceenii), mi-a spus in curtea liceului ca nu pot intra la examen cu asa cercei, ca ar fi impotriva regulamentului intern. Pffffiiii! Desi nu eram nici pe departe ceea ce se chema o tipa cu tupeu, nu mi s-a parut corect, asa ca am ripostat: “Aratati-mi regulamentul cu prevederea asta si mi-i dau jos!” Discutia s-a terminat in acel punct. Cerceii mei au supravietuit si Gia ii poarta si azi, din cand in cand. 🙂

Poza de mai sus e de la majoratul prietenei mele, Anita, facuta la Monument, in Tulcea, in iunie 1992; eu purtam o jacheta neagra, croita dintr-o rochie a mamei; al doilea baiat din dreapta, sus, e Catalin.

Gadget-urile cu care s-ar fi laudat cineva la inceputul anilor ‘90 erau un casetofon, un televizor color sau, cel mult, un video recorder; un casetofon cu casti putea rupe de-a dreptul, gura targului…

Mai sus, ai o mostra de distractie din iunie 1993. Catalin sarbatorea cu colegii lui de liceu finalul clasei a XII-a, la Costinesti, cu un casetofon portabil, ochelari de depesar si Coca Cola.

La chefurile inceputurilor anilor ’90, maxima destrabalare era sa bei un pic mai mult. Fetele se dadeau in vant dupa lichioruri colorate si dulci de te lua cu lesin,  riscand sa sarute primul student aflat in vacanta. Hai, fie si o tigara (nu a fost cazul meu, nu ma interesa asta deloc in adolescenta; prima tigara am incercat-o dupa ce terminasem liceul). Daca se incingeau spiritele rau, se mai lasa, rar, si cu cate o bataie intre baieti, pe motive de orgolii si de gelozie. Dar cam atat.

O alta amintire din acei ani este legata de Miss Adolescenta, cel mai tare concurs de Miss din acele vremuri, la care a participat, cu mari aventuri, si colega si prietena mea, Simona. Desi nu a ajuns pe podium (cu toate ca ar fi meritat cu prisosinta, fiind una din frumoasele concursului), am fost atat de mandra de ea si de faptul ca ne-a reprezentat orasul! Mai jos, Simona in revista “Salut”, simbolul adolescentei noastre, la un photo shooting de la Miss Adolescenta.

Si tot din aceeasi luna a aceluiasi an, cum as putea uita surpriza pe care mi-a facut-o tata, cand mi-a spus, fara ca macar sa cer asta (caci nu erau vremuri usoare), ca pot sa imi serbez majoratul acasa. Era 25 octombrie 1992, intr-o sambata ploioasa si rece, cand apartamentul alor mei s-a umplut cu vreo 20 de tineri frumosi si pregatiti sa petreaca pana dimineata. Am avut muzica buna (de la Inner Circle si Colour Me Bad, la chestii mai serioase, gen Metallica si Dire Straits), friptura, cornulete facute de mine si de mama, tort si visinata de casa. Tata il avea prieten pe Nea Jora, care mi-a facut poze si a filmat pe caseta video tot evenimentul (o raritate pe atunci). Mare regret am ca, dupa vreo 20 ani, inregisrarea s-a demagnetizat si s-a pierdut; inca nu am aflat daca exista sanse sa o recuperez. La fel s-a intamplat cu caseta video de la nunta mea si cu cea care a imortalizat botezul Giei.

25 octombrie 1992, sarbatorind majoratul si cerceii de aur, primiti in dar de la mama si tata

Cu Varu’ Catalin, venit special de la Bucuresti, pentru eveniment 🙂

Tin minte ca in acea perioada incercam sa imi domesticesc parul, care, pe finalul clasei a XII-a, devenise o adevarata padure. Abia la final de liceu il lasasem sa creasca si, desi acum as da orice sa ma mai bucur de o asa claie de par, atunci nu eram deloc multumita si mereu trageam de  el, sa il intind si sa il lipesc de cap, lucru cam imposibil, de altfel.

Ca mare fan a celor de la Depeche Mode, purtam camasi colorate si lalai, ciocate, blugi “Piramide” si veste de la costumele lui tata (asta nu inseamna ca nu mergeam si la rock-oteca de la Olteanu’)… Sigur, nu ma duceam imbracata asa la scoala. La scoala, eu una, eram cam serioasa (mai ales daca ma compar cu Gia, care e in stare sa mearga cu buricul gol).

Iata mai sus, poza de final de liceu, cu colegii mei si cativa profesori, in iunie 1993, purtand o camasa “cuminte”, cu umeri bufanti si pantaloni negri, de stofa.

O amintire amuzanta din liceu e momentul cand clasa mea a incercat “sa-l dea jos” pe profu’ de mate’, fiindca, desi eram clasa de uman, jumatate dintre noi eram in stare de corigenta, la final de-a XII-a. Eram printre norocosii cu media 5 la matematica, dar am fost in fruntea “razmeritei”. Directoarea scolii ne-a spus ca asa ceva nu se pomenise, de cand exista liceul: niste elevi sa se rascoale impotriva unui profesor! Sper ca imi amintesc bine, dar as zice ca am reusit, caci toata clasa a putut da Bac-ul.

Poza de mai jos e din mai 1993. Mi-amintesc bine ziua aceea de primavara, cand am fost la un studio foto din Tulcea, ca sa imi fac poza pentru diploma de liceu.

Imi mai amintesc de impactul pe care l-a avut asupra mea fillmul “The Doors” si muzica acestora. Am devenit pe loc fan! Am amintiri vii legate si de fascinatia cu care priveam Twin Peaks, care imi dadea fiori pe sira spinarii si uimirea cu care urmaream Beverly Hills 20210 si viata pe care o aveau adolescentii americani.

Fotografia de mai jos ma imortalizeaza in blugi si camasa cu dantela (o poza facuta de Anita), in dormitorul copilariei mele. In spate se afla mandria mea, un afis cu Marilyn Monroe, primit in dar de la Varu’ Catalin.

Timpul a trecut. In 2013, la 20 de ani de cand eu si colegii mei ne-am luam la revedere de la liceu si de la adolescenta, prin implicarea catorva dintre acesti colegi, am reusit sa ne adunam, la Tulcea. Am revazut liceul, cativa dintre profesorii de-atunci si o parte din colegii de clasa sau de liceu. Chiar daca nu ma asteptam, fiindca recunosc ca nu am legat mari prietenii in liceu, cu mana pe inima declar ca acea zi a fost una dintre cele mai emotionante zile din viata mea.

Desi pe chipuri, pe care nu le vazusem de 20 de ani, am regasit ce cunoscusem in adolescenta, am realizat, aproape dureros, ce ne-am maturizat. Era ca si cum ma vedeam pe mine, privindu-mi colegii, si imi dadeam seama ca timpul nu iarta. Nu pentru ca acum eram urati sau imbatraniti. Nici vorba! Dar pur si simplu, cei 40 de ani de care ne apropiam toti, m-au izbit, ca un vant rece si m-au rascolit.

Nu o sa uit niciodata ziua aceea de vara si sunt recunoscatoare ca am putut fi acolo, ca am putut sa strang in brate oameni pe care nu ii vazusem de atata vreme! Am avut lacrimi in ochi la strigarea catalogului, dar si privindu-mi fostii profesori, multi fiind acum pensionari, dar foarte putin schimbati… de parca timpul trecuse doar peste noi, elevii de alta data, in vreme ce profesorii nostri reusisera sa se conserve fizic si nu numai. Spre exemplu, doamna profesoara Galbur a dansat si a cantat aproape toata noaptea, mai ceva ca o tinerica de 20 de ani! E si astazi acelasi exemplu de spirit tanar, de om cu drag de tineri si de viata.

A fost o bucurie sa pot fotografia tot ce s-a intamplat in acea zi. Ii multumesc unicului baiat din clasa noastra, Marian, fiindca a facut si el poze si asa apar si eu in cateva instantanee:-))