O reteta simpla, inspirata tot de cartea de retete a domnului dr. Laza. Retetei originale am adaugat cartofi (de, suntem multe guri de hranit) si am schimbat orezul integral (fiindca am mancat de doua ori saptamana asta) cu quinoa, aceasta cereala relativ necunoscuta la noi, dar care in America de Sud, locul ei de bastina, se consuma de mii de ani. Pe langa faptul ca are un gust fad, usor amarui, ca de nuca cruda si o consistenta de icre negre (parerea mea), quinoa a fost inzestarata cu ce e mai bun pentru ca noi, fiintele umane, sa o consumam cu placere si sa ne fie si bine, dupa ce o mancam 🙂 Quinoa nu contine gluten, un lucru rar pentru o cereala, are de doua ori cantitatea de proteine fată de orez, contine toti aminoacizii esentiali, este foarte bogata in fibrele atat de necesare unui tranzit intestinal bun, este un carbohidrat complex cu un indice glicemic scazut, contine magneziu, acid folic, calciu, cupru, potasiu si, daca mentionez aici si mult fier, am zis cred destule 🙂
Inainte de a pune la fiert quinoa, clateste-o bine, trecand-o printr-o sita deasa, ca sa inlaturi coaja amaruie la gust. Apoi lasa quinoa sa fiarba pentru 10-15 minute, pana cand semintele devin translucide, iar germenii semintelor ies ca un fel de codita (ciudatica), din coaja cerealei.
Iata ingredientele pentru reteta de azi:
Conopida: 1/2 kg
Cartofi: 5-6 bucati
Nuca cruda: 1/2 cana
Quinoa fiarta: 1 cescuta
Ceapa tocata marunt: 1 bucata medie
Fulgi de drojdie de bere: 2 linguri
Cimbru uscat: 1 lingurita
Oregano: 1/2 lingurita
Sare neiodata: 1/2 lingurita
Apa in care au fiert cartofii/conopida
Mod de preparare: conopida, spalata si curatata in buchete mari, se pune la fiert 10 minute intr-o cratita, in care se adauga un pic de sare neiodata.
Separat, se pun cartofii la fiert, la foc mic. Dupa ce au fiert, cartofii si conopida se aseaza intr-un vas rezistent la temperatura cuptorului.
Celelalte ingrediente, impreuna cu apa in care au fiert legumele, se dau la blender, pana devin un sos de consistenta smantanii (dar mult mai gustos!).
Se adauga sosul peste conopida si cartofi si se introduce vasul in cuptor, la 180 de grade Celsius, pentru 15 minute.
Am insotit minunatia de pranz cu o mare salata, la care am adaugat, ca de fiecare data, faina de seminte crude, seminte de canepa si un praf de turmeric.
In 2001 l-am cunoscut pe Costel, un om deosebit, pe care, desi la inceput l-am privit cu suspiciune (era prea bun sa fie adevarat), am ajuns sa il consider salvatorul meu.
Cu Costel am facut vreun an de zile sedinte de vindecare. Nu stiu cum altfel sa le numesc, pentru ca nu stiu exact ce erau: bioenergie, radiestezie, reiki; sau nimic din toate astea, ori poate toate la un loc. Cert e ca m-am simtit aproape imediat mai bine. Din pacate, nu intelegeam mare lucru din experienta traita. Astazi as incerca sa aflu mai multe, sa vorbesc mai mult cu omul care traversa Bucurestiul vara, la 40 de grade Celsius, prin mijloace de transport in comun si ajungea la mine fres, ca si cum tocmai facuse dus. Nu era niciodata transpirat, obosit, suparat sau sifonat si mirosea mereu a flori. Nu a parfum. A flori. Stia, simtea de fiecare data ce ma durea, daca durerea era localizata in stanga sau dreapta, stia daca avusesem vreo suparare… Costel imi parea ciudat si de neinteles, inclusiv pentru faptul ca de zece ani nu manca niciun fel de carne, nu bea alcool, nu fuma si parea un om credincios. Spun “parea” pentru ca nu prea vorbea despre el si deci nu stiam mare lucru, in afara de faptul ca avea in jur de 50 de ani, ca mergea duminica la biserica, ca era un fel de consultant si ca, candva fumase mult si bause multa cafea. Cand il intrebam ce face, avea un mod foarte comic de a raspunde tot cu o intrebare si cu un zambet mereu senin: “Dar matale ce faci”?
Dupa cateva luni de la inceperea “sesiunilor”, desi ma simteam mult mai bine, migrenele reapareau constant; nu cu aceeasi intensitate, dar tot le aveam. La un moment dat, Costel mi-a zis ca cel mai probabil ma auto programam. Nu intelegeam, cum mai venea si asta? Mi-a explicat ca vineri seara ma culc cu teama ca peste noapte, ca in atatea luni de zile, vine migrena si atunci, pentru ca eu ma concentrez pe acest lucru, chiar se intampla si, astfel, imi provoc singura criza. Mi-a mai zis ca eram echilibrata energetic si ca nu ar mai trebui sa mai fie vreo problema. Nu a fost usor sa constientizez lucrul asta, dar am reusit sa depasesc frica de durerea de tampla si starile de voma si, dupa o vreme, au disparut aproape cu totul.
Ca o parenteza, apropos de dureri autoinduse, la fel mi s-a intamplat si cu consumul de cafea. Ani buni, daca pana in ora 9 dimineata nu aveam grija sa imi iau doza zilnica de cofeina, aveam dureri ingrozitare de cap, ameteala si stare generala proasta. Tot din aceeasi cauza a trebuit sa beau cafea si pe timpul sarcinii cu Gia, ceea ce ma enerva foarte tare: pe langa faptul ca stiam ca pentru sarcina cofeina nu era ceva benefic, mi-as fi dorit sa beau cafea fiindca imi doresc, nu pentru ca “trebuie”. Niciodata nu am suportat ideea ca ceva sa imi controleze starile, sa depind de ceva, ori cafeaua asta facea. Acum mai bine de cinci ani, la indemnul unei prietene intelepte, care experimentase acelasi lucru, am hotarat ca nu o sa ma mai doara capul, chiar daca nu beau cafea. Cateva zile mi-a fost greu (cred ca, de fapt, era vorba de un pic de detoxifiere), apoi nu am mai avut niciodata probleme. Pare ciudat de simplu, poate prea simplu sa fie real, dar chiar asa a fost. In ultimii ani, am baut cu totul ocazional cafea si, chiar si atunci, nu mai mult de jumatate de ceasca. Nu mai prezenta interes pentru mine, iar faptul ca atatia ani imi controlase durerea de cap, desi poate parea ceva bun, eu nu am vazut-o ca pe un remediu, ci ca pe o dependenta.
Cu ajutorul lui Costel si a faptului ca am alungat teama de crize, am scapat si de ultimele migrene. Drept urmare, ma vedeam rar cu Costel. Ultima data ne-am vazut in octombrie 2003. Tin minte foarte bine pentru ca tocmai intrasem in concediu prenatal, inainte de nasterea Giei si eram tare incantata de faptul ca, dupa zece ani de munca, luam o pauza bine-meritata. Apoi eu am nascut, vremea a trecut si, cam doi ani mai tarziu, am aflat, printr-o prietena comuna, ca, Costel era foarte bolnav. L-am sunat imediat; parea ok; m-a intrebat ca de fiecare data: “Dar matale ce faci”? Nu s-a plans si, ca de fiecare data, nu mi-a vorbit prea mult de el; mi-a zis ca imediat ce se face bine, ne vedem. L-am resunat dupa o vreme; era schimbat; vocea ii era alta; se simtea ca nu ii era bine; dar el mi-a spus ca doctorii ii mai dadusera de trait 3 luni si uite, el era inca in viata, dupa un an si jumatate de la diagnostic. Inca era optimist. L-am intrebat doua lucruri atunci: daca stie de ce i se intampla asta (manca de atata vreme corect, era un om bun, cu frica lui Dumnezeu si mereu de ajutor celor din jur; mai mult, de la mine cel putin, nu a acceptat niciodata bani); mi-a raspuns scurt ca stie de ce. L-am mai intrebat daca pot veni sa-l vad. Mi-a spus ca nu e momentul, dar ca imediat ce se va simti mai bine, ne vedem. A fost ultima data cand l-am auzit si, din pacate, s-a stins cateva saptamani mai tarziu.
Exista oameni care apar in viata noastra si apoi pleaca; pleaca fiindca vor sau pentru ca trebuie. Nu stiu de ce a plecat Costel, insa, de cate ori ma gandesc la el, regret ca nu m-am straduit sa il cunosc mai bine. As fi avut doar de castigat. Nu sunt sigura in ce mod, dar Costel ma readusese la viata, fiindca, in sfarsit, traiam si eu. Nu era putin lucru, caci Costel nu imi era parinte, sot si nici macar prieten. Era un om care venise sa ma invete ceva si eu nu am stiu sa profit de asta. M-am lasat vindecata fizic si atat.
Nu cu mult inainte, socrul meu plecase dintre noi si apoi, cateva luni mai tarziu, soacra mea il urmase. Acela a fost momentul cand atat eu, cat mai ales Catalin, am inceput intai sa vorbim, apoi sa ne preocupe din ce in ce mai mult intrebarea NOI CE PUTEM FACE? CE PUTEM NOI SCHIMBA? Si cred ca Acela a fost momentul cand, pentru prima data, am simtit ca suntem fiinte atat de fragile, fizic si spiritual, ca echilibrul cu care ne nastem se poate tulbura atat de usor si ca, odata tulburat, e tare greu sa-l readuci la starea initiala. Traim intr-o lume asa de nebuna, incat tulburarea de care vorbeam apare la varste din ce in ce mai fragede; copiii nostri sunt supusi de mititei la presiuni de tot felul, iar spiritul lor este ingradit in mod brutal de familie, scoala, amici … ii imbuibam inca de la nastere cu vaccinuri, cu medicamente de tot felul, cu alimente procesate, ii impovaram cu grijile si frustrarile noastre si nu in ultimul rand, cu asteptarile si pretentiile noastre…daca la toate astea adaugam poluarea si lipsa de oxigen, lipsa luminii naturale si a miscarii fizice si, mai cu seama, lipsa oricarei legaturi cu Bunul Dumnezeu, nu mai e greu de inteles de ce copilasii au probleme fizice si nu numai, uneori de la varste dureros de fragede.
Sanatatea e ceva de care trebuie sa avem grija continuu si acest lucru inseamna in mod cert mult mai mult decat alimentatie (care, oricum, la vremea aceea, nu ma preocupa mai deloc). Intuiam ca a avea grija de tine era un lucru care putea scapa usor de sub control, nu doar pentru ca lumea in care traim e plina de prejudecati, tipare, de tentatii de tot felul (culinare, psihedelice, trupesti, morale)….dar si pentru ca, daca sta in puterea ta sa alegi ce mananci, ce bei, cand si cat dormi, cu cine te vezi si vorbesti, e aproape imposibil sa iti stapanesti gandurile si ceea ce vine cu ele. Si daca nu le stapanesti, te stapanesc ele pe tine. Daca e vorba de ganduri bune, esti salvat. Daca nu…e, atunci ai o gramada de treaba cu tine insuti. Si mai e ceva; abia mult mai tarziu am aflat ca peste tot si toate, ai nevoie de credinta. Acesta ar trebui sa fie inceputul si apoi restul. Ca sa fii sanatos la trup si suflet. Ca sa inveti sa fii recunoscator si mereu bucuros. Ca sa le duci pe toate, fara frica si deznadejde. Caci nu esti singur si de aceea, orice e posibil. Eheeee…usor de zis, dar taaare greu de trait…
La inceputul lui martie, am facut o mica excursie in padure, cu scopul declarat de a gasi ghiocei…n-am avut noroc; ori nu-si scosesera la iveala clopotelul gingas, ori paduricea noastra are doar viorele salbatice…sau cel putin asta cred ca am cules. 🙂
Oricum ar fi, a fost o ora de care ne-am bucurat toti patru. Una dintre marile mele frustrari vine din faptul ca petrecem atat de putin timp la aer, in natura, sub soarele cerului sub care vietuim…nu stiu cum putem gasi sanatatea si linistea, daca toata ziulica stam inchisi intre peretii biroului, ai casei sau ai masinii. Este cu totul nenatural cum am ajuns sa traim, cu ochii in tot felul de puncte de hipnoza zilnica, ce ne inrobesc atat pe noi, cat si pe ai nostri copii. Si asta in timp ce copacul isi misca frunza, iarba isi tremura firul si soarele zambeste cu caldura; dar pentru cine? Stii si tu ca Dumnezeu ne-a creat pentru a ne misca, a alerga, a sta in natura, alaturi de celelalte vietuitoare, de plante si cate a mai lasat El pentru bucuria si sanatatea noastra.
Desi locuim la tara de trei ani, ne bucuram atat de putin de tot ce ne inconjoara…ba ca nu avem timp, ba ca s-a facut noapte, ba ca s-a facut iarna…iar copiii acestei epoci, nu stiu sa se joace decat in casa! Afara nu au stare mai mult de 30 de minute, in general. Daca se aduna mai multi, mai sunt ceva sanse sa se fugareasca, sa tipe, sa traga pisica de coada, dar nu cu pofta si bucuria din copilaria noastra din fata blocului, cand uitam sa mancam, sa facem pipi sau temele. E drept ca aveam atat de putine ispite intre patru pereti, incat nici nu are sens aceasta comparatie. Insa, Doamne, ce bine imi amintesc vacantele de la bunici, cand ziua era nesfarsita si timpul incremenea, lasandu-ne pe noi, copiii, sa ne bucuram de toate jocurile inventate si neinventate: cu mingea, joaca de-a comorile, atent ascunse sub cioburi de sticla colorata, in pamant, cititul in iarba…Nici viata la bloc nu insemna pe atunci altceva decat mijita, Flori, filme,fete, baieti, Telefonul fara fir si cate si mai cate. Chiar si cand am crescut, pana pe la 16 ani, tot pe-afara ne distram! Mi-amintesc perfect casetofonul vecinului meu, Gigi. 🙂 Ce exaltati eram, ascultand pe langa bloc Snap, Salt’n Pepper, Milli Vanilli, Guns N’ Roses, Poison, George Michael, dar si Falco, Roxette, Billy Idol, Simply Red.
Prispa copilariei din Valea Nucarilor, jud. Tulcea
Dimineata. Aer de primavara, rece si totusi bland. Imi las capul pe spate si ma uit la pasari; la zborul lor indelung, rutinat si totusi atat de frumos. Ma gandesc cum noi, oamenii, ne plictisim atat de repede, desi, in mod bizar, nu avem niciodata timp destul pentru aproape nimic. Oare pasarile se plictisesc pe drumul lor spre destinatie? Sau sunt fericite sa simta mangaierea vantului, textura norilor si culoarea cerului?
Pasare cu cioc…by EvaInca o pasare cu cioc, in cautarea inimii mamei 🙂
Fac oare oamenii ceva similar, indelung, ca parte din fiinta lor? In afara de alergat, nu imi vine altceva in minte. :)…Atunci cand alergi pe distante lungi si foarte lungi, rutina se instaleaza si cu ea, ganduri de tot felul te napadesc, oboseala… dar, cu toate astea, in sfarsit esti liber sa te misti, sa respiri, sa privesti in jur, sa iti asculti pulsul, sa simti ca esti viu!
A, da…ar mai fi inotul! Ca miscare, as zice ca chiar se aseamana cu zborul, doar ca omul loveste si aerul si apa, cand bratele i se desfac si se transforma in aripi…daca stau sa ma gandesc, in apa, omul devine ceva intre peste si pasare; inoata si zboara, in acelasi timp, zbatandu-se sa isi propulseze corpul inainte, in sus si in jos…ceea ce fac si pasarile, daca prada lor se afla in apa si e nevoie sa se scufunde :). Dar ce nu pot face nici pestii, nici pasarile este …“pluta”. 🙂 Eu, cel putin, nu am vazut niciodata vreo stiuca sau vreo lisita cu burta in sus, plutind nepasatoare pe apa. 🙂
Chiftelutele imbunatatite, gatite de Catalin ieri, la care am participat si eu cu ceva manopera, s-au mancat toooaaate…Toti cei cinci membri ai familiei s-au declarat mai mult decat satisfacuti:)
Iata ingredientele:
-3 zuchinni, dati pe razatoare
-5 ciuperci, razuite
-cateva buchete de conopida, de asemenea date pe razatoare
-2 morcovi
-o legatura de patrunjel si una de marar, plus o capatana de usturoi
-3 cepe mari, tocate marunt
-condimente diverse si o mana de fulgi de ovaz, pentru a absorbi din umezeala legumelor
-o canuta de bulgur, fiert in prealabil
Toate ingredientele se amesteca intr-un castron mare. Se modeleaza apoi in chiftelutele si se pun in tava, la cuptor, pentru aproximativ 45 de minute, la 180-200 de grade, pana se intaresc un pic si se rumenesc.
Inca lucram la consistenta, fiindca e destul de moale. Cred ca data viitoare incercam cu niste tarate sau pesmet.
Am mancat chiftelutele cu salata, in care am pus tot ce aveam verde in frigider. Un pranz minunat! 🙂
Mi-amintesc de prima migrena. Sau poate nu a fost prima, dar asta e cea mai recenta amintire a mea despre migrena. Eram in clasa a X-a si profesoara de istorie vorbea prea tare pentru cat puteam eu suporta. Pentru ca stateam in primul rand de banci, m-a vazut cred si si-a dat seama ca ma simt rau. M-a intrebat: “Te doare capul”? Am incuviintat trista, iar ea a chicotit: “Pai daca umbli cu cerceii aia mari cat capul tau”! Ah! Imi amintesc perfect cum tampla a inceput sa se zbata cu si mai mare putere, ca o mica pasare speriata, care tremura asa de tare, incat nu stie daca ar fi mai bine sa scape din stransoare, caci poate nu ar sti ce sa faca cu libertatea sau sa ramana pe loc, unde macar ii e cald. Am simtit o dorinta nebuna sa o bat, sa simta si ea durerea care ma chinuia pe mine. Am strans tare din pleoape si mi-am inghitit lacrimile: de durere si de neputinta.
Acum aproape 25 de ani si multi ani dupa aceea, nu stiam ca zbaterile infernale de tampla si starile de voma se numesc migrene. Auzisem de termenul asta doar in filme, cand vreo lady din inalta societate isi justifica lipsa de pofta de sex prin prezenta unei “terrible migrene”.
Mult mai tarziu, cand m-am mutat in Bucuresti, o prietena de profesie medic mi-a spus ca sufar de migrene. Plecand de la asta, am inceput sa lecturez pe acest subiect, doar-doar ‘oi gasi un remediu, caci de intelegerea bolii inca nu putea fi vorba. In fine, dupa mutarea in Bucuresti, starile s-au agravat, asa incat aveam week-end-uri intregi cand eram complet nefunctionala: vomitam intr-una si as fi sters din calendarul vietii mele acele zile si nopti. Catalin ajunsese sa mearga singur pe la nuntile prietenilor, iar cand programam o iesire undeva sau o mini vacanta, trebuia sa ma gandesc bine, fiindca chiar nu ma puteam tine pe picioare.
Vara lui 2000. Fericita, intr-o scurta vacanta la Tulcea
La un moment dat, dupa ce am citit o carte despre asta, am incercat sa tin un jurnal a tot ce mancam si ce simteam de-a lungul unei zile, in ideea ca as fi putut face legatura cu ceva. Cica si o portocala mi-ar fi putut declansa criza, spre exemplu. Concluzia, pe care nu am putut sa o trag atunci, cand mi-ar fi fost de folos, am aflat-o cativa ani mai tarziu, cand am regasit paginile pa care notasem ce mancam si ce mi se intampla in decursul unei zile. Deci:
-nu beam apa; aproape deloc;
-nu mancam fructe; deloc;
-incepeam dimineata cu branza topita si pate si cafea;
-la pranz mancam fie merdenele, fie corn cu ciocolata si, uneori, un iaurt sau cumparam de la mica alimentara de la metrou Unirii, o chifla si doua-trei feliute de parizer;
-seara, mancare gatita cu carne, rar cu salata, iar la final desert
-la cina serveam destul de des si un pic de vin sau bere
Cat priveste restul, o zi obisnuita cuprindea ore in sir la birou, cu stress cat cuprinde, lipsa de aer si lumina naturala, plus restul grijilor de zi cu zi, care insoteau viata oricarui tanar fara suport material, fara casa si fara perspective reale.
Acum, privind in urma, de ce anume as fi putut lega mai intai crizele mele, cand tot ceea ce mancam si faceam nu-mi aducea nimic pozitiv si folositor? Desi citisem despre asta inca de prin 1999, curios e ca nu am facut legatura dintre alimentatie si crizele mele decat 10 ani mai tarziu. Stiam insa, spre exemplu, ca daca beau un pic mai mult de un pahar de vin sau adaug bere, sigur ma pastea migrena. De asemenea, lipsa de odihna suficienta si supararile imi puteau declansa in cele mai multe cazuri, o criza.
La un moment dat, am hotarat sa merg la medic. Eram disperata: de vineri noapte si pana luni spre pranz, eram chinuita constant de crize foarte urate. Imi plesneau vasele de sange de pe pleoape, de la efortul de a vomita, eram deprimata si aveam nopti cand imi imaginam cum ma scindez in doua: partea sanatoasa, adica partea cu tampla care nu ma durea si partea care se zbatea si imi provoca atata suferinta. In felul asta, parca ma separam de durerea chinuitoare si puteam supravietui peste noapte starilor de greata si pulsului nebun din tampla.
Am inceput cu analize de sange, care, in afara de o hemoglobina cam mica (in jur de 10.5), in rest nu aratau ca ar fi ceva in nergula. Am ajuns, la un moment dat, prin 2000, la un dr. conferentiar neurolog, de la Medicover. Avea aerul ala de medic care le-a vazut pe toate, ca avea si o varsta respectabila. S-a uitat la mine si m-a intrebat cu mila: “Esti maritata, domnisoara”? Zic: “Nu, dar ma casatoresc in toamna asta”. “E bine, zice el, ca pe migrenosi e greu sa ii suporte cineva”….Cand a vazut privirea mea perplexa, a adaugat impaciuitor: “ Adica, in timpul crizelor, cei care au migrene, toata lumea stie, nu suporta pe nimeni, nu suporta zgomot, lumina, sunt nervosi…deci e bine ca ati gasit pe cineva care intelege aceste stari.”
Atunci am decis ca nu avea rost sa mai intreb doctorii, ca era o treaba acceptata: traiesti cu starile astea, incercand sa le scurtezi si sa le raresti cat mai mult posibil; cu medicamente; care la scurta vreme, nu si-au mai facut efectul.
In fine, intre timp, am zis sa vad ce e cu hemoglobina, mai bine zis cu fierul, care era sub limite normale cu mult. Am tot cautat raspunsul vreme de 15 ani, pe la diversi specialisti: endocrinologi, hematologi, generalisti, ginecologi etc. Diagnosticul era mereu anemie feripriva, deci mi se prescriau mereu si mereu suplimente cu fier. Nu vreau sa stiu la ce mi-am supus ficatul vreme de atatea luni cat am luat fierul. Din pacate, dupa ce opream suplimentarea, in 2-3 luni, o luam iar la vale.
