Liorisme

 

In martie 1946, cand s-a nascut fata noastra, Rodica, am devenit mama.  In august 1946, ne-am mutat la Ploiesti, unde Millian a fost numit director la Scoala Evreiasca, care a functionat pana la reforma invatamantului din 1948.

Pana in 1951, eu am activat la organizatia de femei UFDR, apoi am urmat cursurile Scolii Jdanov, la terminarea acestora, fiind repartizata la ziarul Romania Libera. Intrucat n-am vrut sa primesc acest post, care presupunea sa ma mut la Bucuresti, am fost numita inspector la Sectia Regionala de Invatamant.

Multi blameaza astazi scolile superioare ale Comitetului Central al Partidului Comunist. Nu vreau sa fiu suspectata de nostalgia comunismului, dar vreau sa amintesc ca programul scolii Jdanov includea, pe langa cursurile de doctrina ale partidului, cursuri de istorie, filozofie, limba si literatura romana, la care predau profesori de la Universitate. Eu am dat niste examene de diferenta si am obtinut diploma de la Universitate in stiinte sociale.

In perioada cat eu am fost la studii, indatoririle mele de mama au fost suplinite de soacra mea. Trebuie sa ma opresc putin pentru a vorbi despre faptul ca soacra mea a fost un om deosebit, pe care am iubit-o si care m-a iubit, poate mai mult decat mama mea. Cu mama am trait 22 de ani, dar cu Mutter (asa ii spuneam mamei lui Millian) am convietuit 40 de ani. Era un om bland, bun si intelept. Ea, de fapt, a crescut-o pe Rodica, de care eu, din cauza functiilor pe care le-am avut, m-am ocupat mai putin, ceea ce regret mult.

Desi n-am avut nicio zi in invatamant, la o catedra, m-am straduit sa fiu un inspector constiincios si drept. Am fost inspector intr-o perioada foarte grea in invatamant. Se produceau o serie de ilegalitati, carora eu nu am vrut sa le fiu partasa. Eram trimisa sa fac inspectie unor cadre didactice care erau in vizorul Securitatii si pe care eu trebuia sa le consider ca nu sunt apte a fi in invatamant. Aveam insa o constiinta, de la care nu puteam sa ma abat. Eu imi faceam datoria de a evalua competenta celui inspectat in domeniul materiei pe care o preda, a tactului pedagogic si nu al politicii pe care, eventual, ar fi avut-o. In 4 ani cat am fost inspector, nu m-am abatut niciodata de la normele legale ale invatamantului. Dupa ani de zile, fostii mei sefi (Rusu Ion si Nicolae R. Ion) mi-au spus : ‘Ce inspector ai fost tu, ca nu am avut nicio reclamatie la adresa ta!”. Ei n-au avut reclamatii, dar eu m-am imbolnavit de nervi.

In 1956, am fost numita director la o institutie nou infiintata: Casa Regionala a Creatiei Populare. Am primit aceasta functie, desi eu nu aveam nicio pregatire artistica, folclorica. Cand m-am dus acasa, in ziua numirii, Millian mi-a spus: “Daca tu ai fost aleasa in aceasta functie, probabil ca nu competenta profesionala a fost criteriul; poate ca alte considerente au determinat alegerea ta”. Recent, l-am intrebat pe cel care m-a recrutat pentru aceasta functie (Alexandru Badulescu), care au fost criteriile in alegerea mea. Raspunsul a fost: faptul ca ati cunoscut si ati lucrat cu multi oameni. Asadar, Millian a avut dreptate. 🙂

Am fost director al unei institutii care avea ca obiect cercetarea si valorificarea pretiosului tezaur al creatiei artistice a poporului roman. Cat a functionat, institutia respectiva a fost considerata fruntasa pe tara.

De curand, mai exact in 20.09.2014, am primit o diploma de excelenta in cadrul sarbatoririi mele la Muzeul Memorial Paul Constantinescu, in care se stipuleaza acordarea acestei diplome pentru prestigioasa activitate in domeniul invatamantului preuniversitar si in domeniul miscarii artistice de amator, in cercetarea, valorificarea si promovarea valorilor perene ale artei populare. Toate acestea nu mi se datoreaza mie, ci grupului de profesionisti care au alcatuit colectivul Casei de Creatie. Am avut norocul sa am langa mine oameni care isi iubeau profesia si si-o exercitau in mod ireprosabil. Am avut o secretara care era si mandatara, care nu ma lasa sa gresesc din punct de vedere financiar, eu fiind total in necunostinta de cauza.

Legat de colectivul cu care am lucrat, vreau sa ma opresc putin. Eu ma mandresc ca aproape toti partenerii mei de munca au fost si sunt personalitati care si-au pus amprenta in cultura: Sandu Anastasescu – textier, Gheorghe Ionescu – valoros dirijor, Parvu Dumitru – coregraf, Zefi Alsec si Ion (Mot) Negoescu – actori, Ovidiu Pastina – pictor (recent numit cetatean de onoare al Ploiestiului), Corneliu Serban – poet, Cristian Safirman – critic si producator de film, colaborator al filarmonicii de la Ierusalim, Eugen Bleotiu – muzician.

In colectivul nostru, exista o atmosfera minunata, liantul colectivului constituindu-l nu numai obligatiile determinate de profilul muncii, ci si sentimente de respect si, nu exagerez afirmand, de prietenie si dragoste. In preocuparile noastre se inscria si atentia pentru problemele de viata ale fiecaruia dintre noi. Toate acestea au facut posibil ca, dupa ce m-am pensionat, sa raman prietena cu fostii colaboratori. Despre aceste legaturi ar trebui sa scriu multe, dar am sa ma refer acum doar la Cornel Serban. Un poet sensibil, Cornel este o personalitate cu o coloana vertebrala stabila a principiilor si convingerilor de viata. Despre omul Cornel vorbesc mai bine decat mine versurile ce mi le-a dedicat, pe care le redau mai jos:

“De la o vreme, tot mai des, o presimtire ma apasa

In acea zi, in acel ceas, n-as vrea sa ma gasesc acasa.

Sa nu raspunda telefonul, sa cheme soneria-n van,

Si oricine m-ar cauta sa spuna: inseamna c-a plecat Serban.”

(Familiei Milian, cu dragoste si tristete, Cornel Serban.

vara’62-toamna ’89, si pana la sfarsitul sfarsitului) 

Sotul meu, avand statut de orfan de razboi, n-a facut munca obligatorie, dar a fost in lagar si apoi a avut domiciliu fortat la Buzau, apoi la Galati. In toate momentele grele ale vietii noastre, am fost insa ocrotiti de oameni de omenie.  In timpul rebeliunii legionare, cand in jurul casei noastre suierau gloantele legionarilor, Ionel (despre care am scris in prima parte a povestii mele) a venit sa ne ia la el acasa. La Galati, am fost tratati cu multa caldura de comunitatea evreiasca. Impreuna cu familia viitorului pianist Radu Lupu, am fost ocrotiti de preotul Taune. Dupa bombardamentele din 4-5 aprilie 1944, preotul mai sus mentionat, ne-a pus la dispozitie casa parohiala (biserica Sfantul Gheorghe), familia sa fiind plecata din Ialomita. Prin curajul si omenia sa, Preotul Taune, care mi-a lasat pe mana camara incarcata de conserve si gradina de zarzavat, mi-a dat posibilitatea sa-l hranesc pe Millian, care venise din lagar cu 44 de kilograme.

Pe 24 august 1944, cand Galatiul era bombardat de nemti, ne-am adapostit intr-o pivnita a unei carciumi care era langa biserica. Cand am iesit din adapost de dimineata, casa parohiala era nelocuibila, fara usi, fara geamuri. Pe o platforma de camion, pe care am gasit-o la carciuma, am pus geamantanele cu bruma de lucruri pe care le aveam. Preotul Taune imi aratase o camera secreta in care se gaseau odoarele bisericii, care fusesera salvate din biserica ce fusese afectata de cutremurul din 1940. Parintele mi-a zis sa nu dezvalui nimanui acest secret pe care mi-l incredinteaza, ceea ce am si facut. Insa, cand am incarcat lucrurile noastre, mi-am amintit de acest secret si l-am impartasit sotului meu, care a venit cu ideea sa luam cu noi si pretioasele bunuri ale bisericii. Cand preotul s-a intors in Galati, ne-a cautat si a fost foarte bucuros ca am scapat cu viata si fericit ca i-am salvat obiectele sfinte. Urarile pe care mi le-a facut, cred ca m-au intovarasit in viata pe care am avut-o pana in prezent.

N-am sa detaliez toate suferintele indurate in timpul razboiului. Tineretea si dragostea cu care am fost daruita mi-au dat puterea sa inteleg ca trebuie sa induri suferinta pentru a fi om adevarat. Nu stiu daca ma pot numi om adevarat, dar am cunoscut foamea, groaza terorii legionare, teama de bombardamente, despartirea de sot si de restul familiei si toate umilintele “oferite” de statutul de evreu. Analizandu-ma in mod obiectiv, cred ca am capacitatea de a ma adapta in orice situatie. Eu intotdeauna cand ma aflu intr-o situatie grea, ma gandesc la cei ce patimesc mai mult decat mine.

Repet, am avut fericirea de a impartasi bucuriile si toate meandrele ce ti le ofera viata, timp 63 de ani, cu un om deosebit, care a fost tovarasul meu de viata. Eu nu am in vocabularul meu cuvintele care l-ar putea defini pe cel ce a fost Millian. A fost un om daruit cu bunatate, intelepciune, care a reusit sa acumuleze la cote maxime valorile culturale ale vietii. A fost un prieten, un sot, un tata, un bunic care si-a pus amprenta asupra familiei si a celor care au venit in contact cu el. Recent, un cunoscut mi-a spus ca e fericit ca a putut sa se infrupte din pomul de intelepciune al lui Millian. Cred ca aceasta apreciere spune mai mult decat am putut sa definesc eu.

Am avut perioade in care am dus-o greu din punct de vedere material, dar Millian m-a invatat sa nu ma las coplesita de acest aspect al vietii. Banii te ajuta sa traiesti, nu-ti dirijeaza insa existenta si nu constituie un scop, ci un mijloc de a trai. Dupa 23 August, casa parohiala a fost bombardata, iar noi, salvati ca prin minune, ne adaposteam unde gaseam o casa in care se putea dormi si ai carui proprietari se refugiasera. Pana la inceputul iernii, am locuit in case care nu aveau geamuri, caci acestea fusesera sparte de bombardament. Dupa razboi, am mancat 2 ani la cantina Apararii Patriotice (o organizatie din care faceam parte). Millian era profesor la Scoala Evreiasca si la Liceul de Stat, iar eu am fost director la Casa de Cultura, ce s-a infiintat la Galati. Tot la Galati, am condus si un curs de puericultura, ce s-a infiintat pe langa Spitalul Municipal. Tot atunci am devenit si membru al Partidului Comunist.