Fetele mele sunt mari admiratoare ale mamaligutei,asa ca o mancam in tot felul de combinatiii. Mancarica asta, alaturi de o salata generoasa si mamaliguta calda, se face usor, nu incarca stomacul si cred ca place oricui.
Ingrediente:
-5-6 ardei
-3 dovlecei
-10 ciuperci champignon
-2 legaturi de patrunjel
-1 ceapa potrivita
-cativa catei de usturoi
-sare neiodata, dupa gust
Mod de preparare:
Legumule se spala, se curata si se taie cubulete sau fasii. Apoi, se pun in wok sa fiarba in suc propriu, la foc mic, pana se moaie. Intre timp, se face mamaliga. Cand e gata, se aseaza in farfurii si peste ea se pun legumele, asezonate cu verdeata proaspata. Noi am insotit mancarea cu salata si cubulete de sfecla rosie, stropite cu ulei de masline, lamaie si nitica sare.
Take your time. We have all the time in the world. Mai 2015
“Do you want to improve the world? I don’t think it can be done.
The world is sacred. It can’t be improved.
If you tamper with it, you’ll ruin it. If you treat it like an object, you’ll lose it…”
(Lao Tzu, Tao te Ching-The Way)
Ce nerabdare ne incearca pe noi, oamenii, in toate…Cand suntem mici, abia asteptam sa ne facem mari, ca sa putem lua decizii singuri si sa facem ce si cand ne place; cand mai crestem, nu mai avem rabdare sa vina ziua noastra, Craciunul, Pastele, 1 Iunie, ca sa primim cadouri; apoi, cand intram la scoala, ne dorim sa vina mai repede vacanta; mai tarziu, asteptam cu nerabdare prima intalnire si primul fior, primul sarut, prima noapte de iubire, primul copil, prima masina, concediul, salariul, prima zapada, primul ghiocel ori dorim cu putere sa ne revenim repede, repede dupa vreo suferinta fizica…si toate vin, iar apoi trec…exact cand si cum trebuie sa se intample; indiferent de nerabdarea si de zbaterea noastra de oameni. Cu cat incercam noi sa grabim lucrurile, cu cat intervenim mai brutal in curgerea fireasca a vietii, impotrivindu-ne ori dorind sa controlam, cu atat ne deconectam mai mult de la ceea ce e deja perfect, de la Divin.
Ce specie oare mai sufera de atata nerabdare? Ce specie isi provoaca siesi atata suferinta, neintelegand rostul a tot ce aduce viata?
Timeless moments… Aprilie 2014
“…We have all the time in the world Time enough for life To unfold all the precious things Love has in store…”
(Louis Armstrong. We Have All The Time In the World)
Gia n-a vorbit nici repede, nici tarziu. La 2 ani si un pic spunea propozitii simple si ne declara cu patos ca ne iubeste. Tot de la aceeasi varsta, nu a mai avut nevoie de pampers. Cu Eva, cu totul alta poveste. 🙂
Acum doua veri, cand Eva avea 4 ani impliniti, in vacanta la Byala, am cunoscut o familie de romani cu doua fetite. Cea mica nu avea mai mult de 2 ani. Intr-o seara, la masa, s-a apucat sa ii explice Evei de ce sunt sanatoase fructele! Toata teoria! Exact ca un om mare! Nu puteam sa cred cat de cursiv vorbea si ce vocabular folosea deja! Eva noastra abia incepuse sa lege propozitii si copilul asta mai avea putin si ii aseza explicatii in scris!…Noroc ca eram la al doilea copil si nu ma ambalam cu una, cu doua. Desigur ca toata lumea ne sfatuia sa o ducem la psiholog, la logoped sau alti specialist, fiindca “nu e normal sa nu vorbeasca la varsta asta”! Dar lumea nu stia ca Eva prefera sa comunice zbierand, decat vorbind. De la 5 luni de viata si pana spre varsta de 4 ani, a tipat mult si tare. Exact ca un leu-paraleu nascut in luna august. 🙂 De ce ar fi avut nevoie de limbaj, cand asa comunica mai eficient? Cu tipatul, ne capta instantaneu atentia. 🙂 Apoi, o vedeam ca era treaza la minte, intelegea tot. Am simtit ca trebuie sa o lasam in pace, ca inca nu era vremea ei sa se exprime in cuvinte. Dupa 4 ani, a inceput brusc sa vorbeasca bine, cu muuuulte cuvinte. Dar si azi, la aproape 6 ani, se balbaie uneori, mai ales daca se grabeste. E interesant ca nu se enerveaza pe ea insasi. Incearca de cateva ori sa se exprime si, daca nu reuseste, zambeste, da din mana a intelegere si isi vede de ale ei. Iata intelepciunea copilului, in contrast cu apucaturile adultilor. Cand noi, cei mari, nu reusim ceva sau nu ne iese ce ne propunem din prima incercare, ne judecam aspru, ne incarcam sufletul si mintea, uitand ca toate astea insemna neacceptare de sine, in felul asta ranindu-ne singuri. Copiii, cel putin cei “nestricati” inca de “educatie”, se accepta si se iubesc pe sine si pe altii, fara complicatii. Iar atunci cand se mai necajesc, supararea lor e ca o ploaie de vara: se revarsa pe neasteptate, dar la fel de repede trece, lasand in urma racoreala si aer respirabil. Copiii: cei mai mari invatatori pe care ii putem avea in viata!
There is a time for being sad…and there is a time for being happy…Nov. 2012
De pe la 3 ani, am tot incercat sa o “dezvatam” pe Eva de pampers, folosind tot felul de metode. Nu prea a functionat. De aproape un an, Buni o trezea pe la miezul noptii, ca sa faca pipi, dar chiar si asa, uneori uda patul. Au fost perioade cand parea ca “am scapat”, dar o luam dupa o vreme de la capat. Cateodata, ne mai necajeam pe ea si o certam. Ba, incepusem sa ma intreb daca nu o fi ceva in neregula cu rinichii ei, ori cu vezica ori mai stiu eu cu ce, mai cu seama ca Gia uitase de pampers de la 2 ani si mi se parea ca e o diferenta prea mare! De fiecare data insa, o voce in interiorul meu imi spunea ca inca nu e vremea. Rabdare, mamico, rabdare…
Acum vreo doua luni, intr-o seara, fiindca nici Buni nu era acasa, nici Catalin, am hotarat sa nu o mai trezesc in noaptea respectiva. Nu fiindca as fi simtit ca Eva este pregatita sa simta ca vrea pipi, ci pentru ca, odata trezita, eu nu as mai fi adormit usor la loc si perspectiva asta nu ma incanta. Asa ca mi-am luat inima in dinti, am vorbit la culcare cu ea si i-am spus ca eu am incredere ca ea va simti daca vrea pipi. I-am lasat olita langa pat si i-am spus sa ma trezeasca doar daca simte ca s-a udat, ca sa o pot schimba de hainute si sa pun alte asternuturi. A fost atat de draguta! Mi-a zis: Stai linistita, mami, am aproape 6 ani! 🙂 Din acea noapte, Eva nu a mai facut in pat….caci vine o vreme pentru toate…
Saptamana trecuta, joi, Eva s-a trezit cu noapte-n cap, cu durere de burtica si stare de voma. In timpul zilei, a tot vomat, a facut si febra. Joi spre vineri, in miez de noapte, printre lacrimi, Eva suspina: Mami, nu mai suport raul asta! O sa imi treaca vreodata? Nauca de oboseala si neputinta ca nu o pot ajuta prea mult, mi-am amintit de titlul acestui articol, inceput de ceva vreme si inca neterminat…There is a time…Am tinut-o strans in brate si i-am soptit: Da, draga mea, e doar o viroza; ai sa fii bine, caci toate trec! 🙂
“…There is a time for being ahead, a time for being behind;
A time for being in motion, a time for being at rest;
A time for being vigorous, a time for being exhausted;
A time for being safe, a time for being in danger…”
Liorisme: Care au fost cele mai pregnante schimbari suferite la nivel fizic, produse de noul mod de a te alimenta? Dar pe plan mental?
Before & After
Corina: Cel mai vizibil efect a fost pierderea kilogramelor acumulate. Am slabit de la 75, la 50 kilograme, in mai putin de un an. Straluceam pe zi ce trecea, iar toti oamenii din jur au remarcat acest lucru. Fiind multumita de aspectul meu exterior, am prins incredere in mine, am inceput sa ma simt foarte bine in pielea mea. Am devenit Zen si fericita de tot ce am in jurul meu! Si foarte recunoscatoare!
Sportul, o componenta esentiala in pastrarea tonusului fizic si mental
Liorisme: M-am intrebat multa vreme ce cantareste mai mult, o alimentatie cat mai corecta sau un psihic echilibrat, alaturi de constientizarea ca raspunsul la toate se afla in modul cum gandim, cum simtim si cum privim tot ce ne inconjoara. Care este parerea ta?
Corina: O alimentatie corecta, o minte echilibrata si un suflet bun si recunoscator. Eu cred ca Iubirea este cheia. De fapt, asta inseamna hrana vie: iubirea pentru tine, pentru animale, pentru cei din jur, pentru natura, pentru viata.
Liorisme: Ce ii face pe oameni sa isi transforme viata, din punct de vedere alimentar, dar si mental? Dar ce ii impiedica?
Corina: Transformarea apare cand ne simtim in primejdie sau ne aflam “la marginea” prapastiei, la modul figurativ, evident. Cand suntem pusi in fata bolilor, atunci incepem sa luam masuri si decizii ce ne pot salva viata. Este instinctul de supravieturie. Pentru ca atunci ne dam seama ca putem pierde tot, daca nu facem o schimbare. Nu cred ca exista o piedica pentru a alege sa ai un stil de viata mai sanatos; doar nestiinta, neinformare si nepasare.
Liorisme: Povesteste-mi te rog despre experienta cu restaurantul raw vegan, pe care l-ai avut in Brasov.
Corina: A fost o experienta frumoasa si ma bucur ca am trecut prin ea. Am cunoscut oameni minunati, cu care am pastrat o relatie extraordinar de buna. Am putut sa arat oamenilor ca hrana vie este delicioasa, frumoasa si diversificata. Si chiar daca restaurantul nu mai este, a ramas un bistro, Ma Cocotte, in aceiasi locatie, care are o pagina intreaga in meniu cu produse raw vegan, dupa retetele mele. Este, de fapt, singurul loc in Brasov, unde poti consuma o gama atat de diversificata de hrana vie. Il recomand cu drag!
Rawstaurantul Simplicity, 2012. O experienta de neuitat!
Liorisme: Cum arata meniul tau zilnic?
Corina: Este foarte simplu: dimineata, limonada cu spirulina si chlorella. Apoi, un smoothie cu fructe si frunze. Urmeaza o salata de sezon cu hummus/orez/piure. Alteori, o mana de caju cu migdale, niste fructe uscate mai pe la pranz, fructe. De obicei mancaruri simple, usoare si gustoase.
Liorisme: Am citit ca si parintii tai si-au schimbat modul de a se hrani. Ce a insemnat asta pentru ei? Dar pentru tine?
Corina: Ai mei parinti s-au mutat la tara. Si-au facut acolo gospodaria ce si-au dorit-o dintotdeauna. Au gaini, pisici, catei, caprite si multe legume, copaci fructiferi. Si au liniste si multa verdeata in jur. Sunt mult mai atenti la ceea ce consuma si prefera sa o faca cat mai mult din gospodaria lor: legume, verdeturi, oua, lapte. Mai mananca si carnita, dar tot crescuta de ei si alergata prin curte, la aer curat. Contrar asteptarilor mele, mama nu a reusit sa renunte deloc la carne, in timp ce tata a facut o lunga pauza. Acum mai gusta din cand in cand, atunci cand ii prepara mama. Posturile, in schimb, sunt sfinte si le tin pe toate. Se simt bine, au energie multa si sunt mereu veseli. Eu ii ajut, ii inteleg si ii sustin. Ii iau asa cum sunt ei. Ii iubesc de ma topesc toata cand sunt in preajma lor!
Liorisme: Sotul tau impartaseste acelasi mod de alimentatie?
Corina: Sotul meu a renuntat la consumul de carne. Consuma ocazional peste, dar mananca produse derivate din oua si lapte. O face insa destul de rar, comparativ cu alimentatia ce o avea inainte ca eu sa devin crudivora, cand nu exista masa fara carnita. Se simte si el foarte bine si nu ii este dor de fripturica. Sau cel putin nu o spune 🙂
Liorisme: Ai avut momente de indoiala, ca ceea ce mananci sar putea sa nu fie 100% benefic? Adica, te intrebi, aoleo!, daca nu mananc destule proteine sau daca ma anemiez?
Corina: Niciodata! Sunt convinsa ca primesc tot ceea ce am nevoie cu o alimentatie echilibrata. Modul de gandire insa da… poate fi nesanatos, daca tinde catre negativism iar starea interioara merge catre o nemultimire nesfarsita. De aici pleaca adevaratele probleme de sanatate si nu de la dieta.
Liorisme: Care sunt cele mai importante beneficii pe care tie ti le-a adus felul in care mananci? Exista si o parte neplacuta a faptului ca manaci “altfel”?
Corina:Beneficii? Toate! 🙂 Singura parte neplacuta este ca, atunci cand decizi sa iesi in oras cu prietenii, oferta restaurantelor este foarte limitata. Si exista riscul sa nu doresti sa mai iesi in astfel de locatii si, prin urmare, viata sociala sa aiba putin de suferit. Eu personal nu am avut probleme in acest sens, fiind o persoana mai solitara.
Hrana vie si urmarile ei: transformare la interior si exterior
Liorisme: Crezi ca modul acesta de a te hrani te-a schimbat interior, la nivel sufletesc? Daca da, in ce fel?
Corina: Schimbarea este inevitabila. Chiar de nu apare de la inceput, chiar daca nu e foarte evidenta, ea se face incet, in timp. Cand vezi cum sunt tratate animalele in ferme, acest lucru te marcheaza. Nu mai vrei sa produci suferinta si incepi sa le iubesti mai mult. Si incerci sa le protejezi.
Liorisme: Am observat ca in ultima vreme scrii mai rar pe blogul tau. E vreun motiv anume?
Corina: Cred ca principiile mele s-au mai schimbat putin, in timp. Am ramas un sustinator infocat al hranei vii, dar acum am si alte prioritati. Timpul nu mai este atat de generos cu mine, ca atunci cand am pornit la drum cu blogul. Simt ca am asternut acolo cam tot ce aveam de spus in acest domeniu, dar asta nu inseamna ca nu voi mai scrie. Astept momentul in care voi fi din nou inspirata si voi avea ceva nou si interesant de impartasit. Voi mai publica in schimb retete, deoarece am multe stranse si nu vreau sa le tin doar pentru mine.
Liorisme: Ne impartasesti cateva din visele si planurile tale de viitor? 🙂
Corina: Vreau sa calatoresc. As putea sa o fac fara sa ma opresc vreodata. Dar, din pacate, nu se poate. Pe termen scurt, imi doresc sa evoluez mai mult in ceea ce fac acum: tatuaje. Pe viitor? Sa fiu sanatoasa! Restul nu mai conteaza!
Pe Corina nu o cunosc personal (dar se poate ca ziua aia sa fie aproape:-) ), insa e ca si cum o stiu bine. Daca ii citesti blogul (http://corinabacalu.blogspot.co.uk/), vei avea si tu acelasi sentiment:, atat de deschisa, sincera si plina de vibratii pozitive este Corina! Genul acesta de om, care se deschide precum o floare, cred ca este pe cale de disparitie. Si pot sa inteleg de ce: asa vremuri tulburi traim, atat din punct de vedere material, existential, dar si emotional si relational, incat ne este extrem de frica sa ne mai deschidem unii fata de ceilalti; ne-am pierdut dorinta de a ne apropia si de a ne face prieteni noi, caci parca peste tot si toate planeaza invidia, interese de tot felul, grijile, lipsa de timp, egoismul. Ei, Corina este din alt film: ea a ales sa povesteasca in vazul tuturor, despre viata ei si experientele prin care trece, atat cele alimentare, dar si cele fizice si emotionale. Te invit deci sa ii cunosti povestea si sa te insipiri din ea! 🙂
Liorisme: Corina, povesteste-mi te rog un pic despre copilaria ta, despre ce visai ca vei fi atunci cand vei creste…
Corina: Am avut o copilarie fericita. Am crescut la bunici, la curte, alaturi de gaini, pisici, catei si alte animale domestice. Am alergat pe coclauri, am mancat cirese direct de la sursa, m-am jucat cu prietenii, ascunzandu-ne dupa garduri, prin mormane de fan si ciucaleti de porumb. Mergeam in caruta cu bunica la vie sau la prasit porumbul. Ma jucam impreuna cu fratiorul meu mai mic, ne alergam si abia asteptam sa fim strigati la masa, cand o paturica se asternea pe jos la umbra, iar bunica ne dadea cu toata dragostea o bucata de mamaliga cu un ou fiert moale, sau o bucatica de branza, o tocanita de cartofi. Ne lingeam degetele si apoi iar ne fugaream in joaca noastra. Beam apa proaspata de la izvor si eram cei mai mandri cand ne intorceam seara spre casa, cocotati in varful carutei, pe care bunicul o umplea uneori cu fan pentru animalele de acasa.
Prin 1984, la aproximativ 4 ani, cu fratele meu
Mama a fost casnica pana am inceput scoala si ne-a oferit tot ce a putut ea: atentie, dragoste si hrana, chiar daca pe atunci totul se gasea la ratie si la cartela. Dragostea ei ne umplea sufletul si nu simteam nevoia de alte “atentii” materiale. Craciunul mirosea a portocale pentru ca doar atunci se gaseau de cumparat si desenele animate de pe televizorul nostru alb negru, “Diamant”, totul din preajma Sarbatorilor ma facea sa ma simt peste masura de incantata. Copilaria mea a fost simpla, dar fericita. Nu am simtit lipsa la nimic, chiar de erau foarte multe lipsuri in jur. Nu tin minte sa imi fi dorit sa profesez intr-un mediu anume, cand eram mica, asa ca am sunat-o pe mama sa imi spuna. Se pare ca doream sa fiu educatoare/invatatoare/profesoara. Si inainte de asta doream, ca orice fetita, sa fiu printesa. Se pare ca asta mi-a reusit! Pentru ca sunt o printesa! 🙂
Candva, prin 1981, spre toamna, pe ultia copilariei, in bratele ocrotitoare ale mamei, insarcinata in cateva luni, cu fratele meuDecembrie 1983: cu Mos Craciun si fratele meu ( plangeam; mama s-a dat cativa pasi inapoi sa facem poza si eu am crezut ca ma lasa acolo si pleaca; o tragedie!)
Liorisme: Ai fost mereu preocupata de sanatate in general si de nutritie, in special?
Corina: Am fost o gurmanda. Mi-a placut mereu mancarea si mancam cu drag tot ce imi pregatea mama. Nu am invatat sa gatesc deoarece ea era (si inca este) vesnic printre blide si farfurii, iar bucataria este domeniul ei. Nu am fost preocupata de sanatate sau nutritie pentru ca eram tanara, energica, frumoasa si imi era bine. Dar, o data cu varsta, lucrurile s-au schimbat: am inceput sa ma ingras, sa duc o viata sedentara si sa incep sa realizez abia atunci importanta alimentatiei noastre. A urmat transformarea si adoptarea unui stil de viata si a unui mod de gandire total diferit.
2009
Liorisme: Cum s-a produs SCHIMBAREA pentru tine? Ce a fost cel mai greu, atunci cand ai ales sa schimbi modul de alimentatie?
Corina: La intalnirea de 10 ani de la sfarsitul liceului, un coleg mi-a facut o fotografie. Cand am vazut-o, nu m-am recunoscut. Atunci a fost momentul in care am decis sa pun punct, sa o iau de la zero si sa incep sa am grija de corpul meu, de persoana mea. Am renuntat treptat la orice fel de mancare de origine animala, iar schimbarile au inceput sa apara foarte repede. Cel mai greu lucru a fost perceptia celorlalti asupra deciziei mele de a fi vegana. Toti au devenit nutritionisti peste noapte si s-au ingrijorat peste masura de aportul de proteine pe care nu il mai aduc organismului, prin renuntarea la carne. Dar tot ei s-au convins ca sunt bine, sanatoasa, cumpatata si grijulie. Majoritatea mi-au urmat sfaturile si au renuntat si ei la consumul de carne.
Liorisme: Ai simtit ca social ai de pierdut, renuntand la orice fel de proteina animala si la mancare gatita?
Corina: Am ajuns intr-un moment in care sincer, nu imi pasa de ceea ce crede societatea in privinta consumului de carne. Mie mi-a fost de ajuns sa simt efectele dietei vegane pe pielea mea si sa stiu ca nu voi mai consuma niciodata fiinte lasate pe Pamant cu aceleasi drepturi ca si noi. Mitul proteinelor este exagerat. Proteine gasim in vegetale din belsug. Si mai gasim vitamine, antioxidanti, enzime, fibre, grasimi sanatoase; ceea ce nu gasim in produsele de origine animala. Sau daca sunt, cantitatile sunt infime si vin la pachet cu multe alte rele : conservanti, coloranti, chimicale, antibiotice, etc… Si aici trec si teroarea animalului pe care o simte acesta inainte sa fie sacrificat, printr-o revarsare de adrenalina, ce ramane in aliment si pe care noi o asimilam. E o energie negativa ce, acumulata, duce la furie, frustrari, ura, frica. Prefer sa consum hrana vie fara sa stau pe ganduri. Natura este perfecta si, prin alimentele vii, ne furnizeaza tot pachetul de care avem nevoie pentru a fi sanatosi.
Liorisme: Tu faci si exceptii culinare? Daca da, de ce le faci si in ce consta acestea? Ulterior, reusesti sa depasesti sentimentul de vinovatie ca… “ai calcat stramb”? 🙂
Corina: La inceput, eram foarte restrictiva si extremista in ceea ce priveste hrana mea. Consumam numai crud, fara nimic gatit. Mai apoi, lucrurile s-au schimbat si am inceput sa fiu mai permisiva. Mi-am dat seama ca pot consuma si mancare gatita, daca o fac cu grija si nu renunt la cruditati. Am mai consumat si cate o pizza in oras cu prietenii (fara carne si, la cat de procesate sunt alimentele in ziua de azi, cred ca nici branza nu avea, desi era cu mozarella). Mancare gatita mananc mai des in ultima vreme, dar preparata de mine sau de mama. Am grija insa si compensez cu sucuri naturale, alge marine, polen crud, ca sa imi asigur in acest fel nutrientii care se pierd prin procesarea terminca a alimentelor. Iar salatele raman foarte importante in meniul meu zilnic: gust bun, fibre si enzime. Sentimentul de vinovatie exista la inceput, cand am inceput sa fac tranzitia catre mancarea vegana gatita. Dar acum, a disparut. Mananc ceea ce imi cere corpul si sufletul, fara niciun regret. Stiu sa am grija de mine.
“What a liberation to realize that the ‘voice in my head’ is not who I am. ‘Who am I, then?’ The one who sees that”. (Ekhart Tolle)
Cu ceva vreme in urma, am inteles ca tot ce nu e curgere fireasca in viata, tot ce e lupta si incordare, aduce, intr-un fel, suferinta. Aceasta suferinta poate fi fizica ori sufleteasca sau ambele. Principiul asta se aplica si la alergat. De aceea, la inceputul primaverii, imi promisesem ca nu am sa mai tin cont de timpi si distante, ci doar de sentimentul de bine pe care mi-l da alergatul. Stiu ca in momentul in care cresc ritmul, nu ma mai simt confortabil si incep sa duc o batalie cu propriul organism, in general, cu mintea si cu plamanii mei, in special. Daca picioarele nu se plang, desi alerg km intregi, cu respiratia este alta poveste. Chiar daca, in competitii, timpii se intampla sa fie mai buni, de la an la an, nu devine mai usor, Nu stiu daca e din cauza ca nu ma antrenez destul, ca nu fac sprinturi prea des sau pentru ca hemoglobina e inca jos si oxigenarea nu se face in parametrii normali. Cert este ca, daca imi creste pulsul, dupa cateva minute, totul devine o lupta in a respira si ceva se innegureaza in capul meu. Nu mai pot fi atenta nici la mine insami, nici la ce e in jurul meu, nu inteleg nimic din muzica sau cartea pe care o ascult. Corpul isi pierde postura, umerii se aduna urat si armonia lipseste. Asta se observa cu usurinta in pozele de pe traseul diferitelor concursuri la care particip.
Semimarathon Bucuresti, mai 2014. Duc egoul pe umeri si asta se vede in postura corpului
Ei, daca alerg in zona aeroba, sub un anumit puls, alergarea e ceva placut si nu simt niciun fel de efort, nici pentru inima, plamani, nici pentru picioare, iar mintea imi slujeste, nu ma impidica sa duc la bun sfarsit ce mi-am propus. Acum vreo 2 ani, imi monitorizam pulsul; dupa o vreme, nu a mai fost nevoie, caci simteam cand am depasit pragul de confort si ma reglam singura, fara sa stiu exact ce puls aveam. Astfel, nu doar ca alergatul e o placere, dar grasimile se ard mai eficient (la efort de intensitate mica, corpul nu foloseste depozitul de carbohidrati, ci arde grasimile), glicemia ramane stabila, iar transferul de oxigen prin sange decurge mai bine si nici nu exista risc de accidentari. Si, foarte important, cand efortul este de joasa intensitate, cu cat mai mult oxigen la dispozitie (cat sa poti sa vorbesti fara sa gafai), atunci se conserva rezervele de glicogen. Cand arderea glicogenului e prea rapida, rezulta cresterea cantitatii de acid lactic in muschi. Asta inseamna nu doar ca ritmul de alergare va suferi drastic, ca muschii vor fi afectati, dar si ca se va produce acidoza in corp.
Marathon Bucuresti, oct. 2012, stafeta: singura cursa in oras in care m-am simtit bine si am avut si un timp bun 🙂 Si se vede: zambesc cu toti dintii. 🙂
De cate ori am participat la alergari la munte ori la mare, cumva am reusit sa raman conectata la mine insami si la natura din jur, la oamenii de langa mine; am reusit sa raman prezenta si atenta. Egoul, care sta mereu la panda, in plina natura pare sa fie drastic diminuat, iar eu pot sa imi vad de alergare in ritmul meu, bucurandu-ma de peisaje, de oameni, facand din fiecare cursa montana sau pe plaja, o experienta placuta si de neuitat. 🙂
No Stress Triathlon. Olimp, sept. 2012. Feeling free and energised 🙂No Stress Triathlon. Olimp, Sep. 2013. No stress, indeed 🙂Olimp. Sept. 2013. The three Musketeers: Me, Lavinia & CatalinSemimarathon Brasov, aprilie 2013. In gasca, gata de distractie
Ei bine, la oras, lucrurile sunt altfel si, indiferent de planurile pe care mi le fac pana la startul cursei, totul se schimba, odata ce am trecut de primii 2-3 km. Desi nu ma innebunesc dupa alergatul pe asfalt, din mai multe motive, de la Semimaratonul Bucuresti nu vreau sa lipsesc. Imi place prea tare atmosfera, oamenii de toate varstele, culorile si…formele. 🙂
Semimarathon Bucuresti, mai 2015. Inca ma simt bine, desi am plecat cam tare…
Dar e mereu o provocare, caci asfaltul, cladirile, oamenii nu ma ajuta sa tin egoul cu capul la cutie. La scurt timp dupa start, incep sa ma gandesc ca parca deja am picioarele grele, ca tipa din fata mea are 20 de kg in plus, fata de mine, si alearga mai repede, ca, ia uite, cel din stanga mea are peste 50 de ani si nu vad nicio grimasa pe fata lui, ca ce bine ar fi sa scot si eu un timp mai bun decat anul trecut, ca parca-s cam deshidratata, ca ar fi fost bine daca aveam muzica…Si ma trezesc pe la km 4 sau 5 ca deja gafai, ca obrajii imi ard, ca ochii nu mai vad clar si m-as opri oricand, cu bucurie. Altfel zis, deja am obosit. :-)… si se duce tot ce mi-am propus: sa ma bucur de concurs si atat. Dar oare daca scot cu 3, 5 sau 10 minute minute mai putin decat anul trecut, cui ii pasa? Ma face asta mai buna, mai rea, mai interesanta, mai incompleta, mai inteligenta, mai frumoasa? Egoul meu e singurul care va fi hranit, fix pentru 5 minute, dupa care va cersi mai mult, ca sa fie satisfacut. De fapt, esenta mea e neschimbata, fie ca voi castiga cursa (!), fie ca voi termina ultima. Eu voi fi exact aceeasi. A, poate cu dureri musculare, articulare, probleme la ligamente, dar altfel, aceeasi.
Nu ma intelege gresit! Admir din toata inima oamenii care alearga mult si bine, au timpi fenomenali si continua sa zambeasca si sa se simta bine pe tot parcursul concursului. Cunosc si recunosc acest tip de alergatori. Se vede de la o posta ca nu e chin si epuizare mentala pentru ei, chiar daca isi imping limitele in concurs; cred ca acesti oameni traiesc efortul fizic in alt fel, mai destins, mai detasat. Cumva, bucuria si pasiunea cu care alearga ii fac pur si simplu buni! Probabil fiindca se antreneaza mai mult, mai inteligent, probabil ca fac asta de mai multa vreme, ori poate ca sunt nascuti sa le fie usor sa faca sport. Sau, cel mai sigur, pentru ca iubesc viata si iubesc miscarea! 🙂 Poate ca voi afla raspunsul cu ocazia acestui articol. 🙂
Irina Daniela Constantinescu si Didina Manole: au in comun aceeasi pasiune si bucurie de a alerga. Si asta se vede pe chipul lor, in postura corpului si in rezultatele de exceptie (Semimarathon Bucuresti, mai 2015. Foto: Bogdan Buda)
Oricum, daca la finalul cursei tot ce vrem sa stim este cat “am scos” noi sau ceilalti, in loc sa ne intrebam cat de bine ne-am simtit, atunci e vorba de ego, ci nu de bucuria de a alerga. Pe mine, orasul, cumva, ma face sa alerg cu egoul la brat, uitand de ce sunt acolo: doar ca sa ma simt bine. Nu trebuie sa dovedesc nimic, nici macar mie; nu trebuie sa imi dau sufletul pentru timpi mai buni; nu trebuie sa ma compar cu nimeni; nu trebuie…nimic. Daca cursa e un chin, atunci nu am castigat absolut nimic; dimpotriva: am uitat sa ma bucur de clipa prezenta si castiga doar egoul meu, care abia asteapta sa mai creeze o poveste, in care eu sunt fie victima, fie castigator. Pentru mine, competitia inseamna ganduri agresive, indreptate mai ales asupra propriei persoane, teama ca nu vei fi destul de bun in ochii tai si ai celorlalti, frustrare si epuizare mentala si fizica.
Pe la km 7, duminica trecuta m-am gandit ca am sa renunt sa alerg in oras, caci nu imi place de mine: nici cum ma misc si nici ce gandesc. Apoi, mi-a trecut prin minte ca, in acest fel, aleg calea usoara, fugind de mine insami, de ceea ce simt si ce gandesc. Dar daca, in loc sa evit alergarile la oras, lucrez mai mult cu mine insami, provocandu-mi egoul? Daca, in loc sa aleg sa fiu victima propriilor ganduri frustrate, aleg sa ma simt ca la munte ori la mare: libera de ambitii inutile, lasand corpul sa se miste in propriul ritm, pe masura antrenamentului si limitelor lui, in timp ce mintea si sufletul se bucura de miscare si energie pozitiva? 🙂
Gandul asta mi-a dat aripi spre final si mi-am recapatat si suflul, mai ales ca la km 9 ma asteptau Gia, Eva, Bunicu’ si toti prietenii de la Traiesc Sanatos, la cel cel mai vesel si mai energizant punct de alimentare de pe traseu! 🙂 Eva, pentru prima data voluntar intr-o astfel de competitie, topaia ca zaluda cand m-a vazut, Bunicu’ sufla din vuvuzea cu toata puterea, iar Gia era nerabdatoare sa bata cuba cu mine si sa imi ofere un pahar de apa. 🙂
Gia & Eva la punctul de alimentare Traiesc Sanatos, incurajand si impartind participantilor apa si fructe:-) In fundal, stanga, Bunicu’ si vuvuzeaua lui zgomotoasa:-) (foto Costin Vasiliu)
“To me, running is more than just putting miles in. The key thing is, keep it fun.Always try to find the joy in it. Sometimes I have to train to race to win, and I always try to remind myself that there’s fun in hard work and pushing the body to its limits”. (Scott Jurek)
Liorisme 