Se implinesc 10 ani de scris pe Liorisme. Desi acum scriu mult mai rar decat o faceam in primii ani, sunt bucuroasa ca nu am renuntat cu totul la a scrie aici. Recunosc ca am avut momente cand m-am intrebat de ce mai pun timp si energie in blog, dar scrisul ramane pentru mine un mijloc inedit si autentic de a ma conecta cu ceilalti si de a ma exprima, asa cum, de multe ori, mi-e greu sa o fac prin viu grai.

Zilele astea, recitind cateva din articolele mai vechi, am realizat ca, atunci cand am inceput Liorisme, eram cineva care isi dorea foarte tare “sa se faca bine”, sa inspire pe altii, sa evolueze, sa afle, sa gaseasca liniste, pace, echilibru. Si nu ca astazi nu imi mai doresc aceste lucruri, dar cred ca atunci eram cineva care isi dorea sa fie (alt)cineva; acum, azi, doar vreau sa fiu fix asa cum sunt si sa fiu OK cu asta.

M-am inscris pe calea asta, a cautarii si a transformarii, cu mare entuziasm si speranta si cu un fel de foame de “altceva, altcineva”, iar pe parcursul anilor, ca sa ajung unde sau cine voiam sa fiu, am experimentat tot felul de diete si de retete, am tinut post negru, m-am imbarcat la tot soiul de incercari de ordin fizic, am studiat foarte mult, pe teme diverse, am intervievat oameni si, mai ales, “m-am vulnerabilizat”, impartasind din experientele mele, aici. Chiar se mira cineva de curand, ca eu “ma expun” asa, public; am petrecut ceva timp gandindu-ma la remarca aceasta si am concluzionat ca nu am simtit totusi niciodata ca ma expun in vreun fel, pentru ca mereu am stiut ca genul asta de vulnerabilizare, prin scris si prin fotografie personala, imi face bine: cumva, ma responsabilizeaza, ma face mai puternica si mai…umana. Iar eu am nevoie ca in lumea asta prea “tehnica”, prea rece, o lume de care toti ne plangem, sa fiu, mai presus de orice, umana.

Ce am facut in ultimii 10 ani, am facut cu toata inima, dar mai ales, cu gandul ca voi fi “mai bine”. He-he! Totul era despre schimbare, vointa, a sti, a putea. Mai pe scurt, totul avea la baza nemultumirea; nemultumirea legata de cum ma simt, cum sunt, cat sunt, cum arat, cat pot etc. Privind in urma, mi se pare ca exact cu ce am luptat mai tare sa corectez (de exemplu, problemele de sanatate), acolo “mi-a iesit” cel mai putin; unde am lasat cu incredere lucrurile sa curga, acolo am simtit deblocari notabile (frici, tipare mentale, prejudecati, chestiuni legate de trecut si de viitor etc).

Ideea asta de schimbare, de transformare, de “mai bine”, nu e rea si cred ca e absolut necesara, ca etapa, in viata; esti nevoit sa iesi din confort, sa te auto-depasesti, sa investighezi pe mule planuri, sa “te cauti”, dar pentru ca, in esenta, dorinta de “crestere” vine dintr-un spatiu al nemultumirii de sine si de lume, formula nu prea are cum sa functioneze cu adevarat.

Da, planul e sa cresti, sa evoluezi, sa fii altcineva (mai bun, mai sanatos, mai puternic, mai intelept, bla, bla), dar in procesul asta de “crestere si de evolutie”, uiti totusi sa curgi cu viata si te trezesti plin de tot felul de idei dogmatice legate de tine, de altii, de sport, nutritie, spiritualitate, de cum trebuie sa fii tu, si, mai ales, de cum trebuie sa fie viata, lumea, ca tu sa fii multumit. Si cu cat ai opinii mai zdravene si de neclintit, cu atat pierzi din luciditate si din…libertate.

Si daca tot vorbim de vulnerabilitate, marturisesc ca de ceva vreme ma simt des la rascruce de drumuri. De parca nu era de ajuns ca anii astia din urma au adus tot felul de schimbari in lumea pe care credeam ca o cunoastem si pe care o socoteam “a noastra”, cumva experientele prin care trec personal sau pe care le remarc in jurul meu, imi dau impresia ca e nevoie sa rasucesc tot ce fac de atata vreme, pentru ca azi, lumina pica altfel pe constructia “eu, varianta imbunatatita”.

Nu puteam sa cer vietii ceva mai folositor, decat niste simptome fizice de neelucidat si o fire ca a mea, framantata si dornica sa stie si, mai ales, sa corecteze ceea ce natura parea ca nu a contruit “bine”. Paradoxal, toata constructia asta la care am lucrat atatia ani cu ravna (pentru a fi cineva mai bun si mai bine pe toate planurile) sta la baza a ceea ce simt azi: 1/ ca esenta a ceea ce sunt ramane neschimbata, indiferent ce fac sau ce nu fac si 2/ ca nu stiu nimic. Nu doar atat, dar incep sa vad ca mai nimeni nu stie, cu adevarat, nimic! Si e asa de eliberator sa imi dau seama de asta! Cand stii ca nu stii, chiar daca e cea mai grea treaba din lume, incepi sa te predai si sa curgi cu viata, cu tot ce presupune asta.