Zilele trecute, la iesirea din cantina de la serviciu, nenea de la “Securitate”, un barbat asiatic, maruntel si cu ochi vii, m-a intrebat zambind: “Azi cate portocale ai mancat”? Intre sutele de angajati, care mananca “normal”, probabil ca e greu sa trec neobservata, cu un munte de coji de portocale in fata sau cu o mare caserola de pepene.

Cand cei din jur afla ca traiesc mai mult cu fructe, fie sunt de parere ca sunt prea slaba pentru varsta mea, fie, din contra, ca ma tin destul de bine, avand in vedere ca mananc asa de “putin” si ca fac si sport constant. Desi cei mai multi sunt curiosi sa stie cum de pot sa mananc majoritar fructe si cum de nu cad pe jos, cam la asta se rezuma toata curiozitatea.

De obicei, nu ma lasnsez in discutii pe tema alimentatiei, decat atunci cand primesc intrebari sau cand aflu ca cineva are o suferinta si eu cred ca pot ajuta. Ideea e ca inca sunt atat de pasionata de subiect, ca se mai intampla sa ma mai ia valul povestind de dr Morse, de Hilde Larsen, de Rich Roll, de Orvel Douglas ori de John Rose si de altii asemenea. In cateva minute insa, imi dau seama nu doar ca e cazul sa ma temperez, dar ca sunt chiar deplasata, pentru ca in peste 95% din cazuri, oamenii nu vor sa stie. Pe de o parte, pare ca nimic nu e prea greu sau prea mult, in incercarea de a scapa de suferinta fizica sau de a obtine corpul dorit, pe de alta parte insa, toate eforturile se opresc atunci cand e vorba de a renunta la alimentele care ne plac.

Am observat, si mi se pare foarte interesant acest aspect, ca persoanele care au interes direct pe subiectul nutritie si sport (fie pentru ca vor sa isi rezolve o problema de sanatate, fie doresc sa slabeasca sau sa isi imbunatateasca rezultatele sportive), sunt cele care inchid cel mai repede usa, atunci cand le vorbesc direct despre acest mod de alimentatie si despre beneficiile lui. Cunosc oameni, si nu putini, care la 5.30 dimineata sunt la sala, pentru cel putin 1 h si jumatate, altii care se supun la tot felul de interventii medicale, cheltuind sume exorbitante de bani, de cele mai multe ori, fara rezultate. Dar in momentul in care le vorbesc despre o posibila solutie, pe care ar putea sa o testeze, si anume sa schimbe modul in care mananca, devin atat de refractari si de distanti, incat este evident ca discutia e una pe care nu vor sa o aiba.

Eu nu spun toate astea de la inaltimea omului caruia i-au crescut aripi pana la cer, pentru ca s-a detasat complet “de-ale gurii”. Din contra, o spun cu compasiunea celui care intelege, care stie si inca simte ce greu e sa te rupi de ceea ce ai facut si ai fost invatat o viata, a omului care are inca de munca cu sine. Dar o mai spun si cu experienta celui care a trecut prin multe si a vazut pe propria-i piele cum pana si cheful de viata ti se poate schimba, cand ceea ce bagi in gura se schimba.

Ma doare iar si iar, pentru cei din jur, inclusiv pentru propria mea familie si pentru mine insami, sa vad cat de greu este sa ne reconectam la noi insine si sa avem incredere sa alegem altfel. Stiu ca in viata nu exista asigurari, certitudini si ca e nevoie de timp si de rabdare pentru toate si ca, uneori, nici atunci nu ajungem la rezultatele dorite. Dar mai stiu ca daca mergem pe drumul pe care care o facem de vreo 50 de ani incoace, destinatia va fi aceeasi: aceea a durerii, a deznadejdii si a victimizarii. Si stiu si ca merita sa ne schimbam destinul, incercand macar pentru o vreme sa facem alte alegeri decat cele pe care le-am facut pana acum si care ne-au dus unde suntem: intr-un loc al neputintei si suferintei. Si pentru ce atata suferinta indurata? Pentru placerea gustului, pentru dorinta de socializare, pentru frica de a fi altfel ori, de cele mai multe ori, cred eu, pentru ca ne-am pierde bucuria de a trai. Caci, nu-i asa, daca nici bucuria mancatului nu mai exista, atunci, pentru ce mai traim?