10 decembrie 2003, intr-o miercuri. O zi obisnuita de iarna pentru cei mai multi oameni. Nu si pentru noi. Sunt insarcinata in 42 de saptamani. Pentru ca Gia refuza sa faca cunostinta cu lumea, doctorul ginecolog ma programeaza de dimineata la Spitalul Pantelimon, din capitala. Mi se face internarea, iar spre ora 8-9 apare si doctorul. Ma intreaba daca mi s-a luat sange. Confirm. Dar proba de urina? Nu, raspund eu. Dispare cateva clipe si se intoarce cu o sticluta mica, maro inchis, pe care mi-o da, in timp ce imi indica baia, aflata pe coridor.

Iau sticluta, iar doctorul se aseaza pe unul din caloriferele vechi si reci, de pe holul spitalului. Isi cuprinde capul cu palmele, iar in semi intuneric ii pot observa ochii obositi. Halatul sau de un alb imaculat contrasteaza puternic cu peretii vopsiti in gri inchis si cu aerul comunist si sobru al spitalului.

Trag aer in piept si intru in baie. Arunc o privire pe fereastra. Afara fulguieste lin, ca intr-un vis, iar lumina diminetii de decembrie nu reuseste sa lumineze baia si cele 3 wc-uri, care raspandesc un miros intepator de urina. Camasa de “nastere” pe care o port e foarte subtire. Din cand in cand, corpul mi-e strabatut de usoare frisoane de frig. Intru intr-unul din wc-uri, in care e aproape intuneric.

Cu 23 de kg in plus si cu o burta care nu ma lasa sa ma misc lejer, e o adevarata provocare sa imi tin echilibrul, in vreme ce cu un picior incerc sa tin usa wc-ului intredeschisa, ca macar un pic de lumina sa patrunda in interior; altfel, e imposibil sa pot vedea ceva in jur.

Desigur ca nu am niciun fel de vizibilitate mai jos de buric. Nu am deci de ales, trebuie sa ma incred in instictele mele. Simt cum urina calda se prelinge pe mana care tine sticluta; ma rog sa picure cate ceva si in sticluta. Fireste, nu exista hartie igienica in wc, iar eu nu port chiloti si nu am nici buzunare, unde sa fi putut strecura in prealabil niste servetele. Sunt nevoita deci sa folosesc un colt al camasii pe post de servetel. Ma reechilibrez cu greu si ies din wc. Ma duc la geam si incerc sa vad cata urina am colectat. E imposibil sa imi dau seama. In sticluta e intuneric deplin. Strang din umeri impacata cu soarta mea si ma duc la chiuveta, sa ma spal pe maini. He, he! Doar ca nu curge apa. Ma folosesc iar de camasa si ies pe hol.

Doctorul meu inca isi sprijina capul in palme. Fie e trist, fie e foarte obosit. Cand ma vede, se ridica si intinde mana, sa ii dau sticluta. Ma umfla rasul. In fata lui, sterg sticluta bine de camasa si i-o dau.

Trec orele. Mi se fac injectii de dilatare a colului, dar pentru ca luna a sasea de sarcina am fost nevoita sa fac cerclaj, colul s-a rigidizat. S-a facut pranzul, iar eu am contractii puternice, provocate de medicamente. Simt ca ma rup in zeci de bucati, dar suport cu stoicism. Nu ma plang de niciun fel, dorindu-mi din toata inima sa nasc natural.

Se pare ca sunt un caz medical, fiind in 42 de saptamani de sarcina. Sunt intrebata daca sunt de acord ca, cativa studenti de la medicina sa ma vada. Pot eu sa refuz asa o propunere? Orice, de dragul stiintei. Am, deci, onoarea de a fi vizitata, de la genunchi in jos, de vreo zece studenti, toti de sex masculin.

Pe la ora 2 dupa-amiaza, dupa o noua monitorizare, doctorul imi spune ca trebuie sa ne gandim serios la varianta cezarienei. Lichidul amniotic s-a resorbit, iar copilul se afla in suferinta. Se pare ca nu aveam de ales.

Discutasem cu doctorul in prealabil ce suma de bani urma sa platesc, daca s-ar fi ajuns la cezariana (costul, desigur, crestea, comparativ cu cel al unei nasteri naturale). Mi s-a spus ca va trebui sa inmanez “premiile” exact inainte de nastere: asistentei principale, doctorului meu si anestezistului. Ce nu prevazusem era faptul ca voi fi sub influenta unor dureri insuportabile, care parca imi luau mintile, si ca urma sa port o camasa fara…buzunare. Asadar, ma straduiesc sa tin minte: in pumnul drept tin strans suma pregatita pentru doctorul ginecolog, iar in stanga, sumele ce urmeaza sa le dau anestezistului si asistentei.

Intru in sala de operatii pe la 3, dupa-amiaza. Am capul golit de orice gand. Ma preocupa doar sa nu uit ca in mana dreapta am suma pregatita pentru doctorul ginecolog, iar in stanga, banii pentru anestezist si asistenta.

Apuc sa imi arunc privirea catre ferestrele mari. Afara ninge cu fulgi uriasi. Pariez ca maine e blocat orasul. Inainte de a ma urca pe masa, rupta in doua de durere, ametesc puternic si, incredibil, imprastii banii pe jos. Stupoare printre cei prezenti. Toti se uita la mine ca la o aratare, in timp ce eu, cu burta palpitand puternic, ma asez in genunchi, ca sa culeg bancnotele imprastiate pe jos. Ma misc ca intr-un vis dureros si, ca in transa, pun bancnotele pe masuta cu ustensilele medicale, lasandu-i pe doctori sa se descurce cu impartitul banilor.

E un efort supraomenesc sa stau intinsa pe masa, cu fata in sus, in timp ce tot corpul mi-e rascolit de o durere incredibila. Incerc din toate puterile sa nu plang. Uniformele portocalii ale cadrelor medicale se pierd in ceata, iar eu ma predau, sub efectul anestezicului si al gandului ca urmeaza sa devin mama pentru intaia oara.