Nu stiu cum e la tine, dar eu am sentimentul ca nu petrec niciodata destul timp cu copiii mei. Chiar si in week-end, cand nu mergem la serviciu, sunt atat de multe lucruri de facut, incat mereu sunt frustrata ca iar a trecut ziua si eu nu am stat destul de vorba cu fetele, sau nu ne-am jucat mai mult de 20 de minute, ori am lasat vreo poveste neterminata.
![tarahmara[1] taiat](https://liorisme.com/wp-content/uploads/2014/03/tarahmara1-taiat.jpg)
“-Atat de simplu. Trebuie doar sa-ti misti picioarele. Pentru ca, daca nu esti convins ca te-ai nascut pentru a alerga, nu-ti negi doar istoria, spuse el. Iti negi propria fiinta”. Hm. O fraza care nu doar ca te pune pe ganduri, dar te face sa te intrebi daca e vorba de idealism exacerbat sau de since fiction. In fapt, e cate putin din fiecare. La inceput, ridici neincrezator din sprancene si-ti spui ca nu se poate, este peste puterile fiintei umane si, mai ales, peste puterea noastra de intelegere. Cum, cand vietile noastre traite in viteza nu lasa loc nici sa ne sarutam copiii de noapte buna, nici sa mai sunam un prieten vechi, nici sa citim mai mult de 3 pagini de carte (intr-o luna), cand timpul se comprima dureros de mult si parca altcineva ne traieste viata, exista oameni care gasesc timp si enegie…ba si placere in …a alerga? Si nu oricum, ci indelung, pana la durere si uitare de sine si de lume si de tot. Cand nimic nu mai exista decat alergatorul si traseul. “Traim intr-o cultura care crede ca exercitiul fizic sustinut este o nebunie, spuse dr. Bramble, deoarece asta ne spune creierul: de ce sa dai la cheie daca nu trebuie sa o faci”?
Citind “Nascuti pentru a alerga” a jurnalistului Christopher McDougall am aflat lucruri incredibile despre ce poate face o fiinta umana. Am mai auzit eu ca “daca vrei poti”, dar cartea asta vorbeste despre zei incarnati in niste ciudati, care alearga si alearga si alearga si raman…vii dupa zeci…sute de km!
In cautarea tribului Tarahumara, localizat pare-se prin Canionul Cuprului, undeva in Mexic, autorul scoate la iveala povesti incredibile despre curse senzationale, trasee nepamantesti si oameni dotati cu puteri inumane. Ce te infioara nu e doar senzationalul povestii, dar si faptul ca, cu exceptia tribului pomenit mai sus, e vorba de oameni “normali”, ca mine si ca tine, care – in circumstante pregatite de soarta – ajung sa isi doreasca sa fuga mancand pamantul. Asa ca te intrebi, pe la sfertul cartii: adica …pot si eu? Daca omul e facut sa alerge pe distante lungi, intrecand caprioare, antilope si chiar…cai…as putea si eu???”…”Iti amintesti? Erai copil si trebuia sa tipe cineva la tine ca sa incetinesti. Orice joc jucai, o faceai in viteza maxima, alergand de nebun in timp ce trageai suturi in cutii de aluminiu sau atacai avanposturile din jungla, situate in curtea din spate a vecinilor. Jumatate din placerea de a face ceva era legata de viteza cu care o faceai, transformand copilaria in singura perioada din viata cand esti certat ca faci ceva prea repede.”
Cica ar exista oameni care, la 70 de ani, inca alearga ultramaratoane de 160 de km sau mai mult. Unul din evenimentele astea se intampla in statul Colorado, in cursa de La Leadville, cu un traseu extrem de dificil. Pai da, ca vorbim de Muntii Stancosi din America de Nord, la o altitudine de 3.000 de metri! Pe acelasi traseu din Leadville a alergat si incredibilul Aron Ralston, alpinistul care a inspirat filmul “127 Hours”, ce a rulat de curand la HBO.
Tot felul de personaje interesante populeaza paginile cartii. Iata cateva:
Tarahumara.
Tribul Rarámuri sau Tarahumara este nativ din nord-vestul statului Mexic si este recunoscut pentru abilitatea de a alerga distante inimaginabile, purtand sandale confectionate demembrii tribului si hranindu-se intr-un mod extrem de simplu, in mare parte cu porumb si fasole, chilli peppers, seminte de chia…La vasta de 60 de ani, Tarahumara alerga distante de peste 50-100 de km intr-o zi! Fara accidentari, fara deshidratare, fara stari de voma. Doar fericiti ca fac ce stiu cel mai bine: sa alerge mancand pamantul si sa traiasca in pace si seninatate. “Acesta era de fapt succesul tarahumara: ei nu uitasera niciodata cum e sa-ti placa la nebunie sa alergi. Ei inca isi aminteau ca alergarea fusese arta umana primordiala, primul nostru act inspirat de creatie.”
Ann Trason.
Cea mai de succes femeie in cursele de ultramarathon din toate timpurile. Multe dintre recordurile ei stau inca in picioare, dupa mai bine de 25 de ani. Acum trecuta de 50 de ani, Ann, desi o lunga vreme s-a retras din competitii, din cauza ranilor si accidentarilor capatate de-a lungul anilor, de cateva luni lucreaza cu tineri pasionati de alergat, dragostea ei pentru alergat si pentru oameni netinand cont de varsta. Ann ramane un om deosebit de modest, oferind rar interviuri si refuzand sa apara in lumina reflectoarelor. Pur si simplu nu e important pentru ea. Niciodata nu a fost vorba despre asta. “Imi place sa alerg doar ca sa simt vantul in fata”, spunea ea. Considera alergatul romantic, ceva care alunga stresul si aducea libertatea. Cine o poate intelege? 🙂
Emil Zatopek.
Nascut in Cehoslovacia in 1922, Zatopek este considerat unul dintre marii alergatori ai secolului 20. Pe la sfarsitul anilor ’40, pentru trei ani consecutiv, Zatopek participa la orice cursa o data la doua saptamani, castigand de fiecare data! La prima sa Olimpiada din 1952, de la Helsinki, desi fara acordul doctorului, Zatopek concureaza si obtine imposibilul, la nici doua luni de la o infectie serioasa de care suferise: castiga aurul la 5000 de metri si doboara recordul olimpic, clasandu-se tot pe locul fruntas la 10000 de metri, din nou doborand recordul. In cadrul aceleasi competitii, se inscrie si la marathon, desi nu alergase nicioadata o asemenea distanta, si, stupefactie, doboara inca un record, castigand medalia de aur!
Zatopek pare un tip desprins din filme, atat pentru faptul ca alerga intr-un stil cu totul inedit, imprastiindu-se in toate directiile, aproape spasmic, cat si pentru ca era un om deosebit de…altfel. “La competitiile din strainatate se trezea uneori ca are atat de multi prieteni in camera de hotel, incat era nevoit sa renunte la patul caldut si sa doarma afara, sub un copac”. Cel mai mare atlet ceh al tuturor timpurilor a incetat din viata la 78 de ani, in anul 2000, fiind condus pe ultimul drum de mii de oameni.
Iubitor de sport sau nu, o sa-ti placa aceasta carte. Ea vorbeste despre placerea de a alerga, despre compasiune, despre dragostea pentru libertate si bucuria de a fi in natura. Intelegi ca motivatia acestor zburatori nu vine nici din dorinta de a castiga bani sau faima, de a fi competitivi sau pentru a se mentine in forma. Acesti oameni sunt pusi in miscare de dorinta de a fi mai buni ca fiinte, de a-si depasi propriile limite, de a fi fericiti.
“Vigil nu era foarte sigur, dar intuitia lui ii spunea ca exista un soi de legatura intre capacitatea de a iubi si capacitatea de a iubi alergatul. Modelul era acelasi: ambele presupuneau sa pui intre paranteze propriile dorinte, lasand la o parte ce iti doresti acum si bucurandu-te de ceea ce ai, sa fii rabdator, tolerant si fara pretentii”…”Pentru ca, Dumnezeule, imagineaza-ti ce am castiga! Cum ar fi daca ai putea alerga decenii intregi fara sa te accidentezi? Sau daca ai putea lega sute de kilometri saptamanal, bucurandu-te de fiecare pas? Sau daca ai vedea cum tensiunea iti scade, stresul si furia dispar, in timp ce-ti creste energia? Imaginati-va cum rata infractionalitatii, colesterolul si lacomia s-ar topi pentru totdeauna, in timp ce Poporul care Alearga si-ar redescoperi, in sfarsit, picioarele!”…
Adevarul este ca, fie ca esti activ fizic sau faci miscare foarte rar, stii ca sportul te face mai sanatos, mai frumos, iti limpezeste mintea si-ti aduce lumina in ochi. Sportul iti da mai multa incredere in tine si iti ofera prilejul sa cunosti oameni care, ca si tine, stiu ca sta la indemana oricum sa iasa la aer si sa se miste. Nu conteaza varsta, sexul, greutatea, banii. Miscarea fizica sustinuta aduce durerea efortului, dar si bucuria finish-ului si a impartasirii acesteia cu ceilalti. Nu trebuie sa fii primul ca sa fii invingator. Iar cine intelege ca miscarea e viata, a castigat, oricum.
Bombonicile astea le fac cam o data la doua luni, fiindca sunt prea bune (da-mi voie sa nu fiu modesta) si nu vreau sa ma infrupt prea des din ele, fiind – totusi – destul de dulci pentru nevoile mele. Asadar: pun la inmuiat (cam 30 de minute) trei maini de curmale si patru maini de stafide; apoi le la dau la blender, impreuna cu o jumatate de portocala (pentru aroma si pentru a usura treaba blenderului) si vreo 5 linguri de pudra de roscove (carob).
Pun de-o parte “aluatul”, dupa care pun in blender doua maini de migdale crude si vreo trei de nuci, dar doar cat sa se zdrobeasca putin, nu pana se fac faina. Imi place ca bomboanele sa fie crocante. Incorporez nucile si migdalele in “aluatul” din fructe, modelez bilutele, pe care apoi le tavalesc prin fulgi de cocos sau pudra de carob ori seminte de canepa si gata desertul! 🙂 Frumusetea consta in faptul ca fetele sunt incantate sa faca treaba pe langa mine: curata curmalale de samburi, modeleaza “aluatul” si se distreaza tavalind bilutele prin fulgii de cocos. Sigur ca gusta in continuu, dar le inteleg. 🙂
Am facut si tort, folosind aceeasi reteta, doar ca am adaugat un sos de “ciocolata”, obtinut din curmale, stafide, o portocala si pudra de roscove, toate blenduite bine. Sosul se pune de-asupra blatului si apoi se orneaza cu fructe sau tot felul de seminte. Dupa doua ore de stat la frigider, blatul se intareste. Daca ai rabdare… 🙂
Septembrie 2013
Cand am insomnii, ma transform. Fiinta care sunt pleaca in alta parte si ramane altcineva, sau poate altceva. Fiinta care ramane e cineva, ceva greu de suportat, dar care apare, nu stiu de ce, si traieste in locul meu, viseaza in locul meu, gandeste in locul meu, devine creierul si inima mea, iar eu sunt martor neputincios la aceasta inlocuire insiduoasa.
Nu pot sa leg de ceva concret perioadele astea de insomnie. De-a lungul anilor, am dat vina pe schimbari lunare de ordin hormonal, pe stress, pe orar de somn neregulat, pe sarcina si alaptat prelungit, pe migrene si, mai nou, pe nivelul scazut de vitamina B12. Totusi, asa de rau ca de o luna incoace, nu mi-a fost!
Seara, desi ma incearca teama ca iar ma voi trezi in toiul noptii, ma pun in pat cu speranta ca demonii ma vor lasa in pace. Adorm bustean, dar peste cateva ore, simt un suflu aproape fizic, care ma trezeste din cele mai profunde vise. E abia 2.30 a.m. Dupa 30 de minute de chinuiala, simt cum somnul se apropie o fractiune de secunda, ma invaluie cald, dupa care imi da drumul de undeva, de sus si eu sunt din nou wide awake. Si o iau de la capat. Creierul meu prinde parca forma, il simt fierbinte, pot sa-l divid in doua parti distincte, care gandesc fiecare in alt mod. Cele mai stranii ganduri imi dau tarcoale, ma intreb daca visez, sper ca visez. Nu, sunt doar gandurile noptii, care par vise. In fiecare noapte, dupa ce ma trezesc, o melodie imi bazaie in urechi, alta de fiecare data. Nu pot scapa de ea pana dimineata.
Dupa inca o ora de stat treaza, fiinta care eram e déjà foarte departe. Nu stiu cine sunt, ce incerc sa fac, ce ma chinuie; totul e o asteptare dureroasa, care creste in mine si se face una cu inima mea si pune stapanire pe mine, parca pentru totdeauna. Asteptarea se preschimba incetisor in teama, inima incepe sa-mi bata cu putere, intai scurt, de cateva ori, apoi pulsul urca in urechi, unde ticaie incredibil de tare, vibrez cu tot corpul, simt ca am o greutate pe piept si ca ma sufoc. Spre ora 5, am o stare de surescitare, de parca mi-as fi injectat cafea direct in vena…
Mi-e dor de nepasarea indusa de un somn profund, pana dimineata, mi-e dor sa ma trezeasca telefonul cand mijesc zorii. Mi-e dor de fiinta care eram.
Vara trecuta, ne-am oferit luxul unei vacante in doi, de cateva zile. Desi suntem mari fani ai insulelor grecesti, cu tot ce inseamna ele (muzica, mirosuri, apa si aerul imbibat de vacanta, plajele pustii si oamenii detasati), anul asta, din motive mai degraba obiective, ne-am limitat doar la Bulgaria. Ne-am intrebat ce sens ar avea sa fii turist in insulele Greciei, fara sa te poti bucura de mancarea, vinul si soarele de-acolo? Asta era un experiment: prima vacanta cu hrana de “regim”. Ok, cu ceva efort am fi gasit ce sa mancam, pe lista alimentelor permise de doctor regasindu-se salatele, leguminoasele, fructele, legumele; dar inca nu eram in punctul in care sa fiu sigura ca rezist miresmelor culinare de tot felul din Grecia…
Mai vizitaseram Balchik de vreo doua ori, dar de data asta, ne-am si cazat acolo, la un hotel situat pe faleza marii, chiar langa Palatul Reginei Maria. Mmmm…desi suna bine pe Net, nu aveam mari asteptari…nu de alta, dar cu nici doua saptamani in urma, tot in Bulgaria, intr-un loc de altfel minunat, pozele de pe Net erau…poze, iar realitatea…mushca…cu guri de miriapozi si alte insecte urate. Brrr…
E, la Regina Maria, alta poveste. Totul de bun simt, cu gust chiar, iar patul cu baldachin si oglinda de pe tavan, de-asupra patului, ne-au convins din prima…Aranjamentul feng-shui s-a mai stricat cand am inceput sa scoatem din sacosele uriase , morcovi, varza, fructe, storcator, seminte, uleiuri si alte cateva ingrediente, absolut necesare in vacanta unor traitori in sanatate…totul a culminat cand, clantanind cu mare verva, si-au facut aparitia doua castroane, de marimi diferite, linguri, furculite si cutit. A, ba nu! Ca de fiecare data, unealta principala, cutitul, l-am lasat acasa. Asa ca, a trebuit sa cumparam altul. Din fiecare vacanta, ne intoarcem cu un cutit nou. Bine ca aveau ei pahare, de vreo doua marimi, tocmai bune pentru sucuri.
O alta surpriza placuta a fost terasa. Larga si incapatoare, cu vedere la mare, cu muscate rosii si roz atarnate de balustrada. Bicicleta s-a lefait deci toata vacanta, sprijinita gales de gratarul de lemn al terasei, cu shaua la umbra.
Cum aveam micul dejun inclus, am zis ca e cazul sa vedem si restaurantul. Ne-a placut: curat, atmosfera calda, foarte elegant. In capat, pe un perete, un autocolant cu imaginea Reginei Maria in gradina de la Palat. Peste autocolant, construisera niste coloane din rigips, care imitau foarte bine coloanele de piatra din gradina Reginei si se incadrau perfect acolo. Terasa larga a restaurantului dadea spre faleza si puteai sa auzi valurile marii miscandu-se in apropiere. Muzica in surdina, chelneri la patru ace, draperii fosnitoare, mirosuri imbietoare…
Ok, zic, sa consultam meniul a la carte. Chelnerul vine zambind. Catalin il roaga sa ne aduca doar fructe. Se uita la noi, zice ca nu a inteles. Apoi zice ca nu a auzit. In fine, pricepe ca tot ce vrem sunt niste fructe. Isi indreapta coloana si privindu-ne un pic de sus zice: We don’t have so many fruits. Un coleg de-al lui, mirosind ca se intampla ceva interesant, s-a apropiat dornic sa afle despre ce e vorba. Au discutat ceva in bulgara, dupa care au plecat. Alo, baieti! Mancam si noi ceva? Dupa vreo 10 minute, apare chelnerul nostru cu un mic platou, pe care sedeau cuminti cateva felii de pepene rosu si galben. Le-a pus cu prudenta pe masa si a plecat, tot nedumerit.
In diminetile urmatoare, au fost mai variate fructele, dar nu neaparat mai multe. Ne-am zic ca, pe viitor, cand mai facem rezervari, anuntam ca la micul dejun vrem doar fructe…ca sa evitam nedumeririle, nu de alta:)
Pe scurt, programul zilei arata cam asa: trezirea in jur de 7, dupa care Catalin facea o baie in mare (la 2 pasi de noi); eu, pe burta goala, beam un pahar mare de apa cu 4 lingurite de pulbere de orz, o capsula de Rhadiola Rosea si una de Coenzima Q10+1 lingurita de ulei de catina. Apoi luam micul dejun la restaurantul hotelului. Urma un moment sportiv:) …fie alergare, fie inot, fie bicicleta, iar in cazul lui Catalin, posibil toate trei. Mi-a placut foarte tare faleza lunga, betonata, cu pietre mari pe post de strajeri ai litoralului; te simteai ca in desert, desi marea haladuia alaturi…Pe dreapta, pe directia Albena, se formase o balta ciudata, cu vegetatie si aspect de delta. Desi prefer sa nu alerg pe beton, faleza mi s-a parut grozava…alergand, aveam un sentiment placut si in acelasi timp straniu, ca sunt pe alta planeta: eu marea, cerul, cativa pescarusi care-si strigau nemultumirea de zburatoare dalbe prin aer, barcile pescarilor in departare si lunga, alba faleza…altceva, nimic si nimeni…
Zilnic, la intoarcerea in hotel, faceam cele doua sucuri de baza: varza rosie (pe care nu-l combin niciodata cu alta leguma) si morcov, in care mai adaugam verdeata, telina, dovlecel sau ce se mai gasea prin ghereta cu fructe si legume, descoperita in Balchik…apropos de piata de legume si fructe bulgareasca, am vazut in locuri stramte, de 2 m patrati, 5 feluri de struguri, 6 soiuri de rosii, 3 soiuri de vinete si cate si mai cate! Si la un pret mult mai mic decat in pietele romanesti.
Urma pranzul in jur de ora 14, pe care-l serveam, ca si cina, la vreo terasa de pe faleza. Am incercat de fiecare data alt loc si ne-am declarat satisfacuti, mai cu seama ca nu se soca nimeni ca ceream 3-4 salate o data, ca ii rugam sa nu puna ulei, sare, sosuri. Aveam mereu la mine faina din seminte crude si fulgi de drojdie, o sticluta cu ulei de masline si sare neiodata (din care ma straduiesc sa pun cat mai putin). Alaturi de salate, am mai incercat legumele la gratar sau la cuptor, mamaliga…
Ne-am propus sa repetam experienta din Balchik, din cel putin 3 motive: e aproape de casa si nu costa o avere, e liniste si tihna si poti face sport cat cuprinde, intr-un peisaj incantator.
