Am citit undeva ca sansa ca eu sa ma fi nascut exact la acel moment in timp, era de 1 la 400 miliarde. Nu doar ca s-ar fi putut ca tata sa nu o intalneasca pe mama, dar ar fi putut sa nu o placa sau mama sa nu il placa pe tata, ori se putea ca parintii lor sa nu fi fost de acord sa se casatoreasca, ori tocmai in noaptea cand m-ar fi putut concepe ai mei, sa vina vecinul de la etajul 3, tipand ca l-au inundat…si astea sunt doar cateva din cele 400 miliarde de variabile, ce ar fi putut sa impiedice conceperea mea…

Cand am zile mai putin pozitive, cum mi s-a intamplat de curand, si am impresia ca toata energia si timpul pe care le dedic subiectului self-empowerment (unde includ si alimentatia), nu dau roade, asa cum mi-as dori, cand mi se pare ca stradania mea nu are impactul dorit asupra alor mei si ca vagonul la care imping de atatia ani devine parca prea greu, ori cand mai recad in obiceiuri vechi, imi amintesc de acest lucru: au existat 400 de miliarde de sanse ca eu sa nu ma fi nascut!

Daca nu m-as fi nascut ori daca maine s-ar termina totul aici, care ar fi regretele mele, legate de viata asta? Ca nu m-am bucurat mai mult de mancare si de bautura? Ca nu am avut parte de mai multe distractii efemere, de nopti pierdute si de trandaveala pe canapea, la tv? As regreta oare migrenele sacaietoare, care m-au chinuit ani de zile? Mi-ar parea rau ca nu am socializat serile la mici si bere, pana noaptea tarziu? As regreta ca nu am avut doua randuri de burta si doua brate lipsite de vigoare? Mi-ar parea rau oare ca mi-am “batut”, neobosita, copiii la cap sa isi bea sucul de morcov si de sfecla rosie, sa faca miscare zilnic, sa zambeasca mereu sufletului lor?

Daca nu m-as fi nascut ori daca maine s-ar termina totul aici, eu cred ca as regreta tocmai opusul a ceea ce am insiruit mai sus: as regreta ca nu am stiut ori ca nu am vrut sa am mai multa grija la tot ce stomacul meu primeste zilnic. As avea sigur pareri de rau ca am pierdut timp pretios, alaturi de oameni care nu ma ridicau, ci ma coborau si eu am acceptat asta. Si as regreta ca, in loc sa ma recuperez prin miscare, somn si liniste, am ales sa cheltui energie si timp in activitati care mi-au coborat vibratia si m-au indepartat de mine insami. Mi-ar parea rau ca nu am facut mai multe sa ma cunosc pe mine si corpul meu, sa inteleg cauza simptomelor fizice de tot felul, care nu ma lasau sa ma bucur cu adevarat de viata, crezand ca solutia sunt medicamentele si vizitele dese la doctor. Si mi-ar fi parut cu adevarat rau ca nu mi-am facut timp sa transmit copiilor mei din adevarul despre libertatea fizica, mentala si emotionala, lipsindu-i, astfel, de informatii care i-ar fi putut ajuta sa evolueze si sa se bucure deplin de viata lor.

Nerabdare si neliniste sunt stari ce le traiesc rar, in ultimii doi ani, si ma incearca mai cu seama in zilele de post total, cand detoxifierea nu e doar la nivel fizic. Dar vad cat de repede trec aceste stari, reusind sa nu ma mai agat nici de ganduri, nici de emotii. Se poate sa am lacrimi in ochi, dar, in acelasi timp, inima mea sa zambeasca, oricat de mare e acest paradox. In vreme ce mintea gaseste metode ca eu sa ma victimizez, sufletul meu nu se tulbura, pentru ca ceva din mine ramane in afara telenovelei. Observ actorul principal, mintea, si las ca filmul sa ruleze (ma intristez, ma critic, ma supar, plang), dar inima mea stie ca totul e doar un film si ca, dupa genericul de final, ma intorc la mine. Caci, iata, desi erau sanse infime ca stelele sa se alinieze intr-un fel anume, iar eu sa ma intrupez fix in aceasta plamadeala, atunci inseamna ca toate au un sens si ca, oricat de greu ar fi uneori, eu sunt aici, acum, in aceasta familie, in acest context, incercand sa dau tot ce pot eu pentru mine si pentru cei din jur.

Si cand, cateva ore mai tarziu, telenovela ia sfarsit, vad limpede cate schimbari au facut cei de langa mine si cate continua sa faca, fiecare in ritmul lui, si cum acest lucru ii ajuta sa fie cea mai buna varianta a lor, in acest moment. Si mai vad cat de norocoasa sunt ca pot experimenta, alaturi de ai mei, VIATA, in toate aspectele, dar si aceasta CALATORIE, care, chiar daca nu e mereu una usor de facut, e CALATORIA MEA, CALEA MEA, ALEGEREA MEA si asta ma umple atat de mult…