Getting Ironed (I)

Mi-amintesc de prima migrena. Sau poate nu a fost prima, dar asta e cea mai recenta amintire a mea despre migrena.  Eram in clasa a X-a si profesoara de istorie vorbea prea tare pentru cat puteam eu suporta. Pentru ca stateam in primul rand de banci, m-a vazut cred si si-a dat seama ca ma simt rau. M-a intrebat: “Te doare capul”? Am incuviintat trista, iar ea a chicotit: “Pai daca umbli cu cerceii aia mari cat capul tau”! Ah! Imi amintesc perfect cum tampla a inceput sa se zbata cu si mai mare putere, ca o mica pasare speriata, care tremura asa de tare, incat nu stie daca ar fi mai bine sa scape din stransoare, caci poate nu ar sti ce sa faca cu libertatea sau sa ramana pe loc, unde macar ii e cald. Am simtit o dorinta nebuna sa o bat, sa simta si ea durerea care ma chinuia pe mine. Am strans tare din pleoape si mi-am inghitit lacrimile: de durere si de neputinta.

Acum aproape 25 de ani si multi ani dupa aceea, nu stiam ca zbaterile infernale de tampla si starile de voma se numesc  migrene. Auzisem de termenul asta doar in filme, cand vreo lady din inalta societate isi justifica lipsa de pofta de sex prin prezenta unei “terrible migrene”.

Mult mai tarziu, cand m-am mutat in Bucuresti, o prietena de profesie medic mi-a spus ca sufar de migrene. Plecand de la asta, am inceput sa lecturez pe acest subiect, doar-doar ‘oi gasi un remediu, caci de intelegerea bolii inca nu putea fi vorba. In fine, dupa mutarea in Bucuresti, starile s-au agravat, asa incat aveam week-end-uri intregi cand eram complet nefunctionala: vomitam intr-una si as fi sters din calendarul vietii mele acele zile si nopti. Catalin ajunsese sa mearga singur pe la nuntile prietenilor, iar cand programam o iesire undeva sau o mini vacanta, trebuia sa ma gandesc bine, fiindca chiar nu ma puteam tine pe picioare.

IMG_0178
Vara lui 2000. Fericita, intr-o scurta vacanta la Tulcea

La un moment dat, dupa ce am citit o carte despre asta, am incercat sa tin un jurnal a tot ce mancam si ce simteam de-a lungul unei zile, in ideea ca as fi putut face legatura cu ceva. Cica si o portocala mi-ar fi putut declansa criza, spre exemplu. Concluzia, pe care nu am putut sa o trag atunci, cand mi-ar fi fost de folos, am aflat-o cativa ani mai tarziu, cand am regasit paginile pa care notasem ce mancam si ce mi se intampla in decursul unei zile. Deci:

-nu beam apa; aproape deloc;

-nu mancam fructe; deloc;

-incepeam dimineata cu branza topita si pate si cafea;

-la pranz mancam fie merdenele, fie corn cu ciocolata si, uneori, un iaurt sau cumparam de la mica alimentara de la metrou Unirii, o chifla si doua-trei feliute de parizer;

-seara, mancare gatita cu carne, rar cu salata, iar la final desert

-la cina serveam destul de des si un pic de vin sau bere

Cat priveste restul, o zi obisnuita cuprindea  ore in sir la birou, cu stress cat cuprinde, lipsa de aer si lumina naturala, plus restul grijilor de zi cu zi, care insoteau viata oricarui tanar fara suport material, fara casa si fara perspective reale.

Acum, privind in urma, de ce anume as fi putut lega mai intai crizele mele, cand tot ceea ce mancam si faceam nu-mi aducea nimic pozitiv si folositor? Desi citisem despre asta inca de prin 1999, curios e ca nu am facut legatura dintre alimentatie si crizele mele decat 10 ani mai tarziu.  Stiam insa, spre exemplu, ca daca beau un pic mai mult de un pahar de vin sau adaug bere, sigur ma pastea migrena. De asemenea, lipsa de odihna suficienta si supararile imi puteau declansa in cele mai multe cazuri, o criza.

La un moment dat, am hotarat sa merg la medic. Eram disperata: de vineri noapte si pana luni spre pranz, eram chinuita constant de crize foarte urate. Imi plesneau vasele de sange de pe pleoape, de la efortul de a vomita, eram deprimata si aveam nopti cand imi imaginam cum ma scindez in doua: partea sanatoasa, adica partea cu tampla care nu ma durea si partea care se zbatea si imi provoca atata suferinta. In felul asta, parca ma separam de durerea chinuitoare si puteam supravietui peste noapte starilor de greata si pulsului nebun din tampla.

Am inceput cu analize de sange, care, in afara de o hemoglobina cam mica (in jur de 10.5), in rest nu aratau ca ar fi ceva in nergula. Am ajuns, la un moment dat, prin 2000, la un dr. conferentiar neurolog, de la Medicover. Avea aerul ala de medic care le-a vazut pe toate, ca avea si o varsta respectabila. S-a uitat la mine si m-a intrebat cu mila: “Esti maritata, domnisoara”? Zic: “Nu, dar ma casatoresc in toamna asta”. “E bine, zice el, ca pe migrenosi e greu sa ii suporte cineva”….Cand a vazut privirea mea perplexa, a adaugat impaciuitor: “ Adica, in timpul crizelor, cei care au migrene, toata lumea stie, nu suporta pe nimeni, nu suporta zgomot, lumina, sunt nervosi…deci e bine ca ati gasit pe cineva care intelege aceste stari.”

Atunci am decis ca nu avea rost sa mai intreb doctorii, ca era o treaba acceptata: traiesti cu starile astea, incercand sa le scurtezi si sa le raresti cat mai mult posibil; cu medicamente; care la scurta vreme, nu si-au mai facut efectul.

In fine, intre timp, am zis sa vad ce e cu hemoglobina, mai bine zis cu fierul, care era sub limite normale cu mult. Am tot cautat raspunsul vreme de 15 ani, pe la diversi specialisti: endocrinologi, hematologi, generalisti, ginecologi etc. Diagnosticul era mereu anemie feripriva, deci mi se prescriau mereu si mereu suplimente cu fier. Nu vreau sa stiu la ce mi-am supus ficatul vreme de atatea luni cat am luat fierul. Din pacate, dupa ce opream suplimentarea, in 2-3 luni, o luam iar la vale.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s