In martie 1946, cand s-a nascut fata noastra, Rodica, am devenit mama.  In august 1946, ne-am mutat la Ploiesti, unde Millian a fost numit director la Scoala Evreiasca, care a functionat pana la reforma invatamantului din 1948.

Pana in 1951, eu am activat la organizatia de femei UFDR, apoi am urmat cursurile Scolii Jdanov, la terminarea acestora, fiind repartizata la ziarul Romania Libera. Intrucat n-am vrut sa primesc acest post, care presupunea sa ma mut la Bucuresti, am fost numita inspector la Sectia Regionala de Invatamant.

Multi blameaza astazi scolile superioare ale Comitetului Central al Partidului Comunist. Nu vreau sa fiu suspectata de nostalgia comunismului, dar vreau sa amintesc ca programul scolii Jdanov includea, pe langa cursurile de doctrina ale partidului, cursuri de istorie, filozofie, limba si literatura romana, la care predau profesori de la Universitate. Eu am dat niste examene de diferenta si am obtinut diploma de la Universitate in stiinte sociale.

In perioada cat eu am fost la studii, indatoririle mele de mama au fost suplinite de soacra mea. Trebuie sa ma opresc putin pentru a vorbi despre faptul ca soacra mea a fost un om deosebit, pe care am iubit-o si care m-a iubit, poate mai mult decat mama mea. Cu mama am trait 22 de ani, dar cu Mutter (asa ii spuneam mamei lui Millian) am convietuit 40 de ani. Era un om bland, bun si intelept. Ea, de fapt, a crescut-o pe Rodica, de care eu, din cauza functiilor pe care le-am avut, m-am ocupat mai putin, ceea ce regret mult.

Desi n-am avut nicio zi in invatamant, la o catedra, m-am straduit sa fiu un inspector constiincios si drept. Am fost inspector intr-o perioada foarte grea in invatamant. Se produceau o serie de ilegalitati, carora eu nu am vrut sa le fiu partasa. Eram trimisa sa fac inspectie unor cadre didactice care erau in vizorul Securitatii si pe care eu trebuia sa le consider ca nu sunt apte a fi in invatamant. Aveam insa o constiinta, de la care nu puteam sa ma abat. Eu imi faceam datoria de a evalua competenta celui inspectat in domeniul materiei pe care o preda, a tactului pedagogic si nu al politicii pe care, eventual, ar fi avut-o. In 4 ani cat am fost inspector, nu m-am abatut niciodata de la normele legale ale invatamantului. Dupa ani de zile, fostii mei sefi (Rusu Ion si Nicolae R. Ion) mi-au spus : ‘Ce inspector ai fost tu, ca nu am avut nicio reclamatie la adresa ta!”. Ei n-au avut reclamatii, dar eu m-am imbolnavit de nervi.

In 1956, am fost numita director la o institutie nou infiintata: Casa Regionala a Creatiei Populare. Am primit aceasta functie, desi eu nu aveam nicio pregatire artistica, folclorica. Cand m-am dus acasa, in ziua numirii, Millian mi-a spus: “Daca tu ai fost aleasa in aceasta functie, probabil ca nu competenta profesionala a fost criteriul; poate ca alte considerente au determinat alegerea ta”. Recent, l-am intrebat pe cel care m-a recrutat pentru aceasta functie (Alexandru Badulescu), care au fost criteriile in alegerea mea. Raspunsul a fost: faptul ca ati cunoscut si ati lucrat cu multi oameni. Asadar, Millian a avut dreptate. 🙂

Am fost director al unei institutii care avea ca obiect cercetarea si valorificarea pretiosului tezaur al creatiei artistice a poporului roman. Cat a functionat, institutia respectiva a fost considerata fruntasa pe tara.

De curand, mai exact in 20.09.2014, am primit o diploma de excelenta in cadrul sarbatoririi mele la Muzeul Memorial Paul Constantinescu, in care se stipuleaza acordarea acestei diplome pentru prestigioasa activitate in domeniul invatamantului preuniversitar si in domeniul miscarii artistice de amator, in cercetarea, valorificarea si promovarea valorilor perene ale artei populare. Toate acestea nu mi se datoreaza mie, ci grupului de profesionisti care au alcatuit colectivul Casei de Creatie. Am avut norocul sa am langa mine oameni care isi iubeau profesia si si-o exercitau in mod ireprosabil. Am avut o secretara care era si mandatara, care nu ma lasa sa gresesc din punct de vedere financiar, eu fiind total in necunostinta de cauza.

Legat de colectivul cu care am lucrat, vreau sa ma opresc putin. Eu ma mandresc ca aproape toti partenerii mei de munca au fost si sunt personalitati care si-au pus amprenta in cultura: Sandu Anastasescu – textier, Gheorghe Ionescu – valoros dirijor, Parvu Dumitru – coregraf, Zefi Alsec si Ion (Mot) Negoescu – actori, Ovidiu Pastina – pictor (recent numit cetatean de onoare al Ploiestiului), Corneliu Serban – poet, Cristian Safirman – critic si producator de film, colaborator al filarmonicii de la Ierusalim, Eugen Bleotiu – muzician.

In colectivul nostru, exista o atmosfera minunata, liantul colectivului constituindu-l nu numai obligatiile determinate de profilul muncii, ci si sentimente de respect si, nu exagerez afirmand, de prietenie si dragoste. In preocuparile noastre se inscria si atentia pentru problemele de viata ale fiecaruia dintre noi. Toate acestea au facut posibil ca, dupa ce m-am pensionat, sa raman prietena cu fostii colaboratori. Despre aceste legaturi ar trebui sa scriu multe, dar am sa ma refer acum doar la Cornel Serban. Un poet sensibil, Cornel este o personalitate cu o coloana vertebrala stabila a principiilor si convingerilor de viata. Despre omul Cornel vorbesc mai bine decat mine versurile ce mi le-a dedicat, pe care le redau mai jos:

“De la o vreme, tot mai des, o presimtire ma apasa

In acea zi, in acel ceas, n-as vrea sa ma gasesc acasa.

Sa nu raspunda telefonul, sa cheme soneria-n van,

Si oricine m-ar cauta sa spuna: inseamna c-a plecat Serban.”

(Familiei Milian, cu dragoste si tristete, Cornel Serban.

vara’62-toamna ’89, si pana la sfarsitul sfarsitului)