La inceputul lui martie, am facut o mica excursie in padure, cu scopul declarat de a gasi ghiocei…n-am avut noroc; ori nu-si scosesera la iveala clopotelul gingas, ori paduricea noastra are doar viorele salbatice…sau cel putin asta cred ca am cules. 🙂

Oricum ar fi, a fost o ora de care ne-am bucurat toti patru. Una dintre marile mele frustrari vine din faptul ca petrecem atat de putin timp la aer,  in natura, sub soarele cerului sub care vietuim…nu stiu cum putem gasi sanatatea si linistea, daca toata ziulica stam inchisi intre peretii biroului, ai casei sau ai masinii. Este cu totul nenatural cum am ajuns sa traim, cu ochii in tot felul de puncte de hipnoza zilnica, ce ne inrobesc atat pe noi, cat si pe ai nostri copii. Si asta in timp ce copacul isi misca frunza, iarba isi tremura firul si soarele zambeste cu caldura; dar pentru cine?  Stii si tu ca Dumnezeu ne-a creat pentru a ne misca, a alerga, a sta in natura, alaturi de celelalte vietuitoare, de plante si cate a mai lasat El pentru bucuria si sanatatea noastra.

Desi locuim la tara de trei ani, ne bucuram atat de putin de tot ce ne inconjoara…ba ca nu avem timp, ba ca s-a facut noapte, ba ca s-a facut iarna…iar copiii acestei epoci, nu stiu sa se joace decat in casa! Afara nu au stare mai mult de 30 de minute, in general. Daca se aduna mai multi, mai sunt ceva sanse sa se fugareasca, sa tipe, sa traga pisica de coada, dar nu cu pofta si bucuria din copilaria noastra din fata blocului, cand uitam sa mancam, sa facem pipi sau temele. E drept ca aveam atat de putine ispite intre patru pereti, incat nici nu are sens aceasta comparatie. Insa, Doamne, ce bine imi amintesc vacantele de la bunici, cand ziua era nesfarsita si timpul incremenea, lasandu-ne pe noi, copiii, sa ne bucuram de toate jocurile inventate si neinventate: cu mingea, joaca de-a comorile, atent ascunse sub cioburi de sticla colorata, in pamant, cititul in iarba…Nici viata la bloc nu insemna pe atunci altceva decat mijita, Flori, filme,fete, baieti, Telefonul fara fir si cate si mai cate. Chiar si cand am crescut, pana pe la 16 ani, tot pe-afara ne distram! Mi-amintesc perfect casetofonul vecinului meu, Gigi. 🙂 Ce exaltati eram, ascultand pe langa bloc Snap, Salt’n Pepper, Milli Vanilli, Guns N’ Roses, Poison, George Michael, dar si Falco, Roxette, Billy Idol, Simply Red.

Dimineata. Aer de primavara, rece si totusi bland. Imi las capul pe spate si ma uit la pasari; la zborul lor indelung, rutinat si totusi atat de frumos. Ma gandesc cum noi, oamenii, ne plictisim atat de repede, desi, in mod bizar, nu avem niciodata timp destul pentru aproape nimic. Oare pasarile se plictisesc pe drumul lor spre destinatie? Sau sunt fericite sa simta mangaierea vantului, textura norilor si culoarea cerului?

Fac oare oamenii ceva similar, indelung, ca parte din fiinta lor? In afara de alergat, nu imi vine altceva in minte. :)…Atunci cand alergi pe distante lungi si foarte lungi, rutina se instaleaza si cu ea, ganduri de tot felul te napadesc, oboseala… dar, cu toate astea, in sfarsit esti liber sa te misti, sa respiri, sa privesti in jur, sa iti asculti pulsul, sa simti ca esti viu!

A, da…ar mai fi inotul! Ca miscare, as zice ca chiar se aseamana cu zborul, doar ca omul loveste si aerul si apa, cand bratele i se desfac si se transforma in aripi…daca stau sa ma gandesc, in apa, omul devine ceva intre peste si pasare; inoata si zboara, in acelasi timp, zbatandu-se sa isi propulseze corpul inainte, in sus si in jos…ceea ce fac si pasarile, daca prada lor se afla in apa si e nevoie sa se scufunde :). Dar ce nu pot face nici pestii, nici pasarile este …“pluta”. 🙂 Eu, cel putin, nu am vazut niciodata vreo stiuca sau vreo lisita cu burta in sus, plutind nepasatoare pe apa. 🙂