Noua Medicina Germanica. Adevar sau Provocare? (II)

Published on by liorisme4 Comments
Impreuna. Gia, 2012
Impreuna. Gia, 2012

Am mai pomenit despre faptul ca mediul intern al fiecarui individ permite microorganismelor sa se manifeste si sa se inmulteasca, insa mai mult de-atat, Noua Medicina Germanica sustine nu doar ca microbii nu sunt vinovati de declansarea bolilor infectioase, dar ca acestia sunt optimizatori in cadrul procesului de vindecare! Odata incetat conflictul intern, creierul da comanda microbilor prezenti in absolut toate organismele vii sa se activeze, facand curatenie acolo unde boala s-a manifestat si ajutand astfel la eliminarea tesuturilor necrozate, vatamate de boala. Ceea ce medicina alopata considera “infectie”, Noua Medicina Germanica declara a fi un proces fiziologic normal, declansat de creier in faza de vindecare; cu conditia sa se fi rezolvat conflictul intern care a dus la criza biologica initiala. Dupa ce microbii si-au facut treaba, acestia sunt eliminati la randul lor de catre ceea ce numim ”sistem imunitar” (leucocite, anticorpi). Asta stii ce inseamna? Ca de cate ori esti diagnosticat cu o “infectie” sau o alta problema si esti tratat cu medicamente, se reprima faza de vindecare a bolii, iar tu treci, mai devreme sau mai tarziu, inapoi in faza de stres (asa se explica probabil infectiile repetate, tot felul de boli cronice sau “incurabile”, cum sunt cele autoimune, ori cancerul, care “reapare in alt loc”).

Aceasta teorie, conform careia nu microorganismele sunt declansatoarele bolilor de tot felul si deci nu de ele trebuie sa ne pazim, nu este deloc noua. Sunt atatea lucruri cu adevarat importante care nu ajung la noi, desi ele se cunosc de mai bine de 100 de ani si mi se pare nedrept sa fie asa; in cunostinta de cauza, am avea macar sansa de a discerne, fiecare dintre noi, ce e credibil si ce nu, ce e bun si ce e rau, ce e adevarat si ce e fals. Spre exemplu, toti stim cine a fost Pasteur (concernele farmaceutice au avut grija sa ne informeze), dar putini stiu cine a fost Pierre Jacques Antoine Béchamp (1816 –1908). Nascut in Franta si traind in primii ani ai vietii in Bucuresti, Béchamp a fost un fervent oponent al mult mai celebrului Pasteur, rivalitatea lor fiind cunoscuta in epoca, pe teme legate de microbiologie, teoria germenilor si a agentilor patogeni. Profesor la Universitatea din Strasbourg, ulterior la Univeristatea din Montpellier, decan al Catholic Faculty of Medicine at Université Lille Nord de France, doctor in stiinte, chimist si biolog, Béchamp credea, spre deosebire de Pasterur, ca nu bacteriile sunt cauza directa a bolilor, ca acestea nu pot invada o “gazda” sanatoasa si ca boala survine atunci cand un dezechilibru (subnutritie, intoxicatii, stres fizic si moral) perturba functionarea normala a unei particule denumite microzima, care activeaza in interiorul fiecarui organism viu. In urma acestei perturbari, microzima se transforma in bacterie, cu rolul de a curata locul bolnav. Altfel spus: nu bacteria produce boala, ci dezechilibrul la nivelul metabolismului celular.

Desi Medicina Germanica, din ceea ce am citit eu pana acum, se concentreaza pe socurile emotionale, ca fiind cauza principala a bolilor cronice si degenerative, iata ca inaintasii doctorului Ryke Geerd Hamer, “parintele” Noii Medicine Germanice, el insusi suferind de cancer, aduc in discutie si o alta cauza de imbolnaviri, si anume cea legata de nutritie. Intoxicarea prelungita a organismului cu substante toxice sau cu alimente care nu constituie hrana, poate duce la un puternic dezechilibru biologic. Drept urmare, se va activa programul de supravietuire natural, organismul incercand sa scape de toxinele care-l invadeaza. Stiu pe pielea mea ca, de multe ori, migrenele mi se declansau cand saream calul (dulce in exces, alcool, tutun, culcat tarziu, stres prelungit).

Indiferent de cauza care a provocat boala (simptomul), vorbim tot despre tulburarea echilibrului acid-alcalin din organism. Nu e nicio indoiala ca, cu cat e socul emotional mai puternic, cu atat aciditatea creste, iar alcalinitatea scade; mai mult, cu cat stresul afecteaza mai tare linistea interioara, cu atat faptul ca o persoana se hraneste corect, isi va pierde din insemnatate.

Dar oare cat pierde din importanta ceea ce mancam, versus ceea ce simtim si ce gandim? Oare poti manca orice, atata vreme cat CREZI ca iti face bine ce mananci? Si invers: cand mananci “corect”, orice mica exceptie pe care o faci, atunci cand te simti vinovat si CREZI ca exceptia iti face rau, realmente iti va face rau? Adica nu alimentul in sine, ci credinta ca tocmai ai gresit iti va produce neplaceri. Ok. Ai ghicit, vorbesc de mine aici. 🙂 Sau poate ca cele doua componente in discutie (alimentatia si constienta) nu trebuie sa aiba, ca importanta, o anumita ierarhie, caci e clar ca fiecare isi are impactul ei asupra sanatatii, dar la modul cum sunt eu construita, simt nevoia sa atribui fiecareia din cele doua o importanta mai mare sau mai mica. Fiindca am nevoie sa stiu daca rasturnand aceasta ierarhie (pana acum, recunosc, importanta a ceea ce mancam cantarea mai greu), voi afla mai multe despre mine si, drept urmare, poate voi reinvata sa traiesc “altfel”. Oare reactivandu-mi cu adevarat constienta, pe langa un mod sanatos de a manca, voi putea sa ma reechilibrez interior si astfel, ceea ce medicina alopata numeste boala autoimuna (adica ceva nevindecabil), sa fie de fapt manifestarea unor emotii nerezolvate? Adica, atunci cand voi rezolva aceste dezechilibre emotionale (prin constientizare, iertare, acceptare), simptomele nu vor mai avea suport? Suna bine, nu? 🙂

Atunci cand sau daca (!) exista diagnostic de boala autoimuna, medicina descrie mecanismul acesteia astfel: sistemul autoimun pune în circulatie limfocite ce reactioneaza la tesuturile proprii ca la un corp strain. Astfel iau nastere inflamatii care nu se mai resorb, tesutul nu-si mai poate indeplini functiile si in cele din urma se distruge. Urmeaza apoi complicatiile posibile, pana la cancer si alte boli autoimune “ascunse”, la pachet cu cea “diagnosticata”. Acceptand ca asta e boala de care suferi, primul lucru pe care-l faci e sa te intrebi DE CE se intampla asta? De ce o ia natura razna? DAR: Natura, creatia lui Dumnezeu, nu da rasol, nici macar atunci cand noi credem ca o face; este doar o impresie. Medicina alopata nu stie sa raspunda la misterul declansarii bolilor autoimune. Omul e victima hazardului, putand fi atacat oricand si fara motiv de cate o boala. Medicina alternativa vine insa cu mai multe posibile cauze ale declansarii unei boli autoimune: vaccinuri, consum exagerat de proteina animala (mai ales lactate), abuz de medicamente, stres etc. Deci tot motive externe. Ok. Daca e asa, solutia e sa scapi de ceea ce te-a intoxicat si sa duci o viata cat mai curata, mancand simplu si echilibrat, consumand multa hrana vie, apa, facand miscare si gandind pozitiv. Dar DACA, cel putin in unele cazuri, boala autoimuna nu apare (numai) din motive externe, logic ca nu poate fi vindecata DOAR din afara, prin alimente hranitoare si miscare. Odata cu schimbarea alimentatiei, beneficiile vin negresit, o stiu din experienta, dar pare ca nu e de ajuns. Daca adevarata cauza, cel putin in cazul meu, e in mine, de multa vreme, cauza nedeslusita inca, mocnind si manifestandu-se prin pierderi inexplicabile de fier si B12, asociate cu insomnii severe, ameteli si palpitatii? Daca NU E DE AJUNS ce am facut pana acum?

Ma gandeam la expresia “a avea cei sapte ani de-acasa”, de care ne amintim tot timpul, mai ales atunci cand ii privim pe altii (adulti sau copii). Expresia asta se refera mai cu seama la educatia pe care o primeste o persoana in primii ani de viata si care, in functie de cat de bine si-a facut treaba familia, persoana respectiva este considerata fie un om manierat, cu bun simt si principii sanatoase de viata, fie, dimpotriva, un om lipsit de respect fata de altii, egoist si nesimtitor.

Si totusi, aceste etichete pe care ni le pune societatea in general (bun/rau, egoist/altruist, frumos/ urat, sanatos/bolnav etc), ne sunt cumva impuse din afara si ne obliga, pe nesimtite, sa traim si sa (ne) judecam conform lor. Inca din copilarie, parintii ne invata ce e rau si ce e bine, ce e voie si ce nu e voie, ce putem si ce nu putem, cine sa fim si cine sa nu fim; toate astea, desi bine intentionate, pleaca de la ideile, dorintele, credintele, temerile parintilor nostri, care la randul lor, le-au preluat de la familiile lor si din societatea in care si-au trait viata. Astfel, ajunsi la maturitate, noi suntem, in mare masura, produsul a ceea ce am invatat de-a lungul vietii, a ceea ce ni s-a spus (despre noi, despre ceilalti, despre viata), rezultatul a ceea ce si-au dorit altii pentru noi si, de la un punct, poate ce am crezut noi ca ne dorim. Daca la toate astea adaugam si faptul ca, avand acelasi mediu si mod de viata cu al familiilor noastre, preluam atat de mult de la acestia, incat ajungem sa ne identificam cu tot ce ne-au invatat si au trait ei; ajungem sa credem inclusiv faptul ca am mostenit bolile lor. De fapt, mostenim trasaturile, credintele, fricile membrilor familiei si de aceea, traind dupa aceleasi tipare, ne afecteaza aceleasi boli (asa-zis “genetice”).

Toate astea imi par logice si, intr-o mare masura, simt ca asa este. Si totusi, unde este Dumnezeu in aceasta ecuatie? Imi pare mie ca a te increde doar in puterea omeneasca pentru a depasi toate incercarile vietii, e o mare aroganta. Daca doar prin puterea mintii sale omul poate sa-si creeze singur existenta si astfel sa obtina cam tot ce isi doreste, inclusiv sanatatea fara de pret, unde e smerenia, virtutea cea mai importanta, conform invataturilor crestin-ortodoxe? E omul propriul sau Dumnezeu? Oare asta inseamna ca, indiferent ce faci in viata, tie sau altora, totul o sa fie bine, atata vreme cat nu te lasi afectat de exterior, iubindu-te si acceptandu-te asa cum esti? Nu inseamna asta ca faci mereu doar voia ta, cea omeneasca, fara sa mai ai nevoie de Dumnezeu in viata ta? Tu ce crezi?

Noua Medicina Germanica. Adevar sau Provocare? (I)

Published on by liorisme3 Comments
Pace in Cer si pe Pamant. Eva, 2014
Pace in Cer si pe Pamant. Eva, 2014

“Calmul este singura atitudine care ne permite sa privim formele de manifestare fara sa le evaluam, fara sa implicam un pasional DA sau NU, fara identificari. Acest calm nu trebuie confundat cu acea atitudine care se numeste in general indiferenta, ca amestec intre lipsa de participare si dezinteres, si pe care o are Iisus in vedere atunci cand vorbeste despre cei <<caldicei>>”. (Puterea vindecatoare a bolii. Importanta si semnificatia bolii. Thorwald Dethlefsen, Ruediger Dahlke. Editura Adevar Divin)

Intrerup putin sirul evenimentelor, pentru ca vreau sa impartasesc cu tine ganduri noi si vechi, legate de constient, subconstient si importanta armoniei interioare in mentinerea sanatatii fizice si psihice.

De multi ani tot citesc despre forta gandurilor si a cuvintelor, despre tiparele si credintele, de multe ori false, dupa care oamenii isi traiesc viata si despre cat de important este sa iesi din aceste tipare; despre necesitatea de a ramane treaz, lucid, constient cu tot ce gandesti, vorbesti si faci, pentru pastrarea echilibrului interior si pentru a ramane mereu conectat la CINE ESTI CU ADEVARAT. Astfel, ai sanse mari sa nu te imbolnavesti si sa nu te tulburi la cea mai mica adiere de vant.

“Conform invataturilor crestine, starea colectiva normala a umanitatii este cea de „pacat originar”. Cuvantul “pacat” a fost foarte gresit inteles şi interpretat; in traducere literala din greaca veche, in care a fost scris Noul Testament, a pacatui inseamna a rata esentialul existentei umane, inseamna a trai fara pricepere, orbeste si, din aceasta cauza, a suferi şi a provoca suferinta. Si de data aceasta termenul, eliberat de bagajul cultural si de interpretari gresite, trimite inspre disfunctia inerenta conditiei umane”. (Ekhart Tolle. Un pamant nou”. Editura Curtea Veche)

Au fost perioade, mai lungi sau mai scurte, cand am incercat sa raman atenta la semnalele si vocea din interiorul meu, sa imi conduc gandurile, fara a le lasa sa puna stapanire pe mine si a ma identifica cu ele. Dar viata zilnica, cu tot ce inseamna ea, ma smulge iar si iar din astfel de preocupari, aruncandu-ma din nou in exterior si tinandu-ma acolo prizoniera, fortandu-ma sa vietuiesc in afara mea.

Ei bine, de la o vreme, ajung din nou la mine tot felul de informatii, auzite fie la radio, in drumul zilnic spre si de la munca, citite pe internet sau aflate intr-o convorbire “intamplatoare” cu cineva, informatii legate de faptul ca omul si ceea ce il inconjoara este ceea ce gandeste si, mai ales, ca devine ceea ce CREDE el ca este. Sigur, nimic nou pana aici, caci toata lumea a auzit si stie ca un psihic puternic te scoate din multe belele, ca trebuie sa iti invingi fricile de orice fel, caci “de ce ti-e frica, de-aia nu scapi”, ca atragi ceea ce gandesti, ca creierul uman, folosit la adevarata lui capacitate, muta muntii din loc si altele asemenea. Insa, informatiile de care vorbesc, dincolo de faptul ca nu sunt noi, au venit pe fondul unor intrebari mai vechi, a preocuparii mele legate de sanatate si echilbru interior si a credintei ca suntem, in mare parte, ceea ce mancam; ce am tot auzit, ce am citit si recitit in ultima vreme, nu a contrazis nimic din ce stiam si ce credeam, dar cumva a reasezat totul; POATE altceva cantareste mai mult decat alimentele si tot ce inseamna ele. Alcalinitatea, conditie esentiala pentru ca un “teren” sa ramana sanatos, se obtine din exterior, hranind corpul cu hrana adevarata, dar si (sau mai ales) din interior, pentru ca intreg echilibrul se strica precum un joc de carti atunci cand ne suparam, gandim, vorbim si simtim “acid”. Boala incepe atunci când tesuturile noastre alcaline devin acide, iar stresul, grijile si temerile intoxica la fel, sau poate mai rau decat cea mai “stricata” alimentatie. As vrea sa pot raspunde la intrebarea: cat de mult cantareste psihicul, modul cum gandim si felul cum ne raportam la evenimentele exterioare in mentinerea acestui echilbru interior, atat de fragil?

Noua Medicina Germanica, caci despre ea este vorba, ridica la nivel de rang superior si considera drept cauza a tuturor lucrurilor bune sau rele din viata omului interactiunea dintre psihic, creier si organele interne, creierul avand rol de calculator al tuturor functiilor comportamentale, ariilor de conflict si organelor corespunzatoare acestora. Conform principiilor Medicinei Germanice, boala evolueaza pe baza unor programe ale naturii, proiectate in scopul de a ajuta individul să coopereze cu evenimentele sale de viata si de a elimina individul care nu se conformeaza anumitor principii de viata, pe baza mecanismelor de selectie necesare evolutiei speciei. Astfel, in functie de reactiile unui individ la o anumita situatie in care este pus, un anume program se va declansa. In cazul unui eveniment fizic urmat de un soc psihic, daca sunt indeplinite anumite conditii, acesta se va transforma in soc conflictual biologic, care se va manifesta prin transformari vizibile ale creierului, putand conduce la schimbari masurabile ale parametrilor sistemului nervos. La randul lor, schimbarile pot produce cresterea unor tumori canceroase, ulceraţii, necroze si alte perturbari functionale ale organelor specifice fiecarui tip de conflict biologic. INSA: daca respectivul conflict declansator este constientizat si rezolvat, se trece la faza de vindecare, in care procesele canceroase sau necrotice sunt inversate, pentru a se repara tesuturile. Altfel spus, cand boala s-a declansat. vindecarea reprezinta tot un program initiat de individ, prin constientizarea si rezolvarea conflictului interior, eliberarea de teama şi panica ce apar odata cu manifestarea simptomelor si diagnosticarii. In conceptia Noii Medicine Germanice, manifestarea simptomelor ne arata ca suntem in faza de vindecare, adica a doua faza a bolii, prima fiind faza activa, precedata de un stres emotional foarte puternic.

Asadar, la baza oricarei boli sta un soc emotional puternic, care surprinde individul total nepregatit. Socul influentează o zonă craniana specifica, determinând leziuni vizibile pe tomografie, spune Noua Medicina Germanica. Celulele cerebrale transmit unda socului catre organul fizic corespondent zonei craniene afectate, si acesta, la randul sau, manifesta reactii de raspuns sub forma unor modificari biochimice specific. Psihicul defineste deci locul unde se va manifesta boala.

In mod clar, emotiile, trairile puternice declanseaza un raspuns fizic, de multe ori imediat. Imi vine acum in minte o intamplare de anul trecut. Gia se afla cu cativa vecini pe malul lacului si a vazut cum unul dintre baietii vecinilor a cazut in apa aproape inghetata. Baietelul a fost scos imediat de parintii prezenti acolo; se udase pana la brau, dar parea ca nu se speriase prea tare. In schimb, Gia a avut o reactie foarte ciudata pe piele: i-au aparut aproape instantaneu niste pete foarte rosii pe mana stanga, in apropierea degetelor si pe obrazul stang. In urmatoarele doua zile, petele s-au extins, aratand ca semnele din nastere, de un rosu violent. Initial, am vrut sa mergem la dermatolog, dar apoi am facut legatura cu intamplarea baietelului din vecini si ne-am dat seama ca aparitia petelor se leaga de acest eveniment, care a impactat-o foarte tare. Am tot vorbit cu ea in urmatoarele zile despre asta, am pus-o sa povesteasca ce simtise si cat de tare se speriase. Incet, incet, petele s-au retras si pielea a revenit la culoarea normala.

Inca o data aflu ca, cauzele bolilor nu trebuie cautate in exterior si ca raspunderea pentru propria sanatate e la noi; ca rezolvarea, in cele mai multe cazuri, nu sta in teste de laborator si in tratamente invazive, ci in noi insine. Noua Medicina Germanica ne invata ca a fi sanatos nu inseamna a avea analize de laborator perfecte, ci a fi curat psihic, detasat de influentele perturbatoare din exterior. Daca in interior nu ne lipseste nimic, nu exista motiv sa ne imbolnavim, fiindca suntem un intreg, aflat in armonie deplina cu sine si cu exteriorul. Intotdeauna, simptomul ne arata ca exista o destabilizare energetica interioara si boala ne ajuta in restabilirea echilibrului natural, fiind o chestiune strict personala. Ei bine, probabil de aceea, in orice “epidemie”, vor fi oameni pe care nu ii va atinge nicio boala “contagioasa”, acestia fiind indivizii care raman martori la mediul inconjurator, mereu constienti ca modul cum percep ce e in exterior poate deveni interiorul lor.

“Subconstientul nu este interesat daca gandurile noastre sunt bune sau rele, ci pur si simplu raspunde in deplina conformitate cu natura acestor ganduri. El nu ne va contrazice niciodata, ci va accepta mereu ceea ce afirmam in mod constient. Prin urmare, trebuie sa fim decisi sa alegem viata, sanatatea si iubirea. Renuntand la vechile tipare inradacinate in subconstient, vom castiga o viata sanatoasa.” (Valeriu Popa )

Getting Ironed (IV). Intai e gunoiul, apoi musca

Published on by liorisme1 Comment
Gia la Olimp. Martie 2009
Gia la Olimp. Martie 2009

Pana spre varsta de trei ani, Gia a fost un copil sanatos; dupa aceea, a inceput sa faca des amigdalite pultacee si, ulterior, otite dureroase. Nu am putut da vina pe intrarea in colectivitate, pentru ca a mers la gradinita de la patru ani. Nu intelegeam de ce racea atat de des si mereu racelile se complicau cu puroi in gat. De la trei la cinci ani, nu cred ca treceau doua luni incheiate fara antibiotice, oricat mi-as fi dorit sa nu apelam la ele. Avea dureri, facea febra mare, mereu peste 39 si inevitabil ajungeam la doctor si la medicamente. In scurt timp am observat ca, cu cat o tratam mai des, cu atat se imbolnavea mai repede, era nevoie de medicamente mai puternice, iar organismului ei ii trebuia din ce in ce mai mult timp pentru recuperare si insanatosire. Punctul culminant a fost pe la patru ani, cand un doctor i-a prescris gentamicina injectabila si, dupa tratament, un alt pediatru a fost foarte suparat ca i-am facut injectiile, fiindca fetita ar fi putut suferi nu stiu ce soc.

A fost atat de greu pentru noi toti, incat mi-am dorit din toti rarunchii sa fie ultima data cand o supunem la asa ceva. Era evident ca ne invarteam intr-un cerc vicios, tratand efectul si nu cauza. Asa ca am cautat si alta cale; am vrut sa stiu daca EU pot face ceva; nu doctorii, nu medicamentele, ci EU.

Am continuat sa citesc tot ce gaseam legat de sanatate si nutritie si, incet-incet, am inceput sa inteleg cate ceva din modul cum functioneaza organismul nostru. Cel mai tare m-am minunat sa aflu ca orice boala incepe acolo unde exista toxicitate in organism; ca bacteriile, germenii, virusurile ori alte microorganisme, care de altfel ne inconjoara tot timpul si nu ne putem feri de ele (pentru ca sunt si in noi, tot timpul, si asta nu e neaparat rau), nu pot declansa singure boala, decat daca corpul ofera un mediu propice pentru dezvoltarea si manifestarea acestora, decat deaca e NEVOIE ca ele sa se manifeste. Citisem undeva o comparatie plastica, dar elocventa: intai e gunoiul si apoi vine musca; sau, asa cum pana si celebrul Pasteur a admis in final: “Le microbe n’est rien, le terrain est tout.” Iar afirmatiile astea, aveam sa inteleg mult mai tarziu, nu se refereau doar la terenul fizic, material (corpul nostru), ci si (sau mai ales) la mentalul nostru si la tot ce este imaterial in noi.

“Capacitatea sistemului imun de a de invata si de a se adapta la stimuli nu ar fi fost posibila fara existenta acestor virusuri. Capacitatea virusurilor de a provoca mereu mutatii a dus la evolutia in timp a sistemului imun al omului si, deci, la o viata imbunatatita.” “Majoritatea (bacteriilor) traiesc cu noi, in simbioza. Ele profita de noi ca le merge bine, iar noi profitam de ele. Un real pericol il reprezinta doar foarte putine bacterii”. “Pe parcursul a mii de ani, sistemul nostru imun s-a adaptat la existenta microorganismelor din mediu, care sunt nenumarate, multe fiind inca nedescoperite. Organismul uman este el insusi un mare rezervor de microorganisme indispensabile pentru o viata sanatoasa. Putinele microorganism nocive pentru om pot fi, in majoritatea cazurilor, anihilate de catre arma noastra biologica naturala: un sistem imun sanatos si performant.” (din cartea Vaccinurile. Preventie sau boala? O patologie pediatrica. Dr. Christa Todea-Gross. Editura Christiana)

Citeam despre puterea extraordinara a corpului de a se autovindeca, daca e lasat sa o faca si nu imi venea sa cred: suna prea simplu sa fie adevarat! Pe de alta parte, totul mi se parea de bun simt si foarte logic: spre exemplu cum, in caz de raceala, e bine sa ne cumintim macar cateva zile, sa ne odihnim, intr-un spatiu bine aerisit, cu lumina naturala. Abstinenta totala de la mancare, hidratarea cu apa curata si gandurile bune vor ajuta ca, in maxim doua-trei zile, suferinta fizica sa inceteze, fiindca corpului i se da prilejul sa se repare singur, canalizandu-si intreaga energie catre eliminarea toxinelor, recuperare si vindecare. Dar omul ce face? Nu se opreste, sa-si traga sufletul un pic, sa se uite in interior si sa asculte nevoile corpului si mai ales cele ale sufletului, caci are zece proiecte la serviciu, care nu suporta amanare; are treaba peste doua zile, in week-end, cand a planuit un gratarel cu amicii, iar peste alte cateva zile, are o conferinta importanta stiu eu pe unde. Cine are vreme de concediu medical si de odihna? Cine are vreme sa priveasca in oglinda chipul rece, de om robotizat? Cine are curaj sa se intrebe: la ce-mi sunt toate astea de folos? Asa ca omul mananca in continuare aceeasi mancare lipsita de “carburant” vital, e cu nervii incordati la maxim si continua sa alerge pe banda vietii ca intr-o hipnoza. E mereu in miscare, cand, in fapt, bate pasul pe loc, blocat in iluzia ca asta e viata, ca asa TREBUIE trait si ca el stie ce are nevoie. Apoi, cand simptomele se inrautatesc, fuge la doctor, unde i se prescriu medicamente cu pumnul. Organismul va primi astfel un nou volum de toxine, pe care se va chinui sa le elimine, deci nu se mai ocupa de boala si vindecare. Si uite-asa, raceala se poate complica in ceva de durata si mult mai serios, lucru ce va conduce la alte medicamente, mai puternice, deci mai multe toxine de eliminat! Dar cine e vinovat? Se gaseste mereu unul, dar intotdeauna un vinovat exterior noua: un virus, o bacterie, o ciuperca, un parazit, vremea rea, stresul. Si daca spre vinovatul din afara arata cu degetul chiar doctorul, atunci cu siguranta nu e vina noastra! Pai cum ar fi sa te duci la doctor si acesta sa-ti zica: Cat ai febra? 39? Foarte bine! Felicitari! E clar ca anticorpii sunt pe metereze, ajutand la insanatosire! Daca se manifesta simptomele, inseamna ca procesul de vindecare a inceput! Bea matale multe lichide, lasa tigarile, cafeaua, alcoolul si prajelile, stai flamand vreo doua zile, fa pauza de la alergatura si nebuneala zilnica, vezi ce te nemultumeste, ce conflicte interne te chinuie, mediteaza la ele si sa vezi ca in trei zile esti ca si nou. Flamand, dar limpezit la minte si sanatos!

Ei, ce s-ar intampla atunci? Ai injura doctorul in gura mare, intrebadu-l nervos: Ce fel de doctor esti, dom’le? Adica zici ca trece asa, cu apa, somn, aer si ganduri bune? In trei zile? Pai eu ACUM vreau sa ma fac bine, nu peste trei zile! Nu vreau sa aflu ce imi strica armonia, echilibrul; nu am timp de filozofeala! Vreau repede niste prafuri, sa ma pun pe picioare! Acum!

Chiar daca am gasi un doctor care sa nu bage frica in noi cu tot soiul de scenarii apocaliptice legate de virusuri, germeni si alte nenorociri care ne ameninta pe noi si copiii nostri la orice coltisor, un doctor care sa stie si sa ne invete ca boala nu este un atac exterior, arbitrar si malefic asupra organismului, ci mai degraba felul in care corpul intelege sa redirectioneze energia vitala in scopul eliminarii si vindecarii, ca este un raspuns normal al corpului la o stare anormala, toxica , ca medicamentele alopate nu vindeca boli, ci trateaza simptome, deci chiar daca am avea asa un doctor, nimeni nu ar vrea sa auda ca doar el insusi e responabil (si nimeni altcineva sau altceva) pentru sanatatea si modul cum alege sa traiasca! Medicul va aplica intotdeauna un anumit protocol pentru o anumita boala care afecteaza un anumit organ. Si nu e vina lui, caci asta a invatat in ani multi de scoala. Dar fiecare organism e unic. Cum putem crede ca un protocol medical e general valabil, cand fiecare om are sensibilitatile, emotiile, gandurile, trairile, fricile, trecutul si credintele lui? Boala se manifesta in corp, dar cauza ei sta in imaterialitatea constiintei noastre si a modului in care alegem sa traim.

Eheee…deci ce insemnau toate astea? Ca EU aveam puterea sa influentez viata si sanatatea mea si a familiei mele si, lucru si mai apasator, acum, ca incepusem sa aflu cate ceva din Adevar, aveam responsabilitatea de a schimba ceva. Asta m-a speriat: mi se parea ca nu stiu destule, ca erau informatii numeroase si, in acelasi timp, contradictorii, ca lumea nu ar intelege, ca va fi foarte greu cand Gia va intra in colectivitate, ca e nevoie de timp si muuulta rabdare, ca doctorii nu asta spun, ca va trebui sa schimb multe din tiparele dupa care traiam, ca …

Intuiam ca aveam in fata un drum anevoios, pe care nu multi il aleg; un drum pe care imi era teama sa o apuc. Dar e de inteles de ce este asa. Spre exemplu, chiar daca instinctele noastre ne avertizeaza, cel putin fizic, ca fumatul nu e bun (cine nu isi aminteste cat de neplacut si de neinteles e primul fum si senzatia de rau care urmeaza imediat?!), “trebuie” sa ignoram vocea interioara si raspunsul corpului nostru la nicotina, caci vrem sa fim in randul lumii, suntem hotarati “sa ne facem mari”; fiindca, din pacate, pentru societatea moderna a ultimilor zeci de ani, a fi in randul lumii inseamna sa ai macar o adictie, un viciu; a fi in randul lumii mai inseamna sa faci ce face toata lumea. Caci, atunci cand nu esti si nu gandesti ca restul lumii, esti parca impotriva ei.

Andrei Rosu. Making dreams come true

Published on by liorisme1 Comment

Pe Andrei Rosu nu l-am cunoscut personal, insa l-am vazut la mai toate competitiile la care am participat. Sau, mai bine zis, el e prezent peste tot si, accidental, ne intersectam la cele cateva evenimente sportive la care particip si eu. 🙂

Stiam despre Andrei ca a facut parte din trupa Gaz pe Foc, mai stiam de la Catalin cate ceva despre activitatea lui sportiva, fiind colegi de club sportiv, dar ce m-a facut sa vreau sa aflu mai multe a fost dorinta de a sti cum reuseste un om sa le faca pe toate, ce il motiveaza, cat de greu e sa isi depaseasca limitele, cum isi organizeaza timpul pentru a cuprinde toate activitatile si a se dedica, in acelasi timp, si familiei, job-ului.

Desi declara ca nu a fost niciodata o fire sportiva, pentru un om care face sport doar de cativa ani, Andrei are un palmares impresionant: primul maraton l-a parcurs la Polul Nord, urmand apoi alte 7 maratoane si 7 ultramaratoane, pe 7 continente diferite. Aceasta performanta este omologata de catre Guinness Book si World Records Academy. Si acesta a fost doar inceputul. Wow!

Ma bucur mult ca Andrei a raspuns pozitiv la propunerea mea de a raspunde la cateva Liorisme, ca sa pot impartasi cu tine experientele unui om de inspiratie. 🙂

Liorisme: Andrei, am citit pe blog-ul tau (andreirosu.org) pasii pe care i-ai urmat, pentru a trece de la visare si plan, la actiune. Vreau sa te intreb, cum ai inceput tu sa visezi? Asa cum spuneai chiar tu, asta e partea cea mai grea: sa visezi. 🙂

Andrei: In copilarie aveam o multime de vise, ca toti ceilalti copii. Nu cred ca exista copii care evita sa viseze, de teama de a nu esua in demersul lor ulterior…. Cartile lui Jules Verne imi stimulau imaginatia si ma faceau sa calatoresc, cu mintea, pe toate continentele, in spatiu, in centrul Pamantului si asa mai departe… Din pacate, dorinta mea de a calatori a disparut, treptat, sub influenta mediului si a ‘oamenilor mari’ din jurul meu, care m-au adus cu picioarele pe pamant. Asta pana intr-o zi, cand toate visele mele de calatorie s-au reactivat. Un mare merit l-a avut venirea pe lume a primului nostru copil, fapt ce m-a determinat sa devin un model pentru el si, de asemenea, mi-a amintit de perioada copilariei mele. Da, cred in continuare ca “a visa” este destul de dificil pentru multi dintre noi, pentru ca avem tendinta de a inventa obstacole si scuze inainte de a vedea daca visul are sanse de reusita…

visand la stele indepartate
visand la stele indepartate

Liorisme: Credeam ca o cariera muzicala poate fi visul oricarui tanar. Am facut o socoteala, iar tu, la nici 25 de ani, stiai ca nu acesta este visul tau. Vreai sa imi povestesti putin?

Andrei: Aveam 14 ani cand, proaspat intrat la liceu, petreceam zilnic cateva ore inchis in camera mea, ascultand muzica, scriind versuri si visand sa ajung pe scena, sa am fani, succes si, astfel, sa devin mai atractiv pentru persoanele de sex opus… 🙂 Am fost (si sunt) un introvert (chiar daca, intre timp, am devenit unul extrovertit…), asa ca muzica a fost o modalitate excelenta de a imi exprima sentimentele si emotiile aferente adolescentei… Am avut norocul si inspiratia de a atrage alaturi de mine cativa baieti extraordinari in proiectul muzical “Gaz pe Foc” si, in cativa ani, formatia a devenit cunoscuta iar melodiile noastre au avut suficent succes pentru a calatori prin tara si sustine o multime de concerte.

cu "Gaz pe foc"
cu “Gaz pe foc”

Vazuta din interior, industria muzicala nu difera foarte mult de alte industrii. Exista o piata, un produs, un producator, canale de distributie, marketing si asa mai departe. Ce m-a indepartat de aceasta industrie a fost incompatibilitatea intre stilul de viata pe care il aveam – lipsa unei certitudini privind ziua de maine, turnee obositoare, repetitii, munca de studio si mese haotice – si cel pe care mi-l doream – ordonat, avand siguranta zilei de maine si care sa imi permita sa ma dezvolt personal si sa imi intemeiez o familie. Nu ma vedeam plecand in turneu cu lunile si vazandu-mi copiii de cateva ori pe an. Sau depinzand de impresarul x sau producatorul y si fiind nevoit sa fac anumite compromisuri in zona de valori personale…

Liorisme: Spuneai pe blog ca nu ai fost niciodata un tip atletic. Spune-mi te rog cum a inceput pasiunea ta pentru miscare.

Andrei: Nici acum nu sunt un tip atletic – uita-te la mine! 🙂 Dar asta nu inseamna ca o persoana fara un istoric de atlet si fara calitati native de sportiv nu poate sa devina si sa se mentina “fit” – sau in forma.

In 2000 am plecat din industria muzicala si, dupa aproape 10 ani de viata ‘corporatista’, imi gasisem linistea si confortul pe care il doream, dar cu pretul a 10 kilograme in plus. Nu era mult, dar ‘cresteam’ cu aproximativ 1 kg pe an, deci pana la pensie as fi depasit 100 de kg (sau 0.1 tone), fapt care nu imi suradea prea mult. …Dar nici nu ma deranja atat de tare incat sa provoc o schimbare. Din pacate, nu ne ingrasam peste noapte – imaginati-va ca ne-am trezi, intr-o dimineata, cu 10 kg in plus. Probabil ca am suna la 112 sau ne-am duce imediat la Spitalul de Urgenta, nu? Dar cresterea ‘graduala’ ne face sa ne obisnuim cu kilogramele in plus…Pana cand, intr-una din serile care devenisera obisnuinta – cu berea in mana si privind ore in sir la TV – am observat ca Alex, baietelul meu, imi imita gestul de a schimba canalele televizorului. A fost momentul in care am realizat ca TREBUIE sa fac o schimbare in viata mea. In caz contrar, Alex imi va prelua stilul de viata sedentar, nutritia deficitara si, mai ales, teama de a iesi din zona de confort, de a isi depasi temerile si de isi realzia visele.

Nu stiam ce schimbare sa fac, dar am aflat ca exista un maraton la Polul Nord si am simtit ca, inscriindu-ma la aceasta competitie, va trebui sa ma transform radical pentru a o putea termina. Si pentru a supravietui!

Maratonul de la Polul Nord, 2010
Maratonul de la Polul Nord, 2010

Liorisme: Esti om cu familie si din putina mea experienta sportiva stiu ce greu este sa te rupi de-acasa, sa poti sa te antrenezi, sa te deplasezi la concursuri, incercand sa nu neglijezi nici copiii, nici treburile casei, nici sotia/sotul si nici serviciul. Mai mult, am vazut ca si sotia ta participa din plin la viata sportiva. Cum reusiti sa impacati un asa ritm activ cu nevoile celor mici, cu gospodaria…?

Andrei:  Fiecare zi din viata nostra, a oamenilor, este o miniatura a intregii vieti. Asa ca avem grija sa ne organizam foarte bine fiecare zi, fiecare saptamana, fiecare luna, astfel incat sa ne asiguram ca lucrurile care dorim sa se intample apar, in prima faza, in agenda. Apoi, tot ce facem este sa respectam agenda. Nu ne incarcam niciodata programul, dar nici nu lasam timpul sa treaca inutil. Fiind o resursa democratic distribuita pe glob, fiecare om are la dispozitie 24 de ore in fiecare zi. Depinde de fiecare modul in care isi investeste aceasta resursa. Poti dormi 7 ore sau 12. Poti sa te trezesti la pranz sau la 5 dimineata – si sa lucrezi la visele tale. Poti face lucrurile sa se intample sau poti astepta sa ‘ti se intample’. Poti sa te culci la ora 22 sau poti vedea nu-stiu-ce serial sau film pentru a 3-a oara. Poti petrece doua ore pe internet citind can-can-uri, jucandu-te etc. sau poti citi lucruri care sa te imbogateasca, sa te dezvolte. Poti alege sa faci sport sau sa stai pe canapea (“sa te relaxezi”). Poti sa mananci haotic sau iti poti face o lista de cumparaturi si sa respecti mesele principale ale zilei. Poti sa bei 5 cafele sau poti sa consumi 2-3 litri de apa zilnic. Cu totii stim teoria, dar nu toti o punem in practica. In final, organizarea timpului este doar o chestiune de alegere, de a defini ce conteaza in viata noastra si care sunt prioritatile.

Liorisme: Performantele tale sportive sunt remarcabile. O buna organizare, ambitie si perseverenta sunt clar elemente importante in atingerea obiectivelor. Ce loc ocupa nutritia si mentalul , atunci cand ai de parcurs zeci, sute de km? Cum faci sa continui, atunci cand esti la limita?

Andrei: Viata mea sportiva este un instrument de dezvoltare personala, care ma ajuta sa fiu disciplinat, sa imi urmaresc si sa-mi ating obiectivele si sa imi explorez limitele. Pe scurt, este o proiectie a vietii ‘reale’. Nu cred ca exista, cu adevarat, limite. Ele sunt acolo unde le stabilim noi. Alergam 10 sau 100 de kilometri – functie de cat de bine ne antrenam.

1960979_661529303906143_400842699_o
no limits

Nutritia a venit de la sine, ca raspuns la intrebarea: “ce ar trebui sa fac pentru a putea alerga mult si bine, pana la adanci batraneti, pentru a ma reface rapid si pentru a evita momente dificile pe parcursul curselor?” Cat despre partea mentala, intotdeauna vom termina o cursa daca avem in minte raspuns la intrebarea “de ce am inceput sa fac asta?”

Liorisme: Legat de suplimentele pe care un sportiv de anduranta trebuie sa le consume, pentru a putea face fata efortului fizic si pentru a micsora riscul de accidentari, aceasta nevoie nu insemna oare ca ne supunem organismul la un efort mult parea mare, pentru care el nu a fost proiectat?

Andrei: Pentru mine, “supliment” inseamna sa completez anumite principii nutritive care sunt din ce in ce mai putin prezente in hrana din ziua de azi. Citeam ca rosia din 1945 avea de 8 ori mai multa vitamina C decat cea din prezent. Nu pot consuma de 8 ori mai multe rosii, dar ma pot orienta catre super foods si catre suplimente care sa imi asigure o functionare normala in perioadele de activitate fizica intensa.

Liorisme: O data la 6 luni, urmezi un program de detoxifiere. In ce consta el si cum iti imbunatateste performantele sportive?

Andrei: Traim intr-un mediu poluat, iar aceasta poluare se regaeste in aerul respirat si hrana consumata. La fiecare 6 luni ma asigur ca aceste toxine ies din corpul meu.De fapt, pe vremea cand consumam carne (pana acum 2 ani), ma detoxifiam la fiecare 6 luni. Acum, doar o data pe an. Cura de detoxifiere folosita este “Colo Vada” a celor de la Coral Club, dar fiecare dintre noi poate cauta pe Google “cura de detoxifiere” si sa o aleaga pe cea care considera ca i se potriveste, functie de buget si de preferinte. De exemplu, cura pe care o fac presupune si 4 zile in care consum doar apa si niste prafuri – dar nu toata lumea ar avea apetit pentru asa ceva…

Liorisme: Presupunand ca maine participi la un maraton, spune-mi in detaliu cum te pregatesti, cum te alimentezi inainte, in timpul si dupa cursa.

Andrei: In primul rand, pregatirea unui maraton ar trebui sa inceapa cu minim 3 luni inainte de evenimentul propriu-zis, dupa ce am raspuns la intrebarea “De ce vreau sa alerg un maraton.” Intrebarea numarul 2 pe care trebuie sa ne-o adresam este “Cum pot face asta?” – cred ca este intrebarea cea mai buna de folosit atunci cand avem un obiectiv. Este mult de povestit pe tema pregatirii unui maraton, a refacerii etc. De cativa ani, prezint materiale despre acest subiect pe blogul meu si experimentez o multime de lucruri. Recomand cu drag celor interesati sa intre pe blogul meu si pe alte site-uri specializate, forumuri etc. Un maraton este un proces de auto-descoperire, iar invatarea face parte din acest proces. Totusi, ca sa raspund – partial – la intrebare: nu las nimic la voia intamplarii. Neplanificarea succesului inseamna planificarea esecului…nu-i asa?

1907741_661531793905894_917798523_o

Liorisme: Dintre toate cursele la care ai participat pana acum, alege-o te rog pe care care te-a impactat cel mai tare si povesteste-mi putin despre ea.

Andrei: Categoric, cursa de 100 de km din Antarctica, decembrie 2010. Cu o zi inainte alergasem maratonul Antarctic Ice, iar organizatorii ne-au invitat sa alergam si ultra-maratonul. Nu il aveam in plan, nu ma pregatisem pentru distante mai lungi de 42 de km si eram obisnuit sa fac pauze de refacere dupa maratoane. Dar mi-am zis: hai sa incerc! Pana la urma, 100 de km inseamna de 4 ori 25 de km, iar 25 de km nu era o distanta de speriat… 🙂

1978525_661530977239309_1165630772_o

Spre surprinderea mea, totul a mers destul de bine pana pe la kilometrul 60, in pofida temperaturii scazute (in jur de -20C) si a vantului foarte puternic. Urmatorii 10-15 kilometri au fost groaznici, cu dureri teribile si crampe musculare infioratoare. La fiecare kilometru ma intindeam pe zapada si imi loveam muschii picioarelor, care se blocasera. Dupa kilometrul 75 am realizat ca am parcurs deja trei sferturi din cursa, iar asta mi-a dat suficienta energie pentru a termina ultramaratonul. Iar partea frumoasa a fost ca, pe parcursul lui, mi-a venit ideea de a alerga si cate un ultramaraton pe fiecare continent…

Liorisme: Ai lua in considerare o dieta vegana? De ce?

Andrei: Da. Chiar daca sunt “doar” vegetarian, peste 50% din hrana zilnica este reprezentata de hrana “vie” (raw vegan), care ma ajuta in procesul de refacere si imi da energia de care am nevoie pe parcursul intregii zile. Spre deosebire de perioadele in care mancam “alte fiinte” (carne), nu mai am acea stare de oboseala de la mijlocul zilei, iar organismul se simte foarte bine. In plus, m-am realiniat valorilor mele: nu as putea omori un animal – indiferent de dimensiune…

10177990_661527997239607_1911729344_n

Liorisme: Ne impartasesti cateva din visele si planurile tale de viitor?

Andrei: “Master-plan”-ul este de a fi implinit, de a avea o viata lunga, intensa si frumoasa, inspirand cat mai multi oameni sa traiasca sanatos si sa isi exploateze potentialul. De asemenea, mi-am propus sa fiu prosper in toate ariile vietii (fizic, economic, spiritual, familie, ralatii, ceea ce las in urma s.a.m.d.). Voi participa in continuare la competitii din ce in ce mai dificile, pentru a imi pastra obiceiul de a ma antrena zilnic…

Liorisme: De ce crezi ca pentru cei mai multi dintre noi, desi suntem constienti de importanta miscarii si alimentatiei in viata noastra, schimbarea e atat de greu de aplicat? Ce ne opreste sa visam, sa planuim si sa actionam?

Andrei: Din pacate, reactionam mai greu la oportunitati decat la temeri. Probabil este in ADN-ul nostru. Cand omul preistoric iesea din pestera, era mult mai preocupat de pericole (sa nu fie mancat de vreun animal) decat de dezvoltarea personala. De altfel, stirile cu rating-ul cel mai mare sunt cele in care se apropie codul rosu sau ceva asemanator. Un prim pas pe care il poate face fiecare dintre noi (in afara de a renunta la TV) este de a petrece 10-15 minute singur, in liniste (la 5 dimineata?) si sa isi faca un inventar al vietii, asa cum arata ea acum. Apoi, sa puna pe hartie cateva lucruri extrem de simple: ce vrea sa devina (sau sa faca, sau sa aiba) si cum poate ajunge in acel punct. Restul va fi doar o chestiune de aplicare a planului…

tinand in brate prezentul si viitorul
tinand in brate prezentul si viitorul

Missing the one hit wonders times

Published on by liorisme15 Comments

In copilaria si adolescenta mea au fost cu siguranta si momente neplacute, ca in trecutul fiecarui om, dar parca mana timpului a sters totul si au ramas doar amintirile calde, luminoase, in care ma vad crescand si descoperindu-ma incet, incet, alaturi  de cei cativa prieteni, de colegi si de familie. Ce amintiri dragi! Ce minunat e sa fii copil, fara griji si inocent, mereu vesel si zambaret, cu gandul doar la joaca si la prieteni!

Continue reading “Missing the one hit wonders times” →