Getting Ironed (VI). Cu aripi

Am fost “certata” constant de oamenii din jur ca nu ii dau pe copii la gradinita mai devreme. Pentru ca am fost norocosi, avand-o pe Buni alaturi, nu am dorit sa-i institutionalizez inainte de a fi ei pregatiti. Mi s-a tot argumentat ca pentru cei mici este foarte importanta socializarea cu ceilalti copii, ca invata devreme sa se comporte, ca se imunizeaza de la o varsta frageda, ca deprind sa manance singuri, sa ceara la olita, renunta la fite etc. Asa o fi, nu zic ba, dar cum invata copilul toate astea, de la cine si prin ce metode? Eu cred ca “marea socializare” vine la pachet cu reguli stricte, impuse, de multe ori, la o varsta mult prea frageda pentru a-i fi cu adevarat de folos copilului, reguli care nu tin deloc cont de nevoile sufletesti ale unui copilas. Inca de la gradinita copilul este notat, pedepsit sau rasplatit, etichetat in functie de “performante” si comportament. Invata ce e competitia, statul cuminte pe scaunel, vorbitul doar cand trebuie, ridicatul a doua degete, adica invata sa fie obedient, supus…prizonier. Cui i-ar placea si cui i-ar fi de folos un asemenea tratament? Doar societatii, daca ma intrebi pe mine. Sper ca nu si parintilor. Pe langa faptul ca nu mi-am dorit sa ii trimit la program de la varste mici, trezindu-i cu noaptea-n cap (de parca, oricum, nu facem asta toata viata, ceva mai tarziu), nici nu am crezut ca nu vor invata in familie ce invata la gradinita. Da, poate ca nu au spus poezii la 2-3 ani si nu au avut un intreg repertoriu de cantecele, dar am fost linistita ca au avut aripi sa zboare macar pana la 4 ani, caci odata intrati in “sistem”, copiii nu mai sunt liberi. Are “grija” societatea, si nu numai, sa le arate care e drumul si regulile ce trebuie respectate spre a deveni cetateni de nadejde ai lumii de azi.

Vesela si fara griji, extrem de vorbareta, curioasa si sociabila: cam asa era Gia in jurul varstei de 4 ani. Fiindca si-a exprimat dorinta de a merge la gradinita, am cautat o gradinita potrivita si, din fericire, am gasit una la noi in cartier, care nu servea copiilor carne sau mezeluri. Mai mult, gradinita avea bucatareasa si, cu mici exceptii, cam totul se gatea acolo. Oricum, micul dejun (format din cereale integrale, muiate de cu seara in apa fierbinte, seminte si fructe), Gia il manca acasa, din fericire, cu placere. Aveam toate motivele sa credem ca adaptarea la noua etapa va fi una lina, fara probleme, mai cu seama ca era la program scurt. Primele zile au fost destul de ok, dar apoi, dimineata, incepea sa se framante, chiar sa planga, atunci cand o lasam la gradinita. Desi incet, incet “s-a predat” noii situatii si totul parea in regula, Gia a continuat sa faca amigdalite, rosu in gat, otite. Pana spre varsta de 5 ani, ne-am tot chinuit, asa cum am mai povestit. Acum, privind in urma si avand o altfel de intelegere a lucrurilor, nu ma mir ca saracuta de ea “se captusea” cu tot ce “bantuia” in gradinita; chiar daca manca mai organizat si tineam cont, atat cat puteam, ca ea sa nu consume prea multe “prostii”, in mod sigur, “abandonul” pe care l-a simtit in primul an de gradinita, i-a facut mai mult rau decat orice aliment toxic (eheee…cate invata omul intr-o viata!…). Din anul doi de gradinita, lucrurile s-au limpezit si abia de-atunci incolo, Gia a mers cu placere la “Licurici”. Cred ca abia la 5 ani a fost pregatita sa stea departe de casa si tot ce insemna aceasta. Isi facuse in sfarsit prieteni, ii placeau bucatareasa, educatoarea, totul! Si, coincidenta (oare?), tot din anul doi de gradinita, nici nu a mai suferit de ceva semnificativ, pana la scoala; o vedeam cum creste, bucurandu-se de contactul cu ceilalti si impartasind mereu cu noi. In aceeasi perioada, a inceput, apoape zilnic, sa ne puna o intrebare, al carei raspuns nu il cunosteam: “Eu cat am sa mai fiu singura la parinti”?

Azi asa, maine la fel, ne-am tot sucit si invartit, pana cand ne-a fost clar ca nu scapam de gura ei. Desi in acelasi an daduseram patutul ei din lemn si majoritatea hainutelor (semn ca nici prin cap nu ne trecea ca vom mai avea un copil), ne-am hotarat, spre finele anului, sa o ascultam pe Gia, iar in luna decembrie 2008, chiar in Ajun de Craciun, am aflat ca nu doar noi o ascultaseram si ca urma sa ne marim familia. 🙂

la Iazurile, satul bunicilor, cu Gia si...burtica
la Iazurile, satul bunicilor, cu Gia si…burtica (aprilie 2009)

Sarcina cu Eva a fost tare diferita de cea cu Gia. Desi aveam aproape 35 de ani si s-ar fi putut crede ca lucrurile vor fi mai dificile, nu am avut aproape deloc greturi sau migrene (de care, la prima sarcina, ”m-am bucurat” din plin). Totusi, ca de fiecare data, pe parcursul sarcinii si dupa nastere, mi s-a prescris fier. Niciodata vreun doctor nu a fost ingrijorat de hemoglobina cam mica si de depozitele de fier scazute. Nu imi explic de ce. In fine, singura problema de luat inseama a fost ca, la nici 3 luni de sarcina, aveam dureri serioase de spate. Cand puneam piciorul jos dimineata, ma sageta o durere cumplita , care imi paraliza fesa stanga, cu tot cu picior. Aveam doar 50 de kg si, la amintirea sarcinii trecute, cand luasem 23 de kg, ma intrebam cum am sa mai merg, cand voi lua in greutate! Eram convinsa ca durerea vine de la coloana, caci carasem si impinsesem luni bune la caruciorul urias al Giei, cand era micuta. Ba il mai ridicam si pe sold, cand aveam de urcat scari!

Medicul ginecolog m-a informat, cum era de asteptat, ca nu are ce sa-mi faca si ca imi recomanda un RMN dupa ce nasc. Pana atunci, sa inot. Ete, na! Pai nu stiam sa inot si nici piscina nu aveam! Cum insa eram aproape intepenita, am inceput sa studiez problema si am aflat ca urcatul scarilor este benefic pentru coloana. Pentru ca locuiam la etajul 10, iar in cladirea in care munceam aveam de urcat inca vreo 4-5 etaje, plus scarile de la metrou, nu ma puteam plange ca nu as avea unde incerca exercitiul. Desi cu Gia am trecut printr-un cerclaj la 6 luni de sarcina, am decis ca nu avea sa se mai intample asa ceva, chiar daca urma sa fac efort fizic sustinut. Ei bine, la nici 2 saptamani de urcat sute de trepte zilnic, durerea s-a dus pe apa sambetei. Am continuat cu miscarea pe scari pana la 8 luni de sarcina. Cand intalneam vecini sau colegi pe scari, acestia ma priveau speriati si apoi urma intrebarea: “E stricat liftul”? 🙂

Durerea de spate si de fesa nu a mai revenit nici pana astazi. Cu conditia sa nu renunt la sport mai mult de 7 zile si sa nu calc rufe mai mult de 1 ora. 🙂 De atunci, am o adevarata veneratie pentru scari si nu ratez nicio ocazie sa le urc, daca imi ies in cale. De fapt, asta e cam singurul aspect care imi lipseste de la viata la bloc: nenumarate scari de urcat, pentru intarirea muschilor spatelui. 🙂

Si de-atunci incolo, sarcina cu Eva a fost o binecuvantare. E drept ca, intre timp, mai invatasem si eu cate ceva: invatasem ca stresul exista doar fiindca omul nu stie sa se raporteze corect la evenimentele exterioare, invatasem despre alimente si cum ne transforma ele, despre cum acestea, ca si gandurile, fie ne dau, fie ne fura din energie, dar, mai ales, incepusem sa invat sa ma bucur de ce imi oferea viata. Iar asta a contat enorm. Pe tot parcursul sarcinii si dupa ce am nascut, am continuat sa evit proteina animala, dulciurile, cafeaua si situatiile conflictuale. Nu doar ca pana in ziua nasterii castigasem doar 10 kg, dar am fost activa toata sarcina, muncind pana in luna a opta; ulterior, dupa nastere, recuperarea a fost mult mai usoara decat prima data, nu am avut niciun fel de probleme cu alaptatul, asa cum s-a intamplat la Gia, si din nou, asta a contat foarte mult. Cu exceptia primelor 3-4 zile de la nastere, cand am experimentat migrene cumplite, pe care le-am pus nu atat pe seama schimbarilor hormonale, cat mai ales pe seama anesteziei si medicamentelor de la nastere, ulterior nu m-a mai suparat nimic. Am putut deci sa ma bucur de Eva si de Gia si de modul cum incepeau sa se cunoasca si sa se iubeasca. 🙂

august 2009_Eva_ 168
Imbratisare roz (septembrie 2009)

2 thoughts on “Getting Ironed (VI). Cu aripi

  1. A devenit un ritual ca, la sfarsit de saptamana, sa caut sa-ti citesc editorialul….Referitor la ceea ce tocmai am citit, prin prisma experientei personale, pot spune ca nu-ti impartasesc parerea legata de socializarea timpurie a copiilor. Desi mama m-a ajutat la cresterea gemenilor de cand acestia aveau 6 zile si puteam sa-i mai las inca un an cu ea, chiar daca asta impunea un efort dublu, am ales ca, inainte de a-mi relua activitatea profesionala, sa-i duc la cresa. Timp de o luna, vazandu-i cum plang in fiecare dimineata la despartirea de mine, am regretat decizia luata si chiar m-am acuzat de inconstienta! Rememorand acum succesiunea acelor momente, nu ma mai simt vinovata…..iata ca in curand se face un an de cand copiii merg la cresa si, pot aprecia ca, suma nemultumirilor este inferioara satisfactiilor. Avand gemeni biplacentari, deci si bagaj genetic diferit, le-am analizat evolutia comparativ si mi-am dat seama ca, daca as fi ales sa-i integrez in societate mai tarziu, efectele ar fi fost aceleasi. Ar fi plans la fel sau chiar mai mult, ar fi stiut tot atatea poezii si cantecele…..si ce daca mama nu ar fi reusit sa-i invete ca la doi ani sa numere pana la zece in limba engleza!!!! Prin urmare, consider ca necesitatea integrarii copiilor in societate, mai devreme sau mai tarziu, nu este determinata de optiunea parintilor, pentru ca participarea lor este obligatorie, ci de gena dominanta al copiilor.
    P.S. Fetitele voastre sunt minunate, iar imaginea imbratisarii roz m-a emotionat. Oare ce susotea Eva la urechea Giei?

    Like

    1. Draga Marcela,
      Iti multumesc ca urmaresti Liorisme si ca impartasesti din experienta ta. Si sper sa o faci cat mai des.:-)
      In astfel de cazuri, nu cred ca exista gresit sau corect. Fiecare familie e diferita, insa oricum ar fi, e vorba de decizii pe care parintele le ia pentru copilul lui, cele mai bune pe care le poate lua la un moment dat, intr-o anumita situatie. Ca si in cazul nutritiei: multi mi-au spus ca nu e corect sa decid eu pentru copii ca acestia sa manance fara carne si fara lactate. Dar eu cred ca asta inseamna sa fii parinte, sa iei decizii, cele mai bune posibile, pentru copilul tau. Aceste decizii se bazeaza pe instinct, pe cunostine acumulate din carti sau de la altii, din propria experienta, sau chiar din nestiinta etc. Dar toate sunt decizii ale parintilor. Asa cum unii parinti decid sa isi hraneasca copiii intr-un fel (nu pot sti daca copiii lor sunt de acord cu asta sau nu, pana acestia vor putea sa isi spuna parerea), alti parinti decid sa ii hraneasca in alt fel.
      Nu stiu daca se poate verifica impactul emotional asupra copiilor care merg devreme la gradinita. Dar dincolo de decizia pe care o ia fiecare familie, atunci cand hotaraste cand sa dea copilul in colectivitate, raman totusi la parerea ca societatea de azi nu urmareste sa mentina familia ca nucleu al vietii. Din contra.
      Si parintii nostri munceau, dar pe la 4 erau acasa, in familie. Mai aveau timp de copii, de casa, de un prieten, de o carte. Aveau un pic de vreme sa vorbeasca unii cu altii, sa se vada, sa se adune. Noi, parintii de azi, suntem prinsi intr-un ritm infernal si, ca intr-un vis, ii impingem pe copii departe de noi inca de mici, ca sa putem merge la serviciu, sa avem viata sociala, sa acumulam, sa ne simtim impliniti profesional, sa le oferim lucruri copiilor, in timp ce acestia isi petrec mult timp la gradinita, si mai mult timp la scoala, la after-school, la zeci de activitati extra -scolare, la petreceri de copii care tin o zi intreaga, la tv, in fata tabletei si extrem de putin timp cu parintii, cu sora sau fratele, cu familia. Societatea ne tine ocupati pe toti, de dimineata pana noaptea, ca sa nu ne dam seama ca, in mare, educatia ne pregateste, in forme mai mult sau mai putin atractive, sa devenim robotei.

      Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s