“Adio, zise vulpea. Iata secretul meu. E foarte simplu: nu poti vedea bine, decat cu inima. Esentialul e invizibil pentru ochi.” “Esentialul e invizibil pentru ochi, repeta micul print, spre a tine minte.”

Inchid cartea usor, o mangai pe Eva si ii soptesc ca e momentul sa dormim. Ea ma priveste ca un om mare, adica cu mare seriozitate, si ma intreaba ganditoare: “Cum a facut Dumnezeu oamenii? De unde a stiut care ingrediente sunt bune?”

Hm, mi-am spus in sinea mea, grea intrebare, dar si mai greu raspunsul. Am incercat sa nu ma gandesc prea mult (ca raspunsul sa vina din inima, nu din “socoteala” mintii) si am raspuns: “Cred ca Dumnezeu a facut oamenii cu maaaare dragoste. Asa si-a dat seama, de ce anume au nevoie oamenii: de gura (ca sa manance), de nas (ca sa respire), de ochi (ca sa vada), de picioare (ca sa mearga), de inima (ca sa pompeze sangele in corp)…” “Dar, zice Eva, sprancenele pentru ce sunt”? I-am raspuns cu emotie: “Cred ca Dumnezeu ne-a iubit asa de tare cand ne-a plamadit, incat ne-a dat sprancene ca sa fim si frumosi.” Gia m-a contrazis, spunand ca nu pentru asta sunt sprancenele, caci au rolul lor bine determinat, dar eu si Eva nu am luat-o in seama. 🙂

Sunt adult; si poate tocmai de aceea mi-e atat de greu sa cuprind toate intelesurile cartii lui Antoine de Saint-Exupery, preferata Evei. Bine spunea criticul literar, Dan C. Mihaelescu: “Micul print este copilaria ingropata inlauntrul tau“. Copilul din mine se lasa greu adus la suprafata, dar fetita mea cea mica, cu inima ei inaripata, simte altfel dialogurile personajelor si, spre marea mea uimire, intelege cu inima ce vrea sa transmita autorul. Asa imi explic intrebarea ei atat de profunda, inspirata de afirmatia vulpii din “Micul print” si nerabdarea de a afla aventurile celebrului personaj. Ce tare imi doresc ca ea sa vada cu inima toata viata, asa cum o face acum!

Copiii ne sunt cei mai mari invatatori, chiar si (sau mai ales) atunci cand ne imping limitele, cand ne tatoneaza iubirea, increderea si rabdarea, cand privesc la noi ca sa faca ceea ce facem, nu ce le spunem! Copiii ne sunt cei mai mari invatatori, mai cu seama cand vine vorba sa ierte, sa primeasca si sa daruiasca iubire neconditionata, sa spuna cuvinte simple, care panseaza sufletul, sa imprastie fara motiv zambete curate, sa nu judece si sa nu se judece pe sine…pentru ca, copiii (nu-i asa?) inca nu au uitat sa vada…cu inima.

Ca o coincidenta fericita, de Craciun am vazut cu fetele filmul “Micul print”. Am plans. Am plans pentru ca e atat de simplu, si totusi, atat de dificil sa nu uiti sa fii copil…

“Nu cunosti decat lucrurile pe care le imblanzesti, spuse vulpea. Oamenii nu mai au timp sa cunoasca nimic. Cumpara lucruri de-a gata de la negustori. Dar, cum nu exista negustori de prieteni, oamenii nu mai au prieteni. Daca vrei un prieten, imblanzeste-ma!” (Micul Print. Antoine de Saint-Exupery)

Drag Cititor, iti doresc ceea ce imi doresc si mie: sa ne imblanzim inimile si, astfel, sa putem vedea miezul lucrurilor…