Nu știu alții cum sunt, dar eu, de când am plecat de acasă pe la 23 de ani, și indiferent de locurile pe unde viața m-a dus, cu gândul și cu inima m-am întors mereu la Tulcea. Așa am fost întotdeauna: legată prin mii de fire de locurile natale și de oamenii de acolo. Poate de aceea am știut de timpuriu că îmi va fi greu să-mi găsesc un loc al meu în lume pe care să-l numesc „Acasă”. Pentru mine, acest cuvânt descria doar spațiul în care m-am născut și am crescut, unde mama și tata m-au purtat în brațe, iar apoi de mână, pe străzile universului copilăriei mele. Și oricât mi-aș fi dorit să mai găsesc un astfel de loc, pur și simplu nu s-a întâmplat.

Si totusi, la scurt timp după mutarea în Anglia, am realizat cu uimire că în Newbury, unde trăim deja de aproape 8 ani, se întâmpla ceva ciudat. Chiar dacă nu eram în spațiul meu natal, într-un fel straniu, era ca și cum aș fi fost, totuși, acasă. E drept că la această stare au contribuit și vârsta, și experiențele care m-au maturizat în acel sens în care, vrei nu vrei, accepți că viața se întâmplă aici și acum, iar melancoliile adolescentine nu își mai au locul.

Una peste alta, nu m-am așteptat niciun moment să mă simt „la locul meu” într-o altă țară, cu o cultură atât de diferită și cu o dinamică nouă. Mai ales că, în tinerețe, cam nimic din tot ce avea iz britanic nu ma atragea (ok, poate George Michael, dar cam atat); nu imi placea abosolut deloc accentul britanic, ce vedeam pe la tv mi se parea atat de vechi, de trist, gri-închis și distant (iar Anglia este, cu siguranta, si despre asta) si nicio clipă nu mi-aș fi putut imagina, acum niște ani, că un orășel din Anglia mi-ar putea deveni un nou „Acasă”.

Când am început să caut explicația dincolo de adaptarea rațională, am realizat că Newbury a activat în mine, într-un mod subtil, straturile adânci ale Tulcei din anii mei de formare. Nu știu, poate că sufletul caută în lume și recunoaște anumite decupaje din natură, un anume ritm al vieții și stări care ne-au marcat în copilărie și tinerețe și le aduce la suprafață în mod neașteptat, dar atât de frumos si aproape vindecator!

Tulcea de azi, pe de o parte, s-a schimbat mult in bine și a crescut; recunosc ca faleza Dunarii si a Lacului Ciuperca, dupa modernizarea prin care au trecut, sunt la cu totul alt nivel, decat Canalul Kennet and Avon ori pondul din Parcul Victoria din Newbury, si sunt tare incantata sa vad cum refacerea unor locuri, pe care trecerea timpului incepuse sa le impinga in ruina si uitare, au devenit din nou locuri de promenda si relaxare pentru tulceni, asa cum erau in urma cu peste 30 de ani.

Pe de alta parte, in ultimele două decenii, Tulcea s-a și aglomerat și a împrumutat din ritmul alert, zgomotos și uneori obositor al prezentului. De aceea, paralela dintre orașul în care locuiesc acum și orașul meu natal o simt mai degrabă ca pe o punte întinsă către Tulcea tinereții mele. Prin calmul și rânduiala pe care le-am regăsit în Newbury, prin liniștea duminicilor, timpul care curge mai leneș și sentimentul de siguranță, am redescoperit un “Acasa” de demult, pe care, ca sa fiu sincera, nu mereu il mai regasesc in vizitele mele anuale la Tulcea.

Și totuși, puntea aceasta dintre cele două lumi nu este una imaginară; ea s-a țesut, fir cu fir, din detalii simple pe care am început să le zăresc la tot pasul în Newbury. Iar primul loc în care am simțit această legătură a fost chiar acolo unde cerul întâlnește pământul: în oglinda apei.

Oglinda apei și reflexia cerului

Tulcea adolescenței mele e un oraș definit de prezența dominantă a apei. Vara, mai cu seamă în vacanțe, erau după-amiezi întregi în care Dunărea dicta ritmul zilei, iar faleza era ecranul pe care se proiectau toate visurile noastre de tineri aflați la începutul vieții. Aerul tulcean al verilor copilăriei și tinereții mele avea o anumită densitate, o umiditate caldă amestecată cu miros de iarbă, de baltă și o liniște pe care doar orăcăitul broaștelor de pe Lacul Ciuperca o tulbura în serile târzii de vară, sub privirea sălciilor pletoase și a băncilor înfierbântate de temperaturile estivale.

În Newbury, pe malul canalului Kennet and Avon, reflexia cerului în apă mă proiectează instantaneu înapoi. Sigur, proporțiile sunt diferite: Dunărea e măreață, tulbure și aspră, în timp ce canalele de aici au acea rânduială englezească, calmă și cumva pitorească. Dar esența e aceeași. Norii englezești, oglindiți în luciul apei, au ceva din dramatismul celor de acasă. Verdele intens al sălciilor care se apleacă deasupra apei aici este verdele pe care îl respiram în verile fierbinți din Dobrogea, iar mirosul greu de iarbă proaspăt tăiată este același ca în copilărie.

Pontoanele și vasele de pe malul Dunării copilăriei au lăsat locul mișcării line a bărcilor-casă tradiționale (narrowboats), colorate și înguste, care străjuiesc tăcut malul canalului.

Delta Dunării de acasă, cu bărcile pescărești, cu flora și fauna ei unice, se regăsește și ea în atât de multe feluri în deltele canalului din jurul orașului Newbury!

Până și lebedele, care deunăzi aduceau sălbăticia Deltei direct pe lacul Ciuperca, sunt astăzi parte din decorul meu zilnic pe canalele din Newbury.

Ce mult mi-ar fi plăcut să fi investit in tinerete intr-un aparat foto, cu care să pot surprinde și reda astăzi imagini cu Tulcea anilor ’80-’90! Din fericire, natura și-a păstrat forma și culoarea, indiferentă la timpul care a trecut, așa încât fotografiile prezentului oglindesc destul de fidel ce încerc să transcriu despre orașul „meu”.

Străjerii de pe deal: Monumentul, Cetatatea Enisala și Castelul Donnington

Dacă în tineretea mea toate drumurile și privirile se intersectau, inevitabil, cu silueta Monumentului Independenței de pe Colnicul Hora (Dealul Monumentului, cum îl știu tulcenii) , acel punct înalt de unde Tulcea se vede întreagă, Newbury își are propriul străjer de piatră. Castelul Donnington veghează orașul de pe dealul său verde, exact așa cum Monumentul o face acasă. Ambele sunt ancore vizuale și locuri de refugiu.

Însă dincolo de granițele orașului, o altă paralelă, de data aceasta profund istorică, m-a izbit la fel de puternic. Turnul de piatră al castelului Donnington, ridicat în 1386, îmi amintește inevitabil de ruinele Cetății Enisala, singura fortăreață medievală rămasă în picioare în Dobrogea, construită în aceeași perioadă a secolului al XIV-lea. Ambele au fost ridicate cu același scop: puncte militare fortificate pentru a supraveghea drumurile și rutele comerciale. Și ambele au supraviețuit asediilor și timpului pentru a deveni astăzi niște martori tăcuți, îmbrăcați în verdeață.

În adolescență, urcam pe dealuri în căutarea unei perspective mai largi asupra lumii, așa cum astăzi este imposibil să nu îmi găsesc liniștea lângă silueta turnului Donnington, după o zi de muncă. Sunt structuri de piatră care au supraviețuit istoriei pentru a ne oferi nouă, oamenilor, liniștea de a privi viața de sus.

Ritmul comunității: De la zi de piață la capăt de linie

Tulcea anilor ’80-’90 avea acel farmec al zilelor de piață și al plimbărilor pe faleza Dunării, unde lumea ieșea pentru a simți pulsul comunității. Newbury este, prin definiție istorică, un Market Town. Piața care se organizează în centru în fiecare săptămână păstrează exact acea energie caldă: localnicii se opresc să povestească, producătorii își strigă marfa, iar timpul pare să capete, dintr-odată, răbdare.

Apoi, Tulcea a fost întotdeauna un „capăt de linie”, dar și o poartă, locul unde se termină uscatul și începe „drumul fără pulbere”, un punct natural de întâlnire unde mărfurile și oamenii trec de pe roți pe valuri pentru a intra în Deltă. Într-un mod aproape simbolic, Newbury, inima logistică din sudul Angliei, este și el un nod strategic important, de unde pornesc multe din firele rutiere care aprovizionează întreaga regiune.

Decorul s-a schimbat, dar am rămas, în esență, în același tip de spațiu: o poartă care leagă destine, mărfuri și povești. Inclusiv povestea vietii mele.

Libertatea de a uita timpul

O altă redescoperire care m-a întors în timp, direct pe ulitele de la bunici, dar și pe străduțele din Tulcea copilăriei mele, a fost modul în care copiii și tinerii de aici se bucura de spațiu și de natură. În cartierul in care locuim și de-a lungul canalului, văd des imagini care în orașele mari au dispărut demult: biciclete și trotinete lăsate la întâmplare pe iarbă, pe malul apei sau în fața porților, pur și simplu „uitate” acolo de copii care au fugit sa bată mingea “pe tapsan” ori s-au strâns să povestească.

Această încredere deplină în spațiul din jur imi aminteste de verile din Tulcea, când plecam de acasă dimineața și ne mai întorceam când se aprindeau becurile pe stradă si cand simteam că lumea e un loc sigur.

Florile copilăriei

O altă surpriză a fost să redescopăr aici plante dispărute din memoria mea, dar pe care, în copilărie, le vedeam mereu și de care mă bucuram în toate verile. Nu știu dacă am uitat de ele pentru că nu le-am mai observat în anii petrecuți în București sau pur și simplu ele au fost prezente, dar nu le-am mai putut eu zări în agitația zilnică a Capitalei.

A trebuit să mă mut în Newbury ca să regăsesc răgazul de a mă opri, de a privi în jur și de a admira tufele de gura-leului, sau de a recunoaște florile delicate de rochița-rândunicii, coada-pisicii, sunatoarea, macul și socul. Iar când aerul serii se umple de mirosul puternic de mână-maicii-domnului sau de iarbă proaspăt cosită, recunosc din nou, cu o mare bucurie și uimire, parfumul locurilor în care am crescut.

Spre exemplu, la prima vedere, Shaw House, un mansion din vecinătate, vechi de câteva sute de ani, și parcul său nu au nimic în comun cu “domeniile” copilăriei mele de la bunici. Și totuși, mai cu seamă vara, de câte ori trec pe sub nucul care își întinde crengile peste una din aleile parcului, eu mă regăsesc cu ochii inimii și ai minții sub bătrânul nuc din curtea lui tataia Simion, la Valea Nucarilor; iar mănunchiurile bogate de mărar din grădina Shaw House și mirosul ce-l împrăștie mă transportă în curtea bunicilor din partea tatălui, în satul Iazurile.

Pe drumul cel bun

Newbury nu este o copie a Tulcei și, cu siguranță, nu este un oraș fără imperfecțiuni; are și el, ca orice alt colț din lume, zilele lui cenușii (nu puține la număr), rigorile, minusurile sau momentele în care îți amintește că ești departe. Însă, chiar dacă nu este un loc mereu idilic, sau poate tocmai de aceea, mă simt cu adevărat binecuvântată, pentru că cel puțin în ochii și în inima mea, Newbury este o prelungire a Tulcei, în timp și spațiu. Este dovada că, uneori, viața ne așează exact acolo unde avem nevoie, înconjurându-ne de aceleași elemente care ne-au format, ca și cum Universul ar vrea să ne asigure că, oriunde am fi, suntem pe drumul cel bun: drumul către noi, cei ce am fost, suntem și devenim.

De curând am realizat că din 1999, anul în care m-am mutat din Tulcea, chiar dacă până acum 8 ani am locuit în România, fiind în țara mea, eu nu am reușit, totuși, să mă vindec de dorul de „Acasă”. Ei bine, deși poate că într-o zi ce simt se va schimba, acum, după atâția ani, Newbury mi-a potolit dorul de acasă. Pentru că, până la urmă, „Acasă” nu este un loc, ci o stare a sufletului, care nu cunoaște granițe și se găsește în adâncul nostru, gata să prindă viață oriunde cerul se oglindește în apă.