Joi, 25 martie. O dimineata rece, cu roua lucind infrigurata pe firul verde al ierbii. Aerul miroase totusi altfel, nu ca iarna; poate am senzatia asta si pentru ca de langa mica sera din sticla, imi zambesc gingas cateva narcise si niste zambile, iar “bolta” de trandafiri e deja plina de frunzulite vesele, verzi. Trilurile de ciripeli din copaci accentueaza senzatia de primavara, chiar daca temperatura de afara e de doar 2 grade.

Intru in garaj sa iau ganterele, pregatindu-ma, ca de obicei, de vreo 45 de minute de sport, in curticica din spatele casei. La iesirea din garaj, langa usa intredeschisa, surprind cu coada ochiului o pata neagra, jos, pe ciment. Nici nu stiu cum am zarit-o, pentru ca e aproape intuneric. Ceva in interiorul meu, ca o presimtire, ma impinge sa las ganterele jos si sa aprind lumina, ca sa deslusesc ce este acolo. Inima imi tresare si momente bune, uit sa respir. Vad bine? Jos, intr-o liniste profunda, un fluture cu aripi catifelate si negre precum smoala, sta nemiscat.

Cu doar o seara inainte, cineva foarte drag mie, regasit dupa aproape o viata, mi-a spus: “Sa fii atenta; ai sa o vezi peste tot pe Haruka (Primavara)”!

In Anglia, nu vezi fluturi la tot pasul. Si in niciun caz unul atat de mare, ca cel din garaj, si mai ales, nu in luna martie! Era cu adevarat ciudat. Vorbele prietenei mele mi-au venit imediat in minte. Dar ce pacat, fluturele parea amortit, daca nu cumva chiar mort. O tristete fara margini mi-a cuprins inima si din nou, am uitat sa respir secunde bune.

• 

Totusi, cu speranta in suflet, am suflat usor peste aripile fluturelui adormit. Nicio miscare. M-am tot foit in jurul lui, nestiind ce sa fac. Am suflat din nou peste aripile lui imobile. Nimic. Apoi, cu gandul la prietena mea si la prevestirea ei (caci, spunea ea, Haruka acum este un fluture si tot ce e nevoie, e sa fii atenta la asta), am avut imboldul de a filma fluturele nemiscat. Am deschis camera video a telefonului; in momentul urmator (si jur ca asta s-a intamplat cu un anume “zgomot”), fluturele si-a desfacut brusc si total aripile.

• 

O paleta coloristica cu totul neasteptata s-a desfasurat in fata mea pentru cateva fractiuni de secunda; aproape ca m-am speriat, pentru ca eram convinsa ca fluturele nu mai era viu. Dupa demonstratia de viata, fluturele si-a inchis grabit aripile, redevenind negru si a picat in aceeasi amorteala. Am fugit in casa, sa le povestesc alor mei despre fluturele negru din garajul nostru.

Azi, cand scriu, este duminica, iar fluturele este inca acolo. S-a mutat pe perete (probabil, ca sa nu ne mai intrebam daca traieste sau nu). Sta acolo suspendat, in intuneric si frig, intr-o nemiscare ce ma face sa cred ca nu o sa plece niciodata, chiar daca poate, la un moment dat, o sa isi mai mute locul.

In ultimii ani, viata mi-a tot aratat ca e legata de oameni doar cu un fir subtire de ata, ce se poate rupe, cateodata, inexplicabil de devreme. Poate pentru ca Haruka a fost inca de la nastere, in spirit, un fluture, pentru ea, ata vietii, asa cum e ea materializata si inteleasa de mintea umana, acea viata, a fost tare scurta. Dar atfel, Haruka (Primavara) isi poarta aripile si spiritul prin lume, facand surprize in luna martie, intr-un garaj rece si intunecat, unori oameni care candva, cand Haruka era abia un cocon, au iubit-o nespus de mult.

“Lumea imaginala e reala, dar e altfel reala decat ceea ce socotim, de regula, real. Nu p`oti sa mergi sprea ea, uitandu-te pe o harta, nu e undeva, pentru ca e ubicua. Ea traieste numai ca urmare a unei relatii: relatia dintre ea insasi si cel care o cauta. Cu alte cuvinte, ca sa se deschida, are nevoie de activarea interesului tau pentru ea si de o facultate speciala, din familia imaginatiei (imaginatio vera, o facultate creatoare, structurata si structuranta, definita de multi autori ca net diferita de imaginatia obisnuita). In acest sens, ea este o lume virtuala, care se desfasoara “obiectiv” abia in momentul in care sunt dispus sa prind contur in fata ei. Ii fac loc, ma raportez la ea, o chem – atunci ea se manifesta. Bat – mi se deschide. Daca insa imi iau ochii de la luminile ei crepusculare – se volatilizeaza, se inchide, reintra in virtual.”

“Moartea e, intr-o prima etapa, o experienta a “imaginalului”, o “trezire” in lumile intermediare. (“Oamenii dorm. Cand mor, se trezesc”). “Imaginalul” e spatiul in care se “descompune”, dupa exit, experienta noastra sufleteasca. Toate componentele fiintei noastre se descompun, la momentul cuvenit, intr-un “spatiu” determinat. Corpul se descompune in regnul lui (cel mineral), sufletul in regnul lui, ideile in regnul lor. Regnul in care se descompune incarcatura noastra sufleteasca este “imaginalul”. Din fericire, sufletul, obosit si dezorientat, e intampinat si asistat acolo de locuitorii “de drept” ai zonei, care sunt…Ingerii”. (Andrei Plesu. “Despre Ingeri“)

•