Gheorghe Avadanei, la 20 de ani, in prima lui permisie de militar (1970)
Pe tata, fireste, il cunosc de cand eram mica. 🙂 Mama zice ca, pe la 1 an si ceva, cea mai mare placere a mea era sa ma lungesc peste tata si sa zac acolo, nemiscata. Pe langa ca ii seman destul de tare fizic, i-am mostenit, cred eu, si felul de a fi, perfectionist si framantat, constiincios pana la stress. La mine, cu varsta, in special dupa ce au venit copiii pe lume, s-au mai asezat prioritatile si am incercat sa ma autoeduc, sa ma conserv, ca sa pot face fata si provocarilor de acasa. Tata insa, a ramas acelasi: impatimit dupa munca lui, pasionat de muzica, poezie, dans, traditii populare romanesti, mecanica, istorie, dornic sa impartaseasca altora din ce stie, iubitor de oameni si mai ales de…apa si vapoare.
Sambata trecuta, fetele ma bateau la cap ca vor inghetata. Cum nu m-a lasat inima sa le dau dulciuri de la magazin (desi mai si cedam uneori, ce sa facem?), le-am propus sa le fac un desert din fructe si, pentru ca au fost de acord, am purces la treaba. O treaba usoara, dupa cum vei vedea, caci nu e nevoie de imaginatie sau de timp, ci doar de 2-3 ingrediente si un blender fortos.
Asadar: am blenduit bine 2 portocale si 5 banane, impreuna cu 2 lingurite de vanilie pudra si 5-6 mieji de nuca. Am impartit compozitia in doua, pentru ca am vrut sa ma joc cu culorile. O parte din compozitie am amestecat-o cu 4 linguri zdravene de carob. Compozitia avea textura si gustul, doar ca mult mai aromat, al sarlotei Paula sau Danette (declaratia Evei, pe care nu o pun la indoiala). Am pus in straturi crema de fructe, astfel: intai partea galbena, apoi un strat de crema cu carob, si iar un strat galben. Pentru decor si deliciul capritelor noastre, am presarat de-asupra bucatele de masa de cacao.
Credeti ca fetele au asteptat sa inghete pasta de fructe? Neeeee…s-a mancat pe loc! Abia mi-au dat ragaz sa fac 2-3 poze! 🙂
Au zis ca data viitoare vor avea rabdare sa lasam bunatate de sarlota macar 1 ora la frigider, sa ne racorim…Oricum, la vremea tomnatica de sambata trecuta, nici nu se potrivea sa mancam ceva rece. 🙂
In capul meu incepuse sa se faca un pic de lumina. Iata de ce, mi-am zis, in caz de boala, contagioasa sau nu, in cadrul aceleiasi familii sau comunitati, unele persoane se imbolnavesc, altele, nu. Tine de gradul de vitalitate al fiecarui organism in parte, daca va putea sa “tina departe” boala, chiar daca intra in contact cu ea, ori sa o contacteze, dar sa “scape” usor de ea sau sa se pricopseasca cu o indelunga suferinta, prelungita de medicamente si alte interventii brutale.
Ajunsa in acest punct, am cautat sa aflu, fiind din ce in ce mai sigura ca aceasta ar putea fi sursa deselor imbolnaviri ale Giei, ce poate intoxica organismul. Concluzia a fost ca, consumul excesiv de alimente acide, care nu lipseau nici din alimentatia noastra, precum produsele de origine animala, mai cu seama lactatele, zaharul, produsele procesate, medicamentele, va duce la intoxicatia organismului, obligandu-l să apeleze des la rezervele alcaline, în scopul de a menține un pH alcalin. De asemenea, stresul puternic, supararile de tot felul, lipsa de somn si de miscare fizica, vor fi tolerate pentru o perioada de timp, dar în cele din urmă, organismul nu va mai fi capabil sa suporte aceasta supraincarcare si se va imbolnavi.
Imi era din ce in ce mai clar ca starea de boala nu este opusul sanatatii, ci este o criza declansata de corpul nostru in scopul de a se purifica si repara. Tot ce trebuie sa facem este sa mentinem nevoile simple ale vietii, care construiesc si sustin sanatatea: sa ne hidratam constant, mai ales in caz de boala, sa consumam fructe coapte, legume, nuci si seminte, sa petrecem timp la aer curat, sa ne lasam mangaiati de soare, sa ne odihnim si, mai ales, sa ne intovarasim cu persoane care ne ridica energetic si spiritual si ne ofera echilibru emotional. Sa invatam sa ne controlam gandurile si sa ne cunoastem bine, fiindca atunci cand nu mai esti in armonie deplina cu tine si cu ce e in jurul tau, organismul va reactiona, imbolnavindu-se.
Dupa aproape doi ani de mancat, hai sa zicem, “controlat”, starea de sanatate a Giei a inceput sa dea semne de imbunatatire. Racea mult mai rar, fara complicatii; si asta cred ca si din cauza ca lactatele erau o raritate in alimentatia ei. Fara aciditatea cauzata de acestea, organismul nu mai producea atata muscus, care trebuia apoi eliminat (cum altfel?), prin raceli. Cu toate astea, cand se intampla de se mai imbolnavea, desi nu mai recurgeam la antibiotic ca in trecut, daca facea febra mai mare de 38 de grade C, ma panicam si ii dadeam negresit antitermice.
Citisem cativa doctori “altfel” (dr. Laza, Sorin Nicola, dr. Christa Todea -Gross) si stiam, cel putin in teorie, ca febra :
– este un simptom si un semn ca sistemul imunitar al organismului lupta cu o infectie;
– este influentata de alimentele si lichidele consumate, medicamente, de activitatea fizica, de somn;
– atunci cand se situeaza intre 37-39 grade C, insoteste de obicei o infectie virala, inflamatii, infectii microbiene nesemnificative;
– atunci cand depaseste 40 de grade C, reflecta de obicei o infectie microbiana cu streptococ ori stafilococ;
– in caz de infectie, uneori poate fi absenta, reflectand inabilitatea bolnavului de a reactiona;
– in cazul varstnicilor, desi mica, nu trebuie neglijata, acestia putand fi purtatori de boli mult mai grave decat o arata febra;
– in cazul copiilor, la infectii chiar minore, aceasta poate prezenta ascensiuni rapide;
– este o reactie de dorit, fiind dovada ca organismul incearca sa respinga invazia substantelor straine sau sa combata o stare toxica;
– ajuta la inhibarea cresterii sau la distrugerea virusurilor, a bacteriilor daunatoare, care au o plaja ingusta de temperatura optima de supravietuire;
– nu trebuie combatuta imediat, urmarindu-se, in primul rand, hidratarea corecta cu apa, sucuri din fructe proaspat stoarse, limonada, suc de rosii sau alte zarzavaturi, in functie de toleranta;
– atunci cand se manifesta, e bine sa se aiba in vedere repaus alimentar total si repaus fizic;
– cand se mentine mai mult de 3-5 zile de la debut sau cand trece de 40 de grade C, trebuie luata in considerare combatarea ei, cu mijloace blande: baie cu apa calaie la picioare; cand extremitatile sunt fierbinti si in incapere nu este prea frig, comprese din bumbac, niciodata din material sintetic, care se inmoaie in apa la temperatura camerei si se storc, aplicandu-se pe ceafa, frunte, subsuori, talpile picioarelor, incheieturile mainilor; bandaje umede la picioare, cu apa si otet de mere, cat sa acopere piciorul de la glezna la genunchi (nu aplica carpe pe ambele picioare odata, pentru ca febra sa nu scada brusc); frectie cu prosop cu apa rece;
– cand nu cedeaza cu mijloace blande, se pot folosi, cu atentie, proceduri mai drastice: cura cu ulei esential de cimbru/lavanda, baia intregului corp in apa neutra si apoi racita treptat, impachetarea corpului in cearsaf sau prosop ud si rece, si apoi intr-o patura calduroasa, clisma cu 1,5 l infuzie de plante;
– nu se combate folosind alcool (spirt), deoarece, mai ales la copii, se pot absorbi cantitati mari de alcool prin piele, producand amorteala, durere de cap, lesin;
– nu se combate cu aspirina sau orice forme de salcilat sau acetaminophen, existand risc crescut, mai ales pentru copii, sa faca sindromul Reye, o tulburate neurologica acuta;
– poate indica probleme mai serioase, mai ales la copii, daca e insotita de:
dureri puternice de cap, greata, sensibilitate la lumina, somnolenta, rigiditate a cefei, cand barbia este impinsa in piept, sau ridicata in aer (posibil caz de meningita);
miscari spasmodice sau convulsii (caz posibil de epilepsie);
eruptie sau puncte rosii pe piele (rubeola, rujeola, varicela);
deteriorare a auzului;
tras de ureche (caz de posibila infectie a urechii)
lipsa de reactie sau agitatie (posibila pneumonie, meningita)
Eheee…dar cine avea atata incredere ca organismul stie ce are de facut ca sa se curate si sa elimine? Cine sa aiba, in primul rand, atata rabdare? Eu nu aveam. Nu inca.
In 20 august 2009, venea Eva in lumea noastra, aducandu-ne multa, multa bucurie. De la ea aveam sa invat si increderea, si rabdarea. 🙂
Cui nu-i plac cartofii, sa ridice mana! Nimeni? Ma gaaaaandeam eu…. 🙂
Azi iti povestesc despre doua retete cu cartofi noi, usor de facut si buneeeee, de te lingi pe degete! 🙂
Cartofi noi la cuptor, crestati miseleste si ciuperci pleurotus, tavalite in fulgi de drojdie
Iata ce usor se pregateste totul: am spalat bine de tot cartofii galbiori. Coaja am pastrat-o, caci ea e tot deliciul si, in plus, contine fier. Am crestat apoi cu cutitul suprafata cartofilor; astfel, caldura din cuptor ii patrunde mai usor, iar ei sa fragezesc si prind o culoare minunata. I-am pudrat cu putina sare neiodata, condimente, fulgi de drojdie inactiva si i-am lungit pe toti in tava cuptorului. Si ca sa nu se plictiseasca, i-am insotit cu ciuperci pleurotus, peste care am pus, de asemenea, nitica sare, condimente si fulgi de drojdie. Aratau ca niste petale de flori exotice.
Ciupercile se scot cand sunt rumenite, iar cartofii i-am incercat de vreo doua ori cu furculita, sa ma asigur ca-s copti. Intai ne-am umplut burtile cu o salata uriasa. Cartofii si ciupercile pleurotus au fost mancati cu mujdei.
Cu alta ocazie, am taiat cartofii pe jumatate sau i-am taiat ca pe un burduf de acordeon. Doamne, ce bunatate! 🙂
Nu contenesc sa ma mir cum mancaruri atat de simple si usor de gatit pot fi asa de gustoase! Ciupercile pleurotus au consistenta si gustul carnii, dar in varianta soft. 🙂 Iar cartofii noi…ah, nu m-as opri din mancat!
Chiftelute puerile din orez integral si cartofi noi
Chiftelutele astea le-am facut asa, pe ghicite, in lipsa de alta idee, dar am fost incantata de rezultat. Asadar:
8 cartofi noi, fierti in coaja
1/2 cana de orez integral, fiert
2 morcovi razuiti maruntel
2 cepe mari, tocate marunt
2 legaturi de marar
condimente, dupa gust (eu am pus busuioc uscat)
un pic de sare neiodata
o mana de fulgi de drojdie inactiva
Toate ingredientele se amesteca pana se omogenizeaza, apoi se construiesc chiftelutele in forma de bilute sau turtite (am incercat ambele forme), se pun in tava si se dau in cuptor vreme de vreo 20-30 de minute, la 150 de grade Celsius. Cand prind culoare, se scot, se lasa sa se raceasca si se ung cu ulei extravirgin, de masline. Sunt molcute la consistenta, insa cand se racesc, se mai intaresc putin. Nu au lipsit salata uriasa si ajutorul copiilor in modelarea chiftelelor. 🙂
Indiferent daca ti-ai programat sau nu sa fii parinte, daca esti sau nu esti pregatit sufleteste si material, fara sa conteze daca esti abia iesit din adolescenta sau in plina maturitate, cand copiii tai vin pe lume, ei par a fi o specie miraculoasa, aproape infricosatoare, care iti invadeaza viata, coplesindu-te pentru tot restul vietii cu sentimente, trairi, stari amestecate, profunde, unice. Oricate carti ai citi, oricate documentare si filme ai viziona, oricate discutii ai purta pe subiect, nu stii niciodata cu adevarat ce te asteapta si ce inseamna sa fii parinte. Si nu vei sti multa vreme. Intai si intai, e greu sa concepi ca altcineva, si nu tu, va fi l’ombelico del mondo, ca nu vei mai putea tine cont intai si intai de tine, ci de altcineva, ca nu vei mai fi…liber. Nici macar dupa ce esti parinte nu stii ce ti se intampla. La inceput, esti lovit de tren, de fericire, de griji, cele mai multe inutile, esti depasit, coplesit, din nou fericit si inca nedumerit de ceea ce ti s-a intamplat: ai devenit parinte. Pe viata. Si fiecare zi iti aduce noi provocari si noi bucurii, noi griji si noi nelinisti. Apoi, incet, incet, inveti, alaturi de copilul tau, sa fii mai rabdator, mai bun, mai cald, mai disponibil, inveti sa ierti, sa-ti depasesti limitele, ba chiar sa uiti ce a fost greu, asa incat sa te incumeti sa mai aduci pe lume inca un copil. 🙂 Si invatarea asta nu se termina nicicand.
Inveti in timp ca, atunci cand ti-e bolnav copilul, tu stii si simti mai bine decat doctorul, ce il doare si ce are nevoie; inveti in timp ca mangaierea ta de parinte este cel mai sigur si mai eficient medicament. Orele de nesomn si de oboseala se risipisesc ca printr-o vraja, cand copilul te priveste adanc in ochi, fara ganduri, fara vorbe, in afara timpului si spatiului, iar tu stii ca asta e raiul pe pamant. Nu mai ai nevoie de nimic.
Odata cu copilul tau, inveti din nou sa razi fara motiv, sa plangi usor, fara sa-ti fie jena, inveti sa te maimutaresti, sa te joci, sa mergi si sa vorbesti. Inveti ca regulile copilariei sunt altele decat cele in care traiesti tu, ca o privire rece sau o vorba grea pot provoca adevarate tragedii in lumea copilului tau si asa iti reamintesti ce poate uitasei de ceva vreme: sa fii atent la cum privesti, ce vorbesti si ce faci. Copilul tau e acolo, cu ochii pe tine, gata sa te imite si sa raspunda inapoi.
Zambetul copilariei (Gia, 2005)
In timp, inveti ca cea mai privata si mai costisitoare gradinita nu va putea sa ofere copilului tau nimic din ceea ce el are cu adevarat nevoie si doar tu ii poti oferi: hrana sufleteasca. Inveti ca oricate jucarii i-ai cumpara, copilul tau tot compania ta o va dori si il va ferici, ca dincolo de mustrari, de cate o palma la fund, dincolo de faptul ca nu iti petreci destul timp cu el, ca de multe ori se simte poate neinteles, copilul tau te accepta si te iubeste neconditionat, exact asa cum esti, fiindca pentru el tu esti perfect. Ce pacat ca nu invatam destul de la copiii nostri, aratandu-le cumva iubire de fiecare data, indiferent daca urla cand noi vrem liniste, daca nu fac ce le cerem, daca strica, daca vorbesc urat si se razvratesc, daca iau note mici, indiferent daca continua sa fie EI INSISI, cand noi, parintii, am vrea sa ii preschimbam in fiinte ascultatoare, supuse.
Like a prayer (Eva, 2011)
Desi noi, parintii, suntem parinti pentru copiii nostri o viata-ntreaga, dupa o vreme, cand copilaria s-a incheiat, copiii nostri nu mai sunt copii. Si cand copilaria lor se va incheia, eu sper ca ei ne vor iubi in continuare neconditionat, exact asa cum suntem, chiar daca, intre timp, vor fi aflat ca nu suntem perfecti. Si mai presus de toate, sper ca noi, parintii, sa fi invatat la timp sa le aratam copiilor nostri Iubirea pentru ceea ce sunt si ce aleg sa devina, lasandu-i si ajutandu-i sa evolueze, sa caute, sa desluseasca viata si bucuria de a trai. Doar asa ii putem pastra copii pe copiii nostri. Pe viata.
“Numele pe care il scrijelesti pe scoarta unui copac se va mari, va creste odata cu el. La fel si inima copilului tau. Ceea ce scrijelesti in anii lui de gingasie, vei citi in cei care vor urma.” (Cuviosul Paisie Aghioritul)
