In ultima vreme, mult prea des si mult prea devreme, moartea ia de mana oameni de tot felul si de toate varstele, ducandu-i pe un alt taram. Cu totii suntem…muritori si poate ca ideea propriei fragilitati ne ajuta sa ne cunoastem si sa ne intelegem mai bine, pregatindu-ne pentru singura certitudine a vietii: moartea.

Cei mai multi dintre noi aleg, cu teama, sa nu se gandeasca la momentul mortii. Altii, sunt nevoiti sa o faca, mai devreme sau mai tarziu. Nu stiu cati dintre cei care pleaca, o fac cu acceptarea momentului “de trecere dincolo”. Probabil putini. Mai ales atunci cand sunt planuri multe si copii mici, moartea e o socoteala pe care nu o iei in calcul, desi e clar ca in vremurile astea, ea, moartea, parca nu mai tine cont de absolut nimic si de absolut nimeni si nu cred sa existe pansament pentru o rana atat de profunda, deschisa de pierderea celei mai dragi fiinte.

Stiu oameni, si nu putini, si nici batrani, care, diagnosticati cu o boala grea sau supravietuitori ai unor accidente grave, au luptat cu toate armele, in incercarea de a mai ramane macar o vreme printre cei dragi. Unii au reusit, cei mai multi, nu. Probabil ca cel mai greu e pentru cei care raman in urma celor care pleaca “dincolo”, cu neintelegerea si durerea pentru fatalitatea care le-a lovit viata, familia, soarta, fiinta. Nimeni nu poate intelege pana la capat de ce Universul, Dumnezeu pecetluiesc sortile unor oameni in acest fel, atat de devreme…poate ca uneori, nici nu ne este de folos sa intelegem “de ce”. Ce cunoastem noi cu adevarat?

Si stiu si oameni, chiar mai multi si chiar mai tineri, care lupta cu toate armele, in incercarea de a se deconecta de la propriul organism, de la propria fiinta, de parca singurul lor scop inconstient in viata asta e sa…moara. Si din nou, probabil ca ca cel mai greu e pentru cei dragi, care privesc cum fiul/fiica/sotia/sotul/nepotul ori nepoata/prietenul/vecinul isi biciuieste zilnic trupul, parca cersind astfel Universului o moarte timpurie.

Desigur ca, tot ce face persoana respectiva e sa se bucure de viata, pe toate planurile, mai ales pe cel culinar si bahic. Caci, nu-i asa?, o viata avem, deci sa ne bucuram de ea din plin, de parca am muri maine si nu am mai apuca sa gustam (iar si iar) din placerile vietii. Doar ca, cateodata, nu se moare asa de usor. Uneori, corpul si sufletul trec prin ani de chin si de suferinta, pana se termina totul. Alteori, dupa abuzuri timp de 25, persoana care considera ca ” se bucura de viata”, in timp ce isi deterioreaza corpul si isi maltrateaza sufletul, constata ca, la doar 45 de ani, mai are o viata in fata, dar nu mai are cu ce sa o traiasca: nu mai are un corp care sa o sustina, nu mai poseda o minte lucida, un job si nici macar respect pentru sine ori pentru cei din jur…Intr-un final, daca are noroc, va realiza ca tot ce a facut timp de ani de zile, a fost sa evite sa traiasca, ci nu sa se bucure de ea. Pentru ca a trai, cu tot ce ne e dat (inclusiv cu autoresponsabilizare), nu e lucru simplu si sunt mii de motive sa ne fie frica de viata…dar nici a muri nu e floare la ureche, inclusiv atunci cand, inconstient, cauti moartea.

Fiinta umana e mult prea complexa pentru ca moartea sa se multumeasca doar cu un diagnostic. Poate sunt mai multe motive pentru care moartea alege pe cineva sau cineva alege moartea. Dar ma gandesc ca sunt si mai multe motive pentru care o fiinta poate alege sa traiasca si sa…iubeasca viata. Macar atunci cand are aceasta sansa: sa aleaga.

Azi, il rog pe Dumnezeu sa ii aiba in grija pe toti cei care s-au dus “dincolo”, sa ii aline pe cei ce le-au ramas in urma si sa ii intelepteasca pe cei ce se joaca de-a viata si de-a moartea si in joaca asta, ii ranesc pe altii si pe sine.