Joi, pe 14 august, cu o zi inainte de Sarbatoarea Sfintei Marii, am plecat in gasca la munte: Buni, fetele, Alexandru (nepotul venit in vacanta de la Tulcea) si noi doi. Pana acum, de cate ori ne-am propus o iesire la munte, nu am gasit cazare si, in plus, nu prea vedeam ce am fi putut manca, in afara de bulz, ciorbe a la grec si papanasi. De data asta, ne-am organizat insa si nu am mai avut nicio scuza sa nu ne bucuram de cateva zile impreuna, petrecute in aerul curat de la munte. Dupa indelungi straduinte, am gasit o vila draguta la intrarea in Sinaia (Vila Traian), care s-a dovedit solutia perfecta pentru noi: cu bucatarie utilata, camere curate, spatioase si o gazda tare primitoare. Am ocupat 2 camere cu pat matrimonial si inca o camera mica, cu un pat pentru doi copii, in care au stat fetele. La acelasi etaj, mai exista o camera (cea mai mare, din cate mi-am dat seama), ocupata de un cuplu tanar, cu o fetita de seama Evei.
Dimineata ne-am putut pregati micul dejun din fructe si seminte, avand tot ce ne trebuie la dispozitie, in bucatarie. Ba am gasit si niste vinete grozave la un aprozar, in apropierea vilei, asa ca, intr-una din seri, le-am copt pe gratarul din curte, impreuna cu ardei si niste ciuperci dalbe. In alta seara, Catalin a cumparat cativa pastravi, pe care i-a facut pe gratar, alaturi de rosii si ardei. I-a impartit cu Buni si Eva. 🙂 In prima seara, dupa o zi in aer liber, plini de energie montana captata la Babele si Sfinxul, dar si flamanzi rau, ne-am oprit la un restaurant din Sinaia, care avea meniu si de post. Bucate variate, ce sa zic. Am cerut vinete, dar mi s-a recomandat discret sa nu le incerc. Am zis apoi sa incercam ciorba de fasole, dar nu aveau ciorbe deloc; nu aveau nici vin. In final, am comandat niste salate si paste pentru copii. A doua zi, pranzul ne-a prins la Hotel Pestera. Preturile astronomice au contrastat puternic cu portiile extrem de mici. Am plecat aproape flamanzi. E clar: salatele, la munte, au pret de carne, fiind un lux pe care nu oricine si-l poate permite. Chelnerii peste tot mi s-au parut distanti si nepasatori. Dar peisajele si aerul tare iti invaluie mintea si privirea, iar nevoile stomacului trec pe loc secund.
In scurta noastra sedere in Sinaia, am cunoscut un tanar, care suferea de diabet tip I. Din vorba in vorba, am ajuns sa povestim de cauzele bolii, moment in care eu am pomenit de faptul ca boala e doar un mesaj, ca responsabilizarea fiecaruia in procesul de vindecare este ceea ce, in fapt, conteaza. Dar, in timp ce vorbeam, mi s-a intamplat ceva curios: deodata, nu imi mai gaseam deloc cuvintele, ma poticneam si nu reuseam decat cu greu sa leg vorbele. Desi pana atunci discutia fusese agreabila, am pierdut contactul cu interlocutorul meu. Nu a comentat nimic la observatia mea referitoare la faptul ca eu cred ca noi ne putem vindeca singuri, dar a intors capul si am simtit ca s-a incheiat dialogul. Si asta pentru ca fiecare om are intelegerea, nivelul lui de cunoastere si de luciditate, drumul lui. Oricum, acela a fost momentul in care am vazut, a nu stiu cata oara in ultimii ani, ca oamenii nu pot sa creada ca ei sunt responsabili pentru realitatea pe care o traiesc, inclusiv pentru bolile pe care le experimenteaza de-a lungul vietii, dar ca, si mai important, tot ei pot schimba aceasta realitate. Abia mi-a trecut acest gand prin minte, ca am avut din nou o reactie fizica, stranie: mi-a crescut brusc pulsul si am simtit ca ma clatin usor. M-am intrebat atunci de ce discutia declansase acest raspuns al corpului. Si atunci, m-a lovit un alt gand si a fost ca si cum am capatat, pentru cateva fractiuni de secunda, detasare fata de mine insami: am realizat ca, exact asa cum eu vorbesc unui om care nu vrea sa auda ca la el e cheia, ca el decide daca se vindeca, tot asa eu insami nu ma aud, de mai bine de 10 ani. Iata cum se adevareste ceea ce spunea Shakespeare: „Fiecare este o oglinda pentru celalalt, in care se vede pe sine insusi.” Tanarul de care povestesc m-a ajutat sa vad in “surzenia” lui, propria-mi neascultare.Toata teoria legata de puterea de vindecare din interiorul meu, de latura divina a fiecarui om si de liberul arbitru pe care il are oricine in a alege sa fie sanatos si bucuros sau, dimpotriva, de a fi bolnav si nefericit, nu e decat o teorie. Da, o teorie minunata, dar pe care, daca o traiesc doar la nivel mental, la nivel de intelect, ramane…teorie. Analizez mereu si mereu si, de fiecare data, ramane un…”da, dar daca…”. Adun atata informatie de folos, dar pe care nu o traiesc, nu o aplic. Si asa, gandurile ruleaza si ruleaza, fara ca eu sa le pun la treaba, pentru materializarea lui ACUM. Nu-mi las mintea sa creeze ganduri creatoare, fiindca nu am destula incredere ca o pot face. In cazul nutritiei, adunasem destule “dovezi” ca ceea ce mananci conteaza si actioneaza la un nivel profund; deci am putut sa schimb fara probleme modul in care priveam mancarea si in care ma hraneam. In cazul schimbarii la nivel mental, lucrurile sunt insa mai complicate si mai…imateriale. Tiparele si credintele adunate in decursul anilor sunt atat de rigide si de adanc intelenite, incat e nevoie de multa munca si constientizare.
Cu doua zile in urma, mai avusesem un moment de luciditate, citind un email de la cineva care imi spunea: “Spune stop”!, dar nu imi dadusem ragaz sa cuprind ce semnifica sa spun: “STOP”! In aceeasi zi am citit ca zona gatului este centrul schimbarilor. Jumatate din viata am avut dureri de gat. Sigur ca am fost la doctor si pentru asta. Daca in copilarie luam antibiotic, in ultimii ani, doctorul mi-a zis ca nu am nimic “vizibil”. He, he! Pai ce, doctorul trebuia sa vada ce era de vazut sau eu? 🙂 Ba, de vreo 2-3 ani, cand ma supar, mi se pune un mare nod in gat, nu mai am aer si simt ca ma sufoc. Cam din toamna trecuta, durerile disparusera si mi-am zis ca acest lucru se datoreaza clar dietei mele alcaline, dar de vreo luna, iar am inceput sa imi simt gatul dureros si sa expectorez. Cum nu am mai putut da vina pe alimentatie, sigur ca mi-a fost la indemana sa acuz aerul conditionat de la birou si din masina. 🙂 Si cand colo, ce sa vezi? Cauza sta in rezistenta mea la schimbare; schimbare despre care citesc zeci de carti pe an, dar pe care o rumeg, o rasucesc pe toate partile, o aprob si o inteleg, insa …o aman! Ghici ce? De-a doua zi, gatul meu a inceput sa se elibereze, pana cand durerea a disparut de tot! Mesajul a fost descifrat, acum sa vedem ce fac cu restul. 🙂
Iesirea asta la munte va fi tinuta minte; din mai multe motive. Primul ar fi ca a prilejuit intalnirea “intamplatoare” dintre Gia si prima ei educatoare, pe care acum doi ani am cautat-o la fosta gradinita, insa nu mai lucra acolo. Gia a fost atunci tare dezamagita, dar uite ca s-au reintalnit la telecabina din Busteni. 🙂 Maaari emotii a avut Gia! 🙂 Apoi, tot in mini-vacanta de Sfanta Maria, nume sfant pe care il poarta si Gia, si Eva, ceva in mine s-a clintit, dezgolind chinul meu mental si frica de a trai si experimenta ceea ce Dumnezeu ne-a dat cu darnicie tuturor: liber arbitru. Am avut intelegerea ca eu aleg, eu decid ca tot ce citesc sa ramana la nivel de informatie si astfel sa nu pot accede la altceva, mult mai inalt si mult mai frumos. Mi-a fost clar ca tot ce mintea gandeste, inima nu apuca sa simta. Ca tot ceea ce este analizat, este pus la indoiala. Ca raspunsurile nu vin din intelect, ci de undeva, din adanc si doar daca asculti atent soapta interioara, scapi de tipatul mintii analitice, “in control.” Ca mintea trebuie pusa in slujba inimii, ca sa poti trai ce gandesti. Si s-a mai intamplat ceva. Sus, la Pestera Ialomitei, doua picaturi de sange si mai multe picaturi de lacrimi au insotit pierderea primului dintisor de lapte al Evei. Mic si alb, ca o mica perla sfioasa, dintisorul vechi a renuntat la lacasul lui, pentru a face loc unui alt dinte. Chiar daca noul dinte nu se vede inca, el este acolo, eliberat si gata sa creasca, mai puternic decat precedentul. De cele mai multe ori, este tare greu sa renunti la ceva ce face parte din tine, chiar de nu iti mai e de folos; e nevoie sa iesi din zona de confort si chiar sa treci prin ceva zbucium si durere, pentru a evolua.
Eva: “Mama, oare ce face Zana Maseluta cu atatia dintisori”? Si tot ea, imediat: “A! Stiu! Face praf magic din ei!” 🙂
